Cutia Pandorei, mitul sperantei omenirii

Cutia Pandorei, mitul care da speranta omenirii

Potrivit mitului grecesc povestit in secolul al VIII-lea i.Hr. de Hesiod, Pandora a fost cea dintai femeie din lume, creata de Hefaistos si Athena cu ajutorul celorlalti zei, la porunca lui Zeus. Fiecare zeu a inzestrat-o cu felurite calitati, frumusete, gratie, iscusinta, puterea de a-l fermeca pe barbat etc…

Cuvantul „Pandora” in greceste inseamna „cea daruita cu toate darurile”.

Rautaciosul zeu Hermes i-a sadit in inima viclenia si minciuna, iar Zeus a decis ca prin ea sa fie pedepsita omenirea, careia binefacatorul Prometeu ii daduse din cer focul. Acestea au fost darurile, bune si rele, pe care zeii le-au facut cadou oamenilor, prin cea dintai femeie.

 In marele sau poem „Munci si zile”, Hesiod povesteste cum Zeus, ca sa se razbune pe Prometeu si pe ceilalti titani, i-a trimis-o pe frumoasa Pandora titanului Epimeteu.

Fratele sau Prometeu il avertizase sa nu primeasca nici un dar oferit de vicleanul Zeus. Epimeteu nu a fost in stare sa reziste si, fermecat de frumusetea Pandorei, a luat-o de sotie. In casa acestuia exista un ulcior mare, cu capac, in care erau inchise toate relele din lume. Pandora neputandu-si stapani curiozitatea, a deschis capacul ulciorului. De aici au iesit afara nenumarate rele, raspandindu-se apoi in lume. Numai speranta, ramasa pe fundul ulciorului, nu a putut iesi, pentru ca femeia a inchis capacul.

De atunci omenirea a inceput si a continuat sa fie urgisita de toate relele si necazurile, ramanand doar cu o singura consolare, Speranta.

Acesta este mitul numit, eronat,„Cutia Pandorei” pentru ca, de fapt, era un ulcior.

O alta versiune a mitului 

Mai este, insa, un alt mit grecesc, povestit de scriitorul latin din secolul V d.Hr., Fulgentius. Dupa acesta, creatorul primilor oameni ar fi fost Prometeu. El a fost acela care, amestecand pamant cu apa, a creat si o statuie cu chip de femeie deosebit de frumoasa, careia apoi i-a daruit viata: Pandora (aceasta versiune a nasterii Pandorei se apropie de binecunoscutul mit al lui Pygmalion).

Am amintit aceasta versiune a mitului „Cutia Pandorei” pentru ca si aceasta i-a inspirat pe multi scriitori de mai tarziu.

In Evul Mediu, mitul capata o interpretare teologica. Curiozitatea nestapanita, nefasta, aducatoare de nenorociri a Pandorei, a fost privita ca o imagine a mitului biblic despre „caderea in pacat”.

Aceasta a fost asimilata cu Eva, iar marul ispitei intins de diavol, cu ulciorul numit impropiu „Cutia Pandorei”.

Paralela se regaseste, mai tarziu, intr-unul din Adagiile marelui umanist Erasmus din Rotterdam. In lirica Renasterii, in Franta la poetii Pleiadei, sau in Anglia la poetul Edmund Spenser, motivul Pandorei apare des si foarte nuantat.

Este surprinzator cat de numerosi au fost scriitorii pe care i-a inspirat acest mit. Dramaturgul elisabetan, contemporan cu Shakespeare, John Lyly, cu comedia pastorala „Femeia din Luna” a avut ca inspiratie mitul „Cutia Pandorei”.

Aceasta apare ca personaj si in drama lui Calderon, „Statuia lui Prometeu”, precum si intr-un libret de opera scris de Voltaire. Goethe insusi a scris scene alegorice, o opera dramatica in doua parti, al carei titlu initial era „Intoarcerea Pandorei”.

In dramaturigie, Frank Wedekind, unul din precursorii expresionismului, a dat o tulburatoare interpretare naturalista acestui mit, in drama intitulata chiar „Cutia Pandorei”.

Asadar nu doar virtutile feminine, intruchipate in eroine mitologice sau legendare, pot inspira pe scriitori sau pe artisti, ci si micile defecte sau capricii ale femeii, care pot aduce, uneori, mari nenorociri.

Singura care va ramane, intotdeauna, va fi Speranta, darul nepretuit ramas pe fundul ulciorului numit „Cutia Pandorei”.

 

Bibliografie: Ovidiu Dramba-„Istoria culturii si civilizatiei „

Bogdan

Per aspera ad astra