Ucraina, tara in cautarea identitatii

 O tara tampon intre Rusia si Uniunea Europeana 

O tarã frontierã situatã la confluenta dintre UE si Rusia, o fostã republicã sovieticã cu o populatie de 46 de milioane de locuitori, independentã din 1991, cunoscutã în afara granitelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revolutia portocalie”, Ucraina încearcã sã-si construiascã o identitate.

Ucraina ,tara in cautarea identitatii

Dificultatea de a gãsi aceastã identitate provine din faptul cã mult timp Ucraina a fost fragmentatã între imperiile Rus si Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept cã ideile nationaliste îsi fac loc si aici în secolul al XIX-lea, dar abia dupã dezmembrarea URSS Ucraina devine independentã, exceptând o scurtã perioadã între 1917 si 1920.

Se pune accent deosebit pe o unitate culturalã si lingvisticã în ultimul deceniu, întrucât ucraineana devine limba principalã din scoli si se invocã tot mai mult figura poetului Taras Sevcenko, considerat cel care a creat limba ucraineanã si conceptul natiunii ucrainene.

În 2004 tara pare cã ia cotitura proocidentalã prin „revolutia portocalie”, dar Viktor Iuscenko, eroul acestei revolutii, înregistreazã o cãdere în optiunile aleagatorilor.

Glorificarea combatantilor antisovietici si încercarea de a determina recunoasterea foametei din anii 30 drept un genocid orchestrat de rusi au amplificat divergentele dintre vestul nationalist si estul pro-rus. Vom încerca sã trasãm câteva repere cronologice si apoi sã relevãm conflictele dintre scolile istoriografice care abordeazã istoria unei identitãti problematice cum este cea ucraineanã.

Cronologie

Statalitatea ucraineana are o istorie mai veche, dar si aceasta este cu mari întreruperi temporale si cu înca mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele sunt puse chiar în fata denumirii statului, poporului si a provenientei sale.

Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei tari, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era aratata pozitia ei geografica. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusa se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur si simplu „periferie”.

Radacina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu.

Istoricul Grusevski a afirmat ca orasul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversata de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, orasul fiind cucerit de conducatorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide.

În acea perioada, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croatii albi si dulebesii). Kievul era plasat la intersectia unor importante rute comerciale si a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene.

Cunoscuta si sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea crestinismului a avut loc în 988, factorul hotarâtor al procesului de crestinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de rasarit au fost puse de Iaroslav I cel Întelept, cel care a publicat colectia de legi Pravila rusa, legi care au rezistat ocupatiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene.

Rusia Kieveana

În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi sa fie pustiit de atacurile cumanilor si mongolilor din secolele al XII-lea si al XIII-lea, care subjugã în cele din urma toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galitia-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei si Marele Ducat al Lituaniei.

În timpul secolului al XIV, Polonia si Lituania au purtat o serie de razboaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor doua puteri. Dupa actul de unire dintre Polonia si Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizata cu polonezi, germani, armeni si evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneza, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze.

Taranii ruteni (ucraineni, dar si de alte nationalitati), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuti cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta ce s-a dezvoltat într-un adevarat razboi de independenta.

Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiana) a cautat sa se puna sub protectia Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscuta autonomia interna. Guvernarea directa a tarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei.

Dupa Împartirile Poloniei din 1772, 1793 si 1795, Galitia a trecut sub administratia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Dupã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de lupta al armatelor Imperiului German, Austro-Ungar, a Armatei Rosii bolsevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze si a anarhistilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Pitsudski si ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varsovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolsevicilor din Ucraina în timpul Operatiunii „Kiev”, operatiune nereusitã.

expansiunea rusa

Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în a doua Republica Poloneza, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineana.

În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare: dezvoltarea rapida a sistemului de învatamânt în limba ucraineana, noi edituri si publicatii în limba ucraineana, folosirea limbii ucrainene a fost încurajata la toate nivelurile, a fost înfiintata biserica ortodoxa nationala autocefala ucraineana.

Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantitati atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen raspândit la nivel national. Perioada industrializarii si colectivizarii a coincis cu o vasta campaniei împotriva „deviatiilor nationaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac fatis împotriva elitelor politice si culturale. Odata cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declansata rusificarea tuturor sectoarelor vietii ucrainene.

În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari batalii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau fortarea Niprului din 1943. În primele decenii dupa încheierea razboiului, RSS Ucraineana nu numai ca a depasit toate nivelurile productiei industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina si-a proclamat independenta pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disolutie a Uniunii Sovietice si a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constitutie postsovietica a fost adoptata pe 28 iunie 1996.

Istoriografie

Cam atât despre momentele cheie din istoria teritoriului ucrainean. Întrebarea este dacã acestea permit extragerea unei esente etnice ucrainene.

Interpretãrile istorice si istoriografia unei statalitãti problematice au o mare influentã asupra construirii unei identitãti nationale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestãrile sunt înflãcãrate din momentul dezintegrãrii URSS. Elitele rusesti si chiar majoritatea rusilor nu considerã Ucraina sau Belarusul tãri strãine.

Scolile sovietofilã si rusofilã ridicã Rusia la rang de natiune primordialã si acceptã ideea unui transfer de putere dupã colapsul Rusiei kievene cãtre Vladimir-Suzdal, Moscova si Imperiul Rus. Acest „translatio imperii” este conceptul cheie al celor douã scoli. Diferenta dintre ele constã în faptul cã scoala sovieticã permite o oarecare acceptare a entitãtilor nationale ucraineanã si bielorusã.

Dar conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au nãscut dupã colapsul Rusiei kievene si în toatã istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereyaslav. Prin urmare, independenta tãrii era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regionalã rusã.

În Ucraina aceste scoli au aderenti doar în rândul Partidului Comunist si organizatiilor panslaviste. Celelate douã scoli istoriografice care intrã în discutie sunt cea ucrainofilã si cea est-slavã, prima prin excelentã nationalistã, iar a doua mai degrabã o reactie la politizãrile istoriei ucrainene. Desi cei doi presedinti centristi care au condus tara pânã în 2004, Leonid Krawchuk si Leonid Kuchima, au sustinut viziunea nationalistã în sistemul educational si militar, ei au fost mai degrabã est-slavisti. Cãt despre Viktor Iushcenko, el a întãrit pozitia ucrainofilã.

Rusia si Comunitatea Statelor independente

Lupta pentru mostenirea Rusiei kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor perceptiei culturale, constiintei istorice sau mitologiei nationale ruse si ucrainene.

Scolile ucrainofilã, rusofilã si sovieticã se bazeazã însã pe realitatea incontestabilã a unitãtii Rusiei kievene, care de fapt a fost, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politicã laxã, slab definitã si eterogenã în care loialitatea triburilor era inseparabilã de teritoriul local”.

Asta nu a stopat însã mitologizarea. În traditia rusofilã ucrainenii îsi fac aparitia abia prin secolul al XVII-lea, dupã ruperea unitãtii slavilor de est odatã cu prãbusirea Rusiei kievene. Se presupune cã istoria slavilor de est ar trebui tratatã ca un tot organic.

Scoala sovieticã continuã de fapt traditia imperialistã, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referã de fapt tot la rusi si promoveazã o inegalitate temporalã între cele douã natii, aparitia Ucrainei pe scena politicã fiind limitatã de la secolul al XIV-lea, pânã la reunificarea din 1654. Partidul Comunist si Partidul Progresist Socialist pun accent pe o uniune care sã renascã fosta URSS. Volodymir Mukhin, seful comitetului parlamentar de apãrare si securitate, subliniazã parteneriatul strategic cu Rusia din considerentul cã ambele provin din acelasi stat. Mixtura de panslavism si internationalism comunist este similarã celei promovate de Lukashenko în Belarus.

Elita culturalã si politicã ucraineanã este însã dominatã de scoala ucraineanã, de viziunea liberalã si de centru-dreapta. Dominatia sa este sustinutã si de rolul disproportionat pe care îl joacã vestul si centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev.

Diaspora ucraineanã este iarãsi foarte apropiatã de aceastã scoalã criticatã de mult ori în Occident pentru ultranationalism. De altfel diaspora este prima care începe sã producã lucrãri contestatare ale viziunii sovietice, de pildã Orest Subtelny, care publicã la Toronto în 1988 „Ukraine. A History”.

Revendicarea mostenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depãsi complexul de inferioritate hrãnit de politicile tariste si sovietice.

Asadar întâlnim opinii ca cea a istoricului Mykhailo Braichevsky, care spune cã „Rusia kieveanã este leagãnul ucrainean pentru cã Rusia kieveanã reprezintã primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al printului Danylo Halytskyi, Galitia-Volînia.

Poporul rus îsi are rãdãcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Asadar ucrainenii se rãzbunã printr-o inversare de perspectivã, ei devenind acum fratii mai mari ai rusilor.

În ambele scoli se pare însã cã miturile si ideologizãrile creazã baza consolidãrii unei natiuni din punct de vedere politic si cultural. Ucraina este redescoperitã si reconstruitã prin Rusia Kieveanã, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualele scolare începând cu 1991, alãturi de culturi si state slave si preslave si mai vechi, reprezentând o nationalizare atotcuprinzãtoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilã de a-si fãuri o existentã geopoliticã independentã de Rusia, fapt urmãrit prin aspiratia spre apartenenta la UE.

O pozitie intermediarã gãsim în scoala est-slavã, care pretinde depãrtarea de exclusivismul rusofil, care neagã existenta ucrainenilor si bielorusilor ca entitãti etnice separate de rusi, sau ucrainofila, care nationalizeazã la modul absolut toatã istoria Rusiei kievene.

Pozitia centristã si natura eclecticã a acestei scoli sunt un produs al legãturilor istorice cu Rusia si al regionalismului ucrainean. Slavistii estici propun o estompare a distinctiilor dintre cele douã popoare, dar si o apropiere fatã de Europa, mizând pe pozitia Ucrainei ca liant între cele douã. Aceastã viziune are multi aderenti din rândul partidelor democrate nationale tocmai pentru cã propune o egalitate între slavii de est, sustinând cã Rusia kieveanã este locul de bastinã si al rusilor, si al ucrainenilor, si al bielorusilor.

Egalitatea ruso-ucraineanã este un reper esential în politica fatã de Federatia Rusã, ea presupunând

victor-iuscenko
victor-iuscenko

un pragmatism similar celui al lui Kuchima, care a trecut de la platforma pro-rusã de pe care a fost ales în 1994 la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obtinerea recunoasterii legislative si executive a granitelor Ucrainei în 1997-99. Si totusi, aderarea la scoala est-slavã se traduce în dezideratul integrãrii Ucrainei împreunã cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat si pentru politica centristã (de exemplu Partidul Regiunilor) si pentru Rusia. Sub Iushcenko obiectivul strategic al integrãrii euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilatiilor din politica externã ale lui Kuchima, ceea ce presupune si o iesire mai pronuntatã din sfera de influentã rusã.

Ca proiect istoriografic, perspectiva scolii est-slave se remarcã prin lipsa de radicalism si o încercare de eliberare de politizãri si mistificãri, dar din pãcate este greu de aplicat la o natiune independentã de atât de putin timp si în curs de formare identitarã, pentru cã dominatia rusofiliei si sovietismului a provocat o reactie la fel de extremã, menitã sã contracareze orice tentativã de anulare a unei mosteniri istorice pe care poporul ucrainean se vede obligat sã o asume si sã o apere în vederea constructiei politice si culturale a etnicitãtii.

    

Historia

BBC History

 

Bogdan

Per aspera ad astra