Intalnirea oamenilor cu zeii. Saga civilizatiei maya

Mastile reprezinta pentru lumea actuala o alta fata a aceluiasi personaj, o alta personalitate. Pentru mayasi, mastile asigurau trecerea catre lumea de dincolo, erau reprezentarea simbolica a celui disparut.
Mastile, intermediar între sferele terestre si celeste

Mastile enigmatice ale civilizatiei Maya au fost admirabil reconstituite dupa un proiect stiintific dirijat de restauratoarea mexicana Sofia Martinez del Campo .

Aceste masti aveau înainte de orice o functie rituala. Alaturi de pectorale, coliere, cercei, ceramici si bratari ele constituiau zestrea funerara care însotea suveranul sau demnitarul maya în mormântul sau. Dar aveau si un rol de intermediar între sferele terestre si cele celeste. Ochii exoftalmici, nasul spart, buzele întredeschise sau strânse sunt esenta eternitatii.

 „Aceste concepte religioase mayase le permiteau demnitarilor sa devina dupa moarte zeii ai caror reprezentanti pe pamânt se considera ca erau. Suveranii îsi întareau astfel filiatia divina si, în acelasi timp, îsi consolidau puterea dinastica. Mastile funerare erau realizate în tehnica mozaicului. Ele îi reprezentau pe demnitari cu atributele Zeului Porumbului, natura lor umana transformându-se astfel în esenta divina. Dupa moarte, transformati în zei, demnitarii ajungeau în grupul stramosilor, adica a fiintelor sacre, având capacitatea de a trai între cele trei planuri ale Universului, asigurând astfel binele descendentilor si al poporului lor. Mastile funerare din mozaic de jad din K’inich Janaab’ Pakal au fost descoperite în 1952. Noi am descoperit ca figura mastii avea un corespondent în personajele istorice. Câteva dintre aceste portrete erau de o frumusete si de un naturalism senzationale”, a declarat Sofia Martinez del Campo .

Olmecii, totonacii, huastecii… Numeroase erau populatiile si civilizatiile din regiunile Veracruz din Golful Mexicului. 

Mastile de jad din expozitia mexicana au fost descoperite în morminte de aristocrati.

Masca lui Pakal

În 1952 Alberto Ruz Lhullier dezvelea mormântul suveranului K’inich Janaab’ Pakal (Pakal cel Mare), de la „Palenque”, primul inventar funerar al mormântului unui înalt demnitar, descoperit pâna atunci. „Masca lui Pakal”, gasita aici, a lasat posteritatii trasaturile suveranului. Pentru prima data, un templu-piramida se dovedea un mormânt regal. Descoperirea a avut un ecou international. În plin razboi al Coreii, „Times”, „Paris Match”, „The New York Times” consacrau prima pagina si lungi articole sapaturilor de la Palenque. Înscris în 1987 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, aflat în mijlocul unui parc national, Palenque nu era, la momentul descoperirii, decât o tabara arheologica ca oricare alta ( vezi si http://www.mixdecultura.ro/2013/09/palenqueorasul-enigmatic-al-civilizatiei-maya/).  Templul, numit si „Templul Inscriptiilor”, de la trei panouri care cuprind un text ce retraseaza istoria dinastica a orasului si evenimentele domniei lui K’inich Janaab’Pakal, se înalta în vârful unei piramide în noua trepte, înalta de peste 20 de metri. Cinci porti, încadrate de 6 pilastri decorati cu reliefuri în stuc, se deschid catre o sala rectangulara care comunica cu alte trei încaperi. Constructia este caracterizata prin abundenta basoreliefurilor sculptate în calcar fin sau modelate în stuc. Fiecare dintre pilonii centrali reprezinta un personaj purtând în brate un copil cu unul dintre picioare în forma de sarpe. Interpretarea lor este controversata, unii specialistii considerând ca este vorba despre fiul lui Pakal, altii, despre Pakal însusi. O dala mobila ascunde o scara ce duce la cripta situata cu 22 de metri mai jos, sub nivelul solului exterior. Un culoar de piatra, botezat de arheologi „culoarul sufletului”, leaga templul de cripta lunga de 10 metri si lata de 4 metri, cu un tavan înalt cu bolta. Cripta este închisa de o dala triunghiulara, precedata de cinci sau sase trupuri de sacrificati. Interiorul ei este ocupat de sarcofag, un gigantic monolit, pe al carui capac este figurat defunctul, într-o pozitie încovoiata.

sarcofagul lui Pakal cel Mare

În spatele lui se afla un arbore cosmic, în forma de cruce, cu o pasare. O inscriptie mentioneaza data nasterii, a urcarii pe tron si a mortii lui Pakal, ca si pe cele ale stramosilor sai. Pe laturile sarcofagului, figurile stramosilor nareaza continuitatea dinastica. Dupa mari eforturi de îndepartare a dalei superioare, arheologii au putut intra în sarcofag, în care se afla un schelet acoperit cu praf de cinabru, simbol al mortii si renasterii, si cu o masca de jad. Coliere de jad, cercei, o centura decorata cu mici masti, inele, o diadema, bratari înconjurau corpul. Împrejur doua capete modelate în stuc si vase de ceramica. Pakal cel Mare a urcat pe tron, în 615 d.Hr.     , la vârsta de 12 ani, si a domnit pâna în 683 d.Hr.. El a conferit orasului o stralucire niciodata egalata, printr-o politica de mari constructii nu numai de temple, dar si de canalizare si urbanism.

Jadul, simbol al renasterii, esenta vietii

Abia în anii ’80, alte patru situri aveau sa întregeasca imaginea simbolurilor din mastile si machetele în mozaic de jad care însoteau în lumea de dincolo nobilii mayasi. Mastile asigurau metamorfozarea defunctului în Zeu al Porumbului, cel care era la originea facerii lumii. Machetele cu efigia diversilor zei cosmogonici îl purtau de-a lungul calatoriei catre lumea subterana, în Regatul mortilor, popas obligatoriu înaintea locului originar de creare a lumii. Transformarea omului în zeu era asigurata de adevaratul portret reprezentat de masca, mayasii considerând ca figura închidea adevarata esenta a individului. Aceste morminte dateaza din perioada clasica (250-900 d.Ch.), când civilzatia maya era la apogeu.

În cultura olmeca, pe care mayasii au mostenit-o, suveranii erau zei întrupati în oameni. Credinta se perpetueaza, asa cum o dovedesc numeroasele reliefuri prezentându-i pe conducatori la ritualuri de invocare si de personificare a zeitatilor, modalitati de comunicare cu fiintele supranaturale. Jadul era piatra favorita. Culoarea lui verde asigura relatiile strânse între cer, apa, umiditate, deci fertilitate. Era un simbol al renasterii, esenta vietii. Fildesul, scoicile marine erau legate de sânge si de lumea acvatica, de marea originara în care locuiau creatorii universului, iar obsidianul era considerat rezultatul contactului fulgerului cu pamantul. Toate aceste materiale erau capabile sa conduca defunctii catre lumea supranaturala.

Arta maya din perioada clasica traduce corespondenta între cosmos, mituri si fortele care le locuiesc. Prezenta oamenilor, animalelor si elementelor naturale în zestrea funerara asigura circulatia între lumea terestra si restul universului.

Masti funerare au fost descoperite si la „Calakmul”, „Oxkintok”, „Dzibanche”, alaturi de o mantie din blana de jaguar a suveranului, în primul sit. Niciuna dintre descoperiri nu se compara însa cu Palenque. La Calakmul, oras rival cu Palenque, unde în perioada clasica se gasea „Regatul sarpelui”, lipsesc reprezentarile iconografice si inscritiile, în celelalte programul arhitectural este neinteresant. Se gaseau la Calakmul, în afara stelelor funerare, sculptate în piatra calcaroasa, 120 de constructii funerare, ce fac din necropola de aici cea mai impozanta din lumea maya. Camerele lor funerare releva un adevarat tezaur cu mii de piese din jad si jasp, cu ceramica cu angoba neagra, decorata cu linii si cercuri, cochilii, vase cu urme de rasina, lame si cutite din hematita si obsidian…

Mormântul unui barbat de 25-35 de ani, înfasurat într-o tesatura înnodata si asezat pe seminte de arbori, cu urme de pigment rosu pe falange, ca si pe obiectele de jad, fildes si cochilii, a interesat în mod special. Craniul sau prezinta deformarea artificiala, folosita în cazul demnitarilor maya. Alungirea capului si asimetria faciala se regasesc în masca funerara. Redusa cu 40% fata de figura unui adult, masca este unul dintre cele mai rafinate exemple de tehnica a mozaicarilor maya, atât prin desen, cât si prin sculptura în volum a fiecarei portiuni si prin perfectiunea slefuirii marginilor. Forma de arc a coafurii reprezinta „Muntele sacru” al orginilor, acoperit de vegetatie, iar cele patru petale si butonul central al florii cerceilor evoca cele cinci puncte ale cosmosului. Caninii din fildes sunt o metafora a sarpelui, trimitând la originea divina a demnitarilor. Zestrea funerara este formata dintr-un colier-plastron si bratari-mansete cu cinci rânduri de perle sferice cusute pe suport textil. Pe plastron este asezat un colier din jad de care sunt atasate obiectele importante: un pectoral terminat cu doua barete, simbol al autoritatii personajului. Pectoralul are forma literei T, emblema suflului primordial. Cifra 5, vizibila peste tot, este o aluzie la reprezentarea cosmosului maya: un careu sustinut în centru de arborele lumii. Defunctul poarta o centura ceremoniala cu perle si placi de jad. Are pe frunte o banda pe care sunt cusute perle, altele similare aflându-se la genunchi.

Pasarea-Jaguar

Mai impresionant este tezaurul descoperit într-un alt mormânt din aceeasi necropola, apartinând unui personaj numit „Pasarea-Jaguar”. Masca funerara are o figura jumatate om-jumatate jaguar. Gura, un dreptunghi barat cu simbolul IK, simbolizeaza intrarea în lumea subterana, în timp ce cochiliile din jur sunt echivalentul fluviului de sânge care iriga regatul mortilor. Decorata cu spectaculosi cercei rotunzi din jad, masca era încoronata cu efigia pasarii primordiale, „Itzamnaah”, cu cioc rapace si cu doua fete de divinitati suprapuse. Recipiente decorate contineau bauturi si hrana. Un covor funerar este compus din peste 8.000 de elemente, între care si grâne si cochilii. Decorul geometric evoca cele trei planuri ale lumii maya: ceresc, terestru si subteran. O alta masca, cu totul speciala, a fost descoperita aici. Fixata pe un pectoral, cu morfologie jaguarizata, ea era legata de trei lame cu inscriptii, din care pleca un sarpe din perle.

În actualul Yucatan se gasea „Oxkintok”, cetate la fel de importanta din punct de vedere economic si social pentru nordul lumii maya, cum era Calakmul pentru sud. Sapte centre de cerermonii, descoperite aici, au scos la iveala alte masti, printre care una compusa din placute de jad verde smarald, translucide, de mare calitate. Asezata pe o armatura de placi de silex, ea era înconjurata de o bordura de stuc, pictata cu cinabru, pe care erau fixati cerceii si coafura din jad si scoici. Nodul coafurii, tema apei si a cresterii plantelor duc la concluzia ca masca era reprezentarea „Zeului Porumbului”. O alta zestre funerara, a unui tânar nobil, era formata din ceramica în stil Chochola, din ace ceremoniale în os, incizate, si din opt spatule în forma de mâna cu indexul aratând o anume directie. Torsul personajului era acoperit de un pectoral zoomorf, din scoici, reprezentând broasca testoasa cereasca, a carei carapace a fost strapunsa de Zeul Porumbului în drumul lui catre cosmos. Ea îi asigura defunctului renasterea ca zeul al porumbului si arbore al lumii.

În sfârsit, „Dzibanche”, situat în actualul stat Quintana Roo, era unul dintre cele patru centre ceremoniale, descoperit la sfârsitul anilor ’20. Trei morminte, gasite în doua temple, cuprindeau un adevarat tezaur de piese lucrate în chrysopraz, o varietate de calcedonie, de masti si podoabe de jad, de lame si cutite de obsidian si de silex. În „Templul Bufnitei” au fost descoperite masti din mozaic si un mare platou de ceramica decorat cu motivul pestelui.

Comparate cu desenul minutios si detaliile ornamentale ale exemplarelor de la Palenque si Calakmul, mastile de aici ar putea fi considerate sumare, desi sunt extraordinar de expresive. Figurile, mai mult largi decât înalte, oarecum plate, au ochii, nasul si gura figurate pe o suprafata restrânsa, sub o frunte larga si deasupra unei barbii duble. Diferite de trasaturile obisnuite ale mastilor de nobili, piesele de la Dzibanche par mai putin niste portrete. Figurile sunt tratate sintetic, gura este larg deschisa la unele dintre ele, ochii exoftalmici, provocati de deformarea capului si stilizarea boabelor de porumb de pe frunte le înscriu în aceeasi categorie a portretelor ce trebuiau sa faciliteze intrarea în „Muntele sacru” si reînvierea în lumea zeilor.

„S-a nascut foc”

Pe fundalul padurilor tropicale din sudul Mexicului si din America Centrala, civilizatia maya a atins culmi nebanuite. Daca am privi pe harta unei culturi ale carei radacini preclasice se regasesc cu 3.000 de ani în urma, ar trebui sa începem cu dovezile ce ilustreaza ca sosirea unui razboinic din partea centrala a Mexicului a inaugurat o epoca magnifica. Înconjurat de razboinicii sai, el a marsaluit prin orasul maya Waca, trecând de temple si târguri, traversând piete largi. Orasenii probabil ca au ramas uimiti, impresionati nu doar de desfasurarea de forte, ci si de podoabele de cap extravagant ornamentate cu pene, de sulitele si scuturile cu oglinzi, însemnele regalitatii dintr-un oras imperial îndepartat. Numele strainului era „S-a nascut foc”. Acesta venea din Guatemala de astazi ca emisar al unei mai mari puteri din tinuturile muntoase ale Mexicului. În deceniile ce au urmat numele lui va aparea pe monumente pe întreg teritoriul maya, civilizatia din jungla mezoamericana. Dupa sosirea lui, maya avea sa atinga un apogeu care va dura cinci secole. Comandantul de trupe „S-a nascut foc” a fondat noi dinastii care au adus o splendoare fara pereche lumii maya.

Maya a fost întotdeauna o enigma. Cu câteva decenii în urma, gloria oraselor ei ruinate, precum si scrierea ei frumoasa, dar nedescifrata, facusera ca multi cercetatori sa-si imagineze o societate pasnica de scribi si preoti. În schimb, atunci când au reusit sa descifreze câteva dintre basoreliefurile maya, a reiesit o imagine mai întunecata a unor dinastii razboinice, desi, cu toate astea, au ramas mistere profunde, printre care „ce anume a determinat saltul final al civilizatiei maya catre maretie?”. Dezgropate din ruinele napadite de buruieni sau deslusite din texte recent descifrate, noi indicii îl indica pe „S-a nascut foc” drept figura centrala a acestor transformari. Combinând diplomatia si forta, el a încheiat aliante, a înscaunat apoi dinastii si a raspândit influenta îndepartatului oras-stat, marea metropola „Teotihuacan”, în apropiere de Mexico de astazi.

Chiar si înainte de „S-a nascut foc”, maya s-a ridicat pe culmi nebanuite.

Monumente inaltate intru veneratie

Civilizatia maya se întindea pe o parte a actualelor state Mexic, Belize, Guatemala, Honduras si Salvador. Aparuta la sfârsitul mileniului al III-lea i.Hr., a cunoscut apogeul între secolele VI si IX d.Hr. si a disparut odata cu cucerirea de catre spanioli în secolul al XVI-lea.

Împreuna cu aztecii si incasii, formeaza cele trei mari civilizatii ce au marcat Lumea Noua înainte de venirea europenilor. Mostenirea ei este în principal arhitecturala, asa cum o dovedesc impozantele ruine de temple piramidale si palate împrastiate prin jungla. Lumea nu stia aproape nimic despre mayasi pâna în urma cu aproximativ 200 de ani. Majoritatea cetatilor lor fusesera invadate de jungla, iar preotii europeni arsesera aproape în totalitate cartile lor pe scoarta de smochin.

Primii exploratori ai vestigiilor maya le-au creat o aura romantica foarte diferita de realitate: „Cine n-a auzit vorbindu-se, de exemplu, de un vechi imperiu maya, adevarata vârsta de aur, în timpul careia un popor harnic si eminamente pasnic s-ar fi abandonat, în calmul oraselor lui protejate de padurea deasa, contemplarii astrelor?”, scrie în volumul „Civilizatia Maya”, Paul Gendrop.

saga civilizatiei maya

Astazi se stie ca vechii mayasi erau constructori, artisti si savanti. Mayasii au construit palate elegante, cu multe încaperi, cu tavane boltite, templele lor înalaându-se de multe ori cu 100 de metri spre cer. Ceramicile, pictura murala si sculpturile etalau stilul lor artistic distinctiv si plin de culoare. Ei au inventat un sistem complet de scriere hieroglifica si erau familiarizati cu conceptul de zero pe care îl adoptasera pentru calcule cotidiene. De asemenea, aveau anul de 360 de zile si erau suficient de sofisticati pentru a face ajustari de tipul anilor bisecti. Observau cu regularitate astrele, preziceau eclipsele si îsi orientau cladirile ceremoniale astfel încât sa fie cu fata spre rasarit. Mediatori între cer si pamânt erau regii maya sau domnii sacri, a caror putere venea de la zei. Ei jucau si rolul de samani, interpretând religia si ideologia, dar si de conducatori, fiind în fruntea supusilor pe timp de pace sau de razboi. Numerosi istorici au descris centrele maya ca fiind „state-teatru”, în care „C’uhul Ajaw” conducea ritualuri publice, elaborate ce confereau întelesuri metafizice miscarilor corpurilor ceresti, schimbarilor calendaristice si succesiunilor la tron. Dar ei nu erau mai putin razboinici.

Organizarea lor în cetati rivale duce la comparatia cu cetatile grecesti ale epocii clasice sau cu cele italiene din timpul Renasterii ( vezi si http://www.mixdecultura.ro/2012/12/mayasii/)

Originile mayasilor s-au pierdut în negura timpurilor. Nici macar primul cronicar spaniol al acestei civilizatii, calugarul Diego de Landa (1566), n-a putut explica clar acest lucru.

O epopee sculptata în piatra

Se disting, în general, trei perioade ale civilizatiei maya: preclasicul (2600 î.Ch.-250 d.Ch.), clasicul (250-900 d.Ch.) si post clasicul (900-1521).

Dovezile arheologice arata ca arhitectura ceremoniala maya a aparut catre anul 1000 î.Ch. În jurul anului 300 d.Ch., se remarca o activitate constructiva intensa, fiecare oras     dezvoltându-se autonom, dar cu caracteristici unitare.

În inima oraselor maya existau piete largi în care se concentrau cladirile oficiale: temple, acropola regala, stadionul. Templele si observatoarele erau orientate conform cosmogoniei maya. Urma un al doilea cerc în care se concentrau casele nobililor si templele mai putin importante. Dupa el urmau casele modeste ale populatiei.

Unul dintre aspectele uimitoare ale arhitecturii maya este capacitatea de a construi edificii imense cu tehnici rudimentare. Ei nu cunosteau nici metalul, nici roata. Materialul cel mai folosit era calcarul. Sprafetele zidurilor erau pictate cu pigmenti naturali si organici, în special hematita si indigo, care, combinate, dadeau celebrul albastru maya, în care intra si azurit. Fatadele înalte erau împodobite cu frize geometrice, colonete sau sculpturi.

teotihuacan ,orasul zeilor

Palatul din Palenque, imens si bogat decorat, se gasea în inima orasului. Palatele, piramidele si pietele reproduceau, probabil la nivel simbolic, peisajul sacru. Piramidele reprezentau muntii, ele adapostind mormintele, mai ales cele regale, ca celebrul K’inich Janaab’ Pakal I de sub Templu Inscriptiilor.

În marile asezari mayase, precum Tikal si Copan, erau ridicate colosale constructii,    atingându-se din ce în ce perfectiunea arhitecturala. Exemple în acest sens sunt „El Mirador” si maretul oras din nord, „Teotihuacan”. Calendarul mayas abunda în ritualuri publice, dansuri si festivaluri care se desfasurau în aer liber. Cladirile comune care se aflau în capitala erau proiectate ca platforme sau scene pentru asemenea evenimente. Întreaga arhitectura maya era însa similara din punct de vedere estetic, reprezentând manifestarea fizica a aceluiasi punct de vedere asupra lumii ierarhice care a creat „C’uhul Ajaw” si l-a legat de poporul sau. Tikal ofera un excelent exemplu în acest sens, fiind si astazi unul dintre cele mai mari situri arheologice mayase. Aici, un ansamblu uimitor de lucrari din piatra gri se înalta tacut deasupra padurii tropicale. El cuprinde 6 piramide în trepte enorme, care dateaza din perioada clasica târzie (600-800) si perioada clasica finala (800-900). Cea mai mare   dintre    acestea    este   Templul al IV-lea, cu o înaltime impresionanta de 70 de metri, ce dateaza din jurul datei 741 d.Hr. si era cunoscut sub numele „Yik’in Chan Kawil”. În centrul sitului, înconjurata de cele 6 piramide se afla Marea Piata, ale carei drumuri radiaza în afara, legând-o de alte spatii publice. Mai multe comori arhitecturale pot fi gasite în Tikal, printre care si colosalul Acropole, masurând  100×80 de metri, în interiorul lui se afla un grup de temple funerare, o minune arhitecturala, a carui constructie a durat aproximativ 300 de ani. Aici se aflau sali de bal, unde mayasii jucau un joc care celebra începutul lumii si aducea jucatorii si spectatorii mai aproape de zei. În partea de sud a Marii Piete se afla o veritabila colectie de palate regale. Cei care au vizitat aceste situri si-au putut da cu siguranta seama de puterea regilor din Tikal. Înaltimea cladirilor, stabilitatea, maiestria tehnica si alinierea geometrica, toate vorbesc despre un popor care a atins un grad extraordinar de dezvoltare. Fara a avea animale de tractiune si roata, asa cum aminteam, constructorii mayasi se bazau pe munca oamenilor si pe ingeniozitate. Dar Tikal nu era decât unul dintre sutele de regate marete din lumea maya.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Într-un astfel de mediu, competitia, razboiul nu avea cum sa nu înceapa… Razboiul a contribuit cu siguranta la caderea civilizatiei maya clasice. În încercarea de a gasi stabilitatea prin violenta, regii mayasi au creat de fapt, printr-o ironie a sortii, instabilitate si haos. Constructii pe jumatate terminate sunt abandonate, stele pe trei sferturi cioplite sunt lasate în paragina, centrele marcate prin marile constructii sunt rând pe rând parasite si invadate de vegetatia tropicala. În 925 d.Hr., marete centre arhitectonice care produc si astazi o uimire plina de admiratie nu mai sunt decât morminte ale unei vieti culturale de o rara intensitate care s-a stins.

Religia, mitologia, arta si stiinta mayasilor au fost uluitoare propunându-si descifrarea tainelor temporalitatii prin infinite calcule, îndrumarea ei nebanuita spre probleme de astronomie, cronologie si calendar, de matematica. Aceasta obsesie a timpului îsi are radacini în preocupari ontologice fundamentale. Pentru mayasi, unitatile de timp erau încarcaturi pe care, purtatori divini, numerele le carau în eternitate. De aceea este o mare pierdere faptul ca bogata dantelarie de glife care împodobeste monumentele maya din perioada clasica a vechiului Imperiu, ca si densa tesatura de glife din cele trei codice maya nu ni s-au pastrat în totalitate…S-au pierdut cuvintele unei mari civilizatii ,care a lasat mostenire lumii nenumarate monumente .

 

 

 

cotidianul .ro

Bogdan

Per aspera ad astra