Misterele Marii Negre

Pornind chiar de la imaginea ei – mare întunecata, amenintatoare si furioasa – Marea Neagra are o zestre mitologica extrem de bogata, care îi leaga trecutul de Potopul lui Noe, de Atlantida, de fapturi legendare, precum Sirenele, Vidrele ori Sorbul Marii. Povesti vechi de sute de ani, care au incitat, deopotriva, interesul învatatilor antici, dar si al istoricilor de azi .

Marea moarta si marea vie

Numele Marii Negre este învaluit în le­genda. Ea a fost botezata asa în secolul al XV-lea, datorita fur­tu­nilor violente care o bântuiau si care se stârneau din se­nin.

Turcii îi spuneau „Karadeniz”, „Marea întu­ne­cata din miazanoapte”, poate si din cauza infrangerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corabii, la fel de temute ca ura­ganele apelor.

Marele om de stiinta român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagra ca este „unica”, în sensul ca ea reprezinta, de fapt, doua mari supra­puse, una vie si una moarta. Odata cu cresterea sali­ni­tatii marii (le­genda spune ca datorita Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vietuitoare mai rezistente au continuat sa traiasca în zonele cu apa mai dulce, aflate în apropiere de gurile de varsare ale Dunarii, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit si, în lipsa curentilor verticali, s-au depus pe fundul marii si s-au descompus, fapt care a ge­nerat un con­sum mare de oxigen.

În prezent, în adâncu­rile Marii Negre nu exista oxigen, ci doar hi­drogen sulfurat, care face ca apele de pe fund sa ramâna moarte, fiind lo­cuite doar de bacterii anae­ro­be. Între cele doua stra­turi ale marii nu exista deloc interactiune, ea fiind, în continuare, formata din doua parti, una vie si una moar­ta. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face si ca navele scufundate acolo sa fie perfect conservate.

Marea Neagra adaposteste aproximativ 160 de spe­cii de vie­tuitoare foarte rare, dintre care unele afla­te pe cale de disparitie, cum ar fi zar­ganul, nisetrul, stea­ua de mare, pastruga, crabul de piatra, tonul, mar­suinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare.

Tot în legatura cu Marea Neagra, exista o teorie care sustine ca depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar pu­tea actiona la un moment dat ca o bomba, pro­ducând catastrofe natu­rale, dar riscul ca acest lucru sa se pro­duca este foarte mic. În schimb, Marea Neagra este cu­noscuta pentru riscul real de producere de valuri uriase, asa cum se întâmpla si pe vremea navigatorilor turci. În luna mar­tie a anului 1901, în zona Sabla, s-a produs un cu­tre­mur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la for­marea de valuri tsunami în regiunea Man­galia.

Potopul si Arca lui Noe

Una din cele mai incitante legende ale Marii Ne­gre este legata de Potopul biblic. Luând în con­side­rare apropierea dintre Muntele Ararat si Ma­rea Nea­gra, exista cercetatori care sustin ipoteza ca ramasitele arheologice ale Arcei lui Noe sunt loca­lizate undeva în aceasta mare.

La tarmul Marii Negre, în vecinata­tea orasului rusesc Ghelendjik, mai exista un munte care poarta numele de Ararat. În aceasta zona s-ar fi re­fugiat oamenii si animalele care au supravietuit Po­to­pului biblic.

În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al calatorie­i lui Noe, în arca lui. Descrierea contine si ama­nun­tul ca muntele se scufunda în asa-numitul „Lac Ne­gru”, despre care unii cercetatori si arheologi sus­tin ca ar fi devenit, de fapt, Marea Neagra. Fi­ind o zona depresionara, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apa dulce, care a ajuns sa fie, în timp, Marea Nea­gra.Misterele Marii Negre

Teoria este sus­ti­nuta si de informatii stiin­ti­fice cu re­fe­rire la un Potop, care s-ar fi petrecut în rea­litate, cândva la sfârsitul erei glaciare. Atunci, Ma­rea Me­diterana s-ar fi re­varsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele.

Alte as­pecte care sustin aceasta teorie îl reprezinta si fundul atipic al Marii Negre, care prezinta terase de plaje în­tinse mult spre larg, pre­cum si salinitatea foarte sca­zuta a apei.

Între des­coperirile recente facute de arheologi experti în scufundari, pe fundul Marii Negre, se afla si urmele u­nor cetati în­ghitite de ape, lucru care fa­ce, din nou, tri­mitere la ipo­teza unui ca­ta­clism pe­tre­cut în tim­pu­rile stra­vechi.

Sanctuarul zeului Poseidon

Conform mitologiei grecesti, zeita Thetis l-a rugat pe zeul marii, Poseidon, sa ridice o insula în Marea Nea­gra pentru eroul razboiului troian, fiul ei, Ahile.

Men­­tionata pentru prima data în anul 777 î.Hr., aceasta ar fi fost Insula Serpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre razboiul troian, în care men­tio­neaza faptul ca ramasitele pamântesti ale lui Pa­trocle si ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în aceasta regiune si ase­zate, spre pas­tra­re si vene­rare, în­tr-un sanctuar.

Alte surse precizeaza în­sa ca adevaratul sta­pân al Insulei Ser­pilor era, de fapt, zeul Poseidon, stapânul apelor, în cins­tea caruia fusese ri­dicat pe insula un al­tar. În urma unor sapaturi facute în secolul al XIX-lea, pe insula au fost des­coperite, în­tr-ade­var, ruinele unui templu patrat, de dimen­si­uni foarte mari, o latura a acestuia ma­surând 29,8 metri.

Blocurile mari de piatra ale zidurilor fusesera faso­na­te din calcar, pentru a avea culoarea alba. Constructia avea numeroase ca­me­re, dintre care una era destinata sacrificiilor si ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era des­tinata ritualului oracolului. Marii „raportori” ai anti­chitatii, Strabon, Ovidius si Ptolemaios, men­tioneaza toti acest templu în scrierile lor, notând ca getii pontici respectau zona ca pe un loc sacru.InsulaSerpilor2

Poarta spre lumea de dincolo

În celebra sa lucrare „Natu­ra­lis Historiae”, Plinius vorbeste despre o populatie aflata la gurile Dunarii, care purta nu­mele de „cattuzi”, „cei captivi”, „cei vrajiti, fermecati, bles­te­mati”.

Unul dintre numele vechi ale Insulei Serpilor era „Le­uke”, Insula „Alba”, la greci, în vreme ce la geti, nu­me­le sem­nifica posibil „le­­ga­tura” cu lu­mea de din­co­lo.

Insu­la Ser­pi­lor nu pu­tea fi lo­cuita din pricina lipsei sur­selor de apa po­tabila. Con­form re­la­tarilor locui­to­rilor din Do­brogea si din Bu­geac, Insu­la Ser­pi­lor era o poarta de trecere spre lumea de dincolo, popu­lata de fiinte ce aveau puteri supranaturale. Tot acolo, pe insula, se credea ca exista „Sorbul Paamân­tului” si „Bradul Zânelor”, un arbore urias ce putea ajunge sa îsi întinda ramurile si sa treaca în cealalta lume.

În acceptiunea lui stra­veche, numele de Insula Serpilor facea referire, de fapt, la balauri sau zmei, dupa cum sugereaza si nu­mele ucrainean al locului: „Ostriv Zmiinii”, „Os­trovul zmeilor”.

Sorbul Marii Negre si faraoancele

Despre „Sorbul Pamân­tului” si „Sorbul Marii” se spunea ca ar fi niste fapturi bi­zare, care vietuiau în apa, având solzi stralucitori ca pestii. Le­gen­da spune ca din­tre toti Sorbii Marilor, Sorbul Marii Negre ar fi cel mai ma­re, rolul lui fiind acela de a înghiti din apa, din timp în timp, pentru a nu o lasa sa se reverse asu­pra pa­mân­­tului.

Atunci când Sor­­bul Marii este foarte în­setat, se spune ca ur­mea­za o perioada de seceta. În plus, pentru a-si potoli se­tea cea mare, Sorbul Marii bea uneori si din apele râu­rilor, cu tot cu broaste, pe care le scuipa apoi afara, sub forma binecu­nos­cu­telor ploi cu broaste.sirene

Asa cum îi sta bine oricarei mari, nici Marea Neagra nu este lipsita de povesti despre sirene.

În mitologia româneasca, sirenele si tritonii sunt nu­miti „faraoance” si „fa­raoni”, niste fapturi care stau în mare, fara sa se arate în timpul zilelor lucratoare, dar ies la suprafata la sfârsit de saptamâna, atunci când în traditia popu­lara se crede ca si marea se odihneste.

Unde ies si­rene, se zice ca în apa apar trei dungi, prima rosie, a doua galbena si a treia albastra.

Ele ies la su­pra­fata apei în grupuri, ti­nându-se de mâini si cân­tând, pentru a-i vraji pe cei care le asculta. Cei care aud glasul faraoan­celor pot fi vrajiti de ele, aruncân­du-se în apa, unde îsi gasesc sfârsitul prin înec.

Vrajilor faraoancelor le pot re­zis­ta doar oa­menii cinstiti, care le tin minte cân­tarile si le pot reproduce când se întorc de pe mare. Sirenele ies din apa foarte rar. În general, ele vin pe tarm primavara, când este mai cald si se joaca în nisip, cu scoici si nestemate culese de pe fundul marii. Daca un om încearca sa se apropie de ele, sirenele se sperie si se întorc repede, înapoi în mare, dar uneori îsi uita pe mal pietrele pretioase, pe care le-au avut cu ele.

O alta fiinta supranaturala din zona Marii Negre este Vidra, nu­mita si Iuda, un duh maritim, des­pre care se spune ca salasluieste pe fun­dul marii. A­cesta are acolo un urias palat, de o fru­mu­se­te ne­mai­­­va­zu­ta, un­de îsi du­ce tra­iul si dom­neste pes­te toa­ta Îm­pa­raria Pesti­lor, care ani­meaza sa­lile pala­­tu­lui, su­pu­nân­du-i-se con­du­cato­ru­lui ab­so­lut. Cât des­pre pa­lat, a­cesta ar fi fost cons­truit în cel mai adânc loc din mare, care poar­ta nu­mele de Vidros.

Atlantida din Marea Neagra

O teorie, la fel de ras­pân­dita ca aceea legata de Potop, sustine ca Atlantida ar fi fost localizata în Ma­rea Neagra si ca Insula Serpilor ar fi o mica bucata ramasa din vechiul continent disparut.

Cu ajutorul vi­zualizarii topografiei subac­va­­tice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic sa cer­ce­te­ze stratul aflat imediat sub fundul Marii Negre, des­co­perind o retea de strazi per­­fect conturate, care nu pu­teau fi facute decât de mâna omului. Specialistii brita­nici afirma ca dovezi mai im­portante ar putea fi des­coperite în apropierea coas­telor României.atlantida din marea neagra

În „Dialogurile” sale, Platon descrie civilizatia în­flo­ritoare care popula At­lan­­ti­da, cu capitala la Po­sei­­do­nia.

Continentul pier­dut a­vea o câmpie fertila, cu ca­nale transversale si un mun­­te nu foarte înalt, santuri de apa legate prin tu­neluri si poduri, doua izvoare – unul cu apa calda si unul cu apa rece – care tâsneau din muntele prin­ci­pal, temple, cazarme, un hipodrom, sali de gim­nastica si un majestuos palat regal. În pe­rioada ei în­floritoare, Atlantida era si o temuta forta mi­li­tara, cu 1.200 de corabii de razboi si 10.000 de care de lupta, toate sub con­ducerea re­ge­lui Eve­nor.

Împreu­na cu regina sa, Leu­ci­pe, ei au a­vut o fata, pe nu­me Clito, care a de­venit, conform le­gen­dei, sotia lui Po­seidon. Fiului cel mare, Atlant, Po­seidon i-a dat în stapânire regi­u­nea bogata centrala a Atlan­tidei, întinsa pe 160.000 kmp.

În ur­ma unor mari cutremure si inun­da­tii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singura zi, si de atunci a tot fost cautata de numerosi istorici si arheologi, aparând chiar „atlan­to­lo­gia”, stiinta care se ocupa    de  teoriile  privitoare la acest con­ti­nent. Una din a­ces­te teorii sustine ca Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscuta de egip­teni sub nu­mele de „Siriath”, care ar co­res­pun­de cu Marea Nea­gra.

În zona un­de este lo­ca­lizata Insu­la Ser­pi­lor, arhe­ologi rusi au desco­perit ruine subacvatice, pe care le atri­bu­ie atlantilor.

Ei sus­tin ca Insu­la Serpilor este ulti­ma ramasi­ta a Atlan­ti­dei, si ca în trecutul în­de­par­tat, locuitorii insu­lei purtau nu­mele de „Blajini” sau „Prea­fericiti” (grecii le spuneau „makaron”, „feri­citi”) si erau va­zuti ca fiind des­cendentii atlan­ti­lor.

În plus, unele studii istorice men­­­tioneaza ca, în perioada de de­cadere, atlantii practicau ritualuri de sacrificiu u­man, practicate mai târziu si de geto-daci.

Formula As

Bogdan

Per aspera ad astra