Europa Postbelica. Reconstructie si unitate

In perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial, pe batranul continent se contura, alaturi de o Germanie zdrobita si o Franta ruinata si epuizata, o Mare Britanie, saracita si sleita de forte.

Pe acest fond, de acutizare a relatiilor internationale de la inceputul Razboiului Rece, in care Europa de Est intra in orbita Uniunii Sovietice, iar apusul in sferele  de interese ale Statelor Unite ale Americii, se conturau proiecte de reconstructie ale noii Europe.

O impacare istorica

In mai 1950, Maurice Schumann, ministrul de externe al Frantei, inspirandu-se din proiectele europene ale confratelui sau de cabinet Jean Monnet, propunea o apropiere intre Franta si Germania.

Avand ca idei esentiale pacea mondiala si faptul ca „Europa nu va fi construita dintr-o data sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizari concrete care sa creeze in primul rand o solidaritate de facto”, Schumann initia „punerea in comun a productiilor de carbune si otel”…care aveau sa schimbe „destinele acelor regiuni care s-au dedicat in trecut fabricarii munitiei de razboi ,dar care au fost, in acelasi timp, cele mai constante victime ale conflictelor”.

In esenta aceasta insemna realizarea unei comunitati economice intre cele doua state, rivale pana atunci. Propunerea viza realizarea, in comun, a productiei de carbune si otel, masura care deschidea calea reconstructiei Germaniei, distrusa de razboi.

Cancelarul german de atunci, Konrad Adenauer primea bucuros propunerea Frantei, care, in aprilie 1951, se materializa sub forma Comunitatii Carbunelui si Otelului (CECA).

In noul organism, alaturi de aceste doua state mai sus amintite, intrau Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Era primul pas spre realizarea unitatii europene.

Comunitatea energiei atomice

Crearea Europei unite nu a fost un proces simplu, fara piedici.

Dupa incercari neizbutite de a fauri o Comunitate Europeana a Apararii (1954), care trebuia sa se incununeze cu o Comunitate Politica Europeana, incercarile de apropiere intre statele occidentale se vor face tot pe interese economice. De aceasta data, initiativa apartinea BENELUX-ului (Belgia, Olanda, Luxemburg), care reusea sa reuneasca la Messina, in iunie 1955, ministrii de externe din cele sase state ale CECA.

Rezolutia acestei ultime conferinte avea drept tel principal integrarea economica a Europei, care se putea fauri prin crearea unei piete comune si prin armonizarea politicilor sociale ale statelor membre.

Tot cu aceasta ocazie, statele participante isi propuneau si folosirea, in scopuri pasnice, a energiei atomice. Comitetul interguvernamental, creat cu acest prilej, care isi avea sediul la Bruxelles, fiind structurat in patru comisii specializate, reusea sa puna bazele teoretice ale Pietei Comune si ale Comunitatii Energiei Atomice (EURATOM).

Tratatul de la Roma

Situatia internationala fierbinte, ca urmare a agravarii Crizei Suezului, a dus la semnarea acordurilor de la Luxemburg, dintre Franta si Germania (octombrie 1956), intelegeri ce reprezentau un compromis intre aceste doua state.

In martie 1957 era semnat la Roma, intre cele sase state, un tratat solemn ce cuprindea 240 de articole, prin care se propunea crearea unei piete comune. Acest deziderat urmarea, in primul rand, „transformarea conditiilor economice in care se realizeaza schimburile si productia pe teritoriul Comunitatii”, iar in al doilea rand, facea din CEE „o contributie la constructia functionala a Europei politice”, actiune care se constituia intr-un pas catre „o unificare mai larga a Europei”.

Concret, acest tratat isi propunea, alaturi de crearea unei piete comune si realizarea unei uniuni vamale, si elaborarea unor politici comune in varii domenii.

In articolul 8 al acestui document se arata ca realizarea acestei piete comune avea sa se infaptuiasca pe durata a 12 ani, perioada divizata in trei etape, a cate patru ani fiecare.

Tot cu aceasta ocazie, se propunea un Tarif Vamal Comun Extern care ar fi fost opreliste pentru produsele din terte tari, aceasta activitate fiind completata de politici comune in sectorul comercial, in cel al transporturilor si in cel agricol. Dupa ratificarea sa de catre statele membre, acesta intra in vigoare pe data de 1 ianuarie 1958.

Primele institutii europene

Institutional, Tratatul de la Roma prevedea realizarea unor institutii si a unor mecanisme a caror colaborare avea drept scop realizarea unei viziuni comune in conturarea si gestionarea politicilor europene. Acestea erau Consiliul, Comisia si Parlamentul European.

Rolul Consiliului era de a elabora normele, al Comisiei de a formula propuneri, iar Parlamentul avea doar rol consultativ.

Prin atributiile ei, Comisia, care detinea controlul legislativ, avea rol decisiv in conducerea afacerilor comune. Tot ea era aceea care urmarea transpunerea in viata a tratatelor, cat si aplicarea politicilor comunitare.

Comisia mai inainta si propuneri de acte Consiliului de Ministri, organ care era format din reprezentantii statelor membre.

Acest ultim organ ce avea, mai ales, competente decizionale, era ajutat de Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER), a carei sarcina pricipala era de a pregati intalnirile Consiliului de Ministri.

Parlamentul nu avea membri alesi prin vot universal. Tratatul mai viza si instituirea unei Curti de Justitie.

Tratate si iar tratate

De-a lungul anilor, acest tratat a fost modificat printr-o serie de alte tratate si anume: Tratatul de Fuziune (Bruxelles, 1965), prin care se reorganizau o serie de institutii europene; Tratatul de modificare a unor dispozitii bugetare, din 1970, completat, peste cinci ani, cu Tratatul de modificare a unor dispozitii financiare (1975), ambele cu modificari in domeniul financiar-fiscal; Tratatul privind Groenlanda, din 1984, ce stabilea pentru acest teritoriu, un nou statul in cadrul uniunii; in final Act Unic European (1986), care continea modificari semnificative aduse continutului tratatelor care vizau atat modul de functionare a institutiilor europene, cat si noi obiective ce trebuiau finalizate pana in anul 1992.

Maastrich, Amsterdam, Nisa, Lisabona

Ca urmare, in anul 1992 se incheia Tratatul privin Uniunea Europeana, numit si „Tratatul de la Maastrich”, prin care se reuneau, sub acelasi acoperamant cele trei comunitati (CECO,CECA si EURATOM). Se instituie cooperarea in domeniul politicii externe, a justitiei, a apararii si a politicii, se schimba denumirea comunitatii, din Comunitatea Economica Europeana (CEE) in Comunitatea Europeana (CE) si se introduce uniunea in domeniul economic si monetar, actiunile comune extinzandu-se in politici educationale si culturale.

Dupa cinci ani (1997) de la acest document esential din istoria Uniunii Europene s-a incheiat un nou Tratat, cel de la Amsterdam, prin care erau largite competentele Uniunii in privinta fortei de munca si se transferau catre acestea unele probleme privind justitia si afacerile interne.

De asemenea, tot cu acest prilej, se adoptau si unele masuri procedurale. Problemele nesolutionate prin Tratatul de la Amsterdam erau solutionate si parafate prin Tratatul de la Nisa, din anul 2001.

Referitoare, in special, la procedura de extindere, prin acest document se adaugau o serie de hotarari vizand componenta Comisiei, numarul voturilor in cadrul Consiliului si domeniile care erau supuse adoptarii prin vot calificat.

Cel din urma Tratat, cel de la Lisabona, din anul 2007, a introdus o serie de reforme institutionale. Este, de fapt, tratatul care parafeaza denumirea pe care o uzitam astazi, cea de Uniune Europeana, in locul celei de Comunitate Europeana. Tot prin acest tratat s-au adoptat modificari radicale in ceea ce priveste functionarea institutiilor europene, repartizarea competentelor Uniunii si adoptarea deciziilor in cadrul acestei grupari de state, care cuprindea 27 de membri.

Europa Postbelica isi gasise in cele din urma fagasul pe care trebuie sa-l urmeze.

Valurile aderarilor

1972-Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord

1979 -Grecia

1985- Spania si Portugalia

1994-Austria, Finlanda si Suedia

2003-Republica Ceha, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia si Slovacia

2005-Bulgaria si Romania