Enigmele Antarctidei, teritoriul unei vechi civilizatii

Enigmele Antarctidei, locul unde am putea gasi stravechea Atlantida

Gerurile nemiloase de pana la -80° C si vanturile cumplite ce bantuie Polul Sud par sa apere cu strasnicie un secret adanc incastrat in blocurile imense ale ghetarilor. Harti misterioase, lumi din interiorul pamantului, descoperiri enigmatice, lacuri cu ape calde ingropate sub sute de metri de gheata, toate pledeaza pentru ipoteza indrazneata, ca Antarctida este mai mult decat un simplu desert de zapada, locuit doar de foci si pinguini ….

Cetatea de sub gheata

Se spune ca in urma cu mii de ani, pe vremea cand Polul Sud al pamantului nu era nici pe departe atat de neprimitor cum e azi, acolo au locuit atlantii. Din numeroasele variante legate de originea Atlantidei, misteriosul continent disparut, una presupune ca ea s-ar fi aflat chiar aici, pe continentul protejat de ghetari.

Pentru prima data, supozitia aceasta a fost enuntata in anii ’70, de inginerul italian Flavio Barbiero, in cartea intitulata „Civilizatia de sub gheturi”, in care sustine, in premiera absoluta, ca ramasitele vechii civilizatii atlantice se afla ingropate sub gheata Antarctidei. Potrivit autorului, acum 10-12 mii de ani, acest taram avea un climat bland, cu temperaturi calde.

In urma coliziunii Pamantului cu un alt corp ceresc imens, planeta noastra a suferit o deplasare a axei de rotatie, mutand continentul atlantilor din zona temperata sudica dincolo de Cercul polar antarctic. Ca urmare a impactului devastator, civilizatia atlantilor a pierit, inghitita de apele oceanelor. Dovezi in sprijinul acestei teorii au aparut si in ultima perioada, cand, odata cu cresterea temperaturilor pe intreg globul, gheata de la Polul Sud a inceput sa se topeasca usor si sa dezvaluie forme ciudate de relief. Astfel, de sub calotele de gheata au inceput sa iasa la iveala munti cu o forma piramidala.enigmele Antarctidei ,teritoriul unei vechi civilizatii

Cadrele fotografice aeriene, publicate recent in presa internationala, au starnit controverse, impartind opinia publica si comunitatea oamenilor de stiinta in doua tabere. Unii sunt de parere ca pantele muntelui dovedesc o interventie omeneasca, fiind mult prea netede, de parca ar fi fost slefuite si prelucrate, altii sustin, dimpotriva, ca nu sunt decat forme de relief obisnuite, netezite, poate, doar de vanturile puternice. Teorii, se pare, zadarnice, pentru ca geologii australieni, in frunte cu Martin Brodhem, sunt convinsi ca au descoperit aici, la Polul Sud, un intreg oras ce candva a apartinut Atlantidei.

Echipa australiana de cercetatori a realizat numeroase expeditii in Antarctida, in special in zona revendicata de Norvegia, denumita Tara Reginei Maud. Intreaga regiune a fost scanata cu sonare, hidrolocatoare ultraperformante, cu ajutorul carora profesorul Brodhem a detectat, la o adancime de 360 de metri sub gheata, patru linii drepte. Acestea se unesc in unghiuri de 90 de grade, formand un patrulater perfect, care se intinde pe o distanta imensa, de aproape o suta de kilometri patrati. „Ce altceva poate fi sub gheata, daca nu un oras antic, o cetate a atlantilor?!”, au conchis savantii australieni.

Lacul Vostok, o capsula a trecutului

lacul vostok
lacul Vostok vazut din satelit

In inima Antarctidei, adanc ingropat in stratul de gheata, la o adancime de patru mii de metri, se afla un lac enigmatic care, poate, ascunde cele mai multe mistere de pe Pamant. Sub calota de gheata s-au descoperit zeci de lacuri cu ape dulci, ce nu au avut contact cu aerul de milioane de ani.

Cel mai mare dintre toate este lacul Vostok. A fost descoperit in anii ’70, prin intermediul unui satelit de observatie care a depistat in mijlocul continentului inghetat o cavitate cu o suprafata de aproximativ 20 de mii de kilometri patrati. Conform savantilor, se pare ca apa este perfect izolata de soare, de vant si ger, de peste 14 milioane de ani.

Daca aceasta ipoteza se dovedeste a fi adevarata, inseamna ca lacul ascunde cele mai vechi povesti din istoria evolutiei Pamantului. „Este ca si cum am intreprinde o operatiune pe o alta planeta, unde nimeni nu a mai pus piciorul. Nu stim ce vom intalni acolo! Cert este ca lacul reprezinta un fel de „capsula” a trecutului indepartat”, a declarat directorul Centrului de Cercetare Arctica si Antarctica din Rusia, Valeri Lukin, cel care scotoceste adancurile ghetarilor de peste 30 de ani. Pe parcursul anilor, Rusia a dezvoltat o tehnologie avansata, ecologica, de protectie, prin forarea ghetii cu o aparatura ultrasofisticata, folosind kerosen, freon si silicon. 

In urma studiilor detaliate, efectuate in cele peste doua decenii, savantii au constatat un fapt uluitor: temperatura apei este in jur de 15-18 grade Celsius, fapt ce demonstreaza clar ca sub gheata, la adancimi mari, exista surse de caldura si, deci, si viata. Aceasta ipoteza foarte probabila a starnit imaginatia oamenilor si a insufletit sustinatorii teoriilor conform carora in interiorul Pamantului se afla o alta lume, o alta civilizatie si un alt ecosistem.lacul vostok

Se spune ca multitudinea de lacuri aflate sub calota de gheata ar putea fi interconectate intre ele, formand o adevarata retea de canale si tuneluri.

Timp de mii de ani, este posibil ca aceste ape sa fi sapat galerii uriase, din care ulterior s-au retras, lasand loc construirii unor adaposturi.

De la descoperirea continentului, in 1820, au existat numeroase marturii in care se povestea despre intalniri stranii, despre experiente ciudate si disparitii misterioase. Astfel, oamenii de stiinta au inceput sa acorde mai multa atentie zvonurilor referitoare la sistemul de tuneluri de sub gheturi, care ar fi populate de fiinte neomenesti.

Monstrii de sub ghetari

Una din presupusele creaturi de sub gheata a fost „botezata” „monstrul Horwitz”, dupa numele exploratorului polar A. Horwitz.

Conform marturiei sale, in 1960, in timpul unei expeditii, cercetatorul in domeniul fizicii P. Stoppard s-a indepartat de echipa si s-a pierdut in imensitatea alba. Cand i-au constatat disparitia, membrii expeditiei au pornit in cautarea sa, urmand pasii lasati in zapada de catre acesta, pana la marginea unei crevase.

Au privit in jos si, in bezna adanca, li s-a parut ca zaresc silueta unui om. Fara sa stea pe ganduri, Horwitz a imbracat cu miscari repezi hamul si s-a lasat in haul intunecat. A coborat adanc, tot mai adanc, in pantecele ghetarului, sperand sa-si gaseasca camaradul. De sus i se striga ca, in curand, coarda se va termina. In cele din urma a atins fundul, unde a gasit manusa tovarasului sau si in jurul ei mai multe pete de sange uscat. Dar Stoppard nu era nicaieri. In stanga si in dreapta, continua o galerie lunga, nesfarsita, imposibil de patruns, mai ales ca nu mai avea decat doi metri de coarda. Profund marcat de disparitia camaradului sau, Horwitz s-a intors la lumina zilei.

Amundsen-Scott_South_Pole_Station

Iarna acelui an a fost teribila. Temperaturile la statia „Amundsen-Scott” au scazut pana la -70 de grade. Nu se iesea din baza decat in cazuri de extrema urgenta. Pe 6 iulie, unul dintre membrii expeditiei, Keneth Millar, a iesit, totusi, in vantul si gerul cumplit si nu s-a mai intors niciodata.

De abia dupa trei zile, dupa ce furtuna s-a mai potolit, s-a putut organiza o echipa de cautari. In scurt timp, in zapada, au fost descoperite hainele lui Keneth Millar. In schimb, in mod straniu, trupul acestuia disparuse. Imbracamintea zacea intinsa pe zapada, purtand inca forma corpului care parca se evaporase. Atunci s-a simtit Horwitz, pentru prima data, depasit de situatie. In minte ii rasarise o idee ciudata, pe care nu ar fi putut-o accepta in alte conditii: o fiinta necunoscuta, cu siguranta neomeneasca, luase vietile camarazilor sai.

Cateva luni mai tarziu, exploratorul a devenit convins ca in Antarctida, probabil undeva sub muntii de gheata, poate in tuneluri subterane, exista o creatura a gheturilor. Intr-o noapte, in lumina lunii perfect rotunde, a vazut, la cativa zeci de metri departare, o silueta ce zbura deasupra ghetii. O fiinta ce parea un liliac urias. S-a speriat ingrozitor, a facut cativa pasi inapoi, dar, cand a realizat ca „liliacul” se indreapta catre el, a scos pistolul si a inceput sa traga. Doar golindu-si arma, Horwitz a reusit sa alunge sinistra dihanie zburatoare.

Despre Antarctida, acolo unde numai oamenii de stiinta se aventureaza, circula multe asemenea povesti. Unii sustin ca pe continentul inghetat mai exista inca fiinte ce au supravietuit glaciatiunilor, creaturi ce traiesc, ferite de clima cumplita, in crevase, imensele fisuri din ghetari, sau in tunelurile adanc sapate sub ei. Se spune ca ele ar fi existat si pe vremea atlantilor, cand Antarctida era un continent cu o clima mult mai calda, mai primitoare.

O dovada solida, recunoscuta stiintific si istoric, a faptului ca Antarctida a fost candva un teritoriu lipsit de gheata este sustinut de harti vechi, ce dateaza cu mult inainte de descoperirea, efectiva, a continentului alb.

Hartile civilizatiilor pierdute

In 1929, pe unul din miile de rafturi prafuite ale bibliotecii imperiale de la Constantinopol, Istanbulul de azi, a fost descoperita o aparent banala bucata de piele de antilopa, pe care erau desenate cateva continente. Dupa ce a fost analizata, harta s-a dovedit a fi unica, datand din 1513 si fiind doar un fragment dintr-o harta a lumii de dimensiuni mult mai mari.

Reprezentarea geografica poarta semnatura amiralului flotei navale a Imperiului Otoman, Hadji Ahmed Muhiddin Piri, si infatiseaza coasta de vest a Africii, coasta de est a Americii de Sud si nordul coastei Antarctidei.

Antarctica-Piri-Reis
Harta lui Piri Reis

In secolul XVI, Piri Reis (in limba turca amiralul Piri) era un personaj binecunoscut, vestit comandant al marinei Imperiului Otoman, ce participase la multe batalii navale impotriva Spaniei, Republicii Venetia si Egiptului. Dar in ciuda unei cariere militare si geografice stralucite, desi avea 90 de ani, in 1555, a cazut in dizgratie si a fost decapitat public, in Egipt.

Harta lui Piri Reis reprezinta, pana in prezent, o enigma, chiar si pentru cei mai renumiti cercetatori. Nimeni pana astazi nu a reusit sa explice de unde avea amiralul otoman datele geografice ale Antarctidei, continent inca nedescoperit in secolul al-XVI-lea.

In mod straniu, continentul este desenat ca fiind total lipsit de gheata. De unde stia, atat de detaliat, comandantul Piri, cum arata acum cateva mii de ani un tinut nedescoperit?!

La inceputul anilor ’60, harta lui Piri Reis a devenit principalul argument al sustinatorilor ipotezei ca Antarctica a fost candva un teritoriu bogat, cu o clima calda, apartinand unei civilizatii extrem de evoluate. Adeptii acestei presupuneri sustin ca tocmai de atunci dateaza si harta care, printr-o minune, a ajuns dupa mii de ani la un comandant de flota navala pasionat de cartografie. Dar Piri Reis nu a fost singurul om care detinea astfel de cunostinte, ce ne par astazi incredibile. Indiferent cum au fost transmise aceste informatii de-a lungul secolelor, au existat si alti cartografi care au avut acces la aceeasi baza secreta de date.

Harta lui Oronce Fine, matematician si cartograf francez, reprezinta o alta enigma in ceea ce priveste misteriosul continent de la Polul Sud. Ca si predecesorul sau turc, in reprezentarea sa geografica, ce dateaza din 1531, partea de nord a Antarctidei apare ca fiind lipsita de gheata. Diferenta majora este ca pe harta cartografului francez coastele teritoriului prezinta si forme de relief cu ape ce se varsa in mare si munti ce amintesc de crestele descoperite recent.

In partea centrala a continentului nu figureaza neregularitati ale suprafetei scoartei terestre, fapt care i-a determinat pe savantii moderni sa considere ca acea zona se afla deja sub calota de gheata. Asemanarea dintre aceasta harta si cele moderne este izbitoare, pornind de la forma pana la relief si topografie. De unde stia cartograful francez toate aceste lucruri, inainte cu 300 de ani ca teritoriul sa fi fost descoperit, ramane un mister. Dupa cum spun unii cercetatori, probabil din aceeasi sursa enigmatica pe care a folosit-o si Piri Reis, acea baza de date creata de civilizatiile extrem de avansate, pierdute. Ce fel de tehnica aveau ei, in ce stadiu de dezvoltare al stiintei si culturii se aflau, pentru a infaptui asemenea harti, de o precizie uluitoare?!

Antarctida – un posibil refugiu al Fuhrer-ului?

Una din legendele cele mai tulburatoare despre Antarctida este cea legata de Hitler si al Treilea Reich. Exista cercetatori care contesta faptul ca dictatorul nazist s-ar fi sinucis, la finele celui de-al doilea Razboi Mondial, si sunt convinsi ca Fuhrer-ul si apropiatii sai au fugit din calea trupelor americane si sovietice si s-au pierdut sub ghetarii Antarctidei.

Interesul Germaniei pentru Antarctica nu era nou. In anii ’30, au fost organizate doua expeditii stiintifice in Antarctica, exact in perioada cand Germania se pregatea de razboi. Timp de trei luni, aviatorii fortelor Luftwaffe au survolat teritoriul Antarctidei, fotografiind de la inaltime peste 350 de mii de kilometri patrati. Intinderile continentului inghetat au fost „revendicate” de catre Germania, intreaga zona a fost impanzita cu stegulete purtand zvastica, iar Tara Reginei Maud a devenit, pe hartile germane, „Noua Svabia” (Neuschwabenland).

amiralul-byrd-in-antarctica
Amiralul Byrd

Dupa finalizarea cu succes a expeditiei aviatice, Hitler l-a desemnat pe amiralul Karl Donitz sa stabileasca o baza navala in Antarctida. Dar oare de ce avea nevoie Germania de o baza aflata la mii de kilometri distanta, pe un teritoriu complet inghetat si aproape necunoscut?

Unii sustin ca Hitler voia sa construiasca acolo un puternic port militar, de unde sa controleze partea de sud a lumii. Altii spun ca nemtii scotoceau adancurile pamantului Antarctidei, in cautarea unor resurse naturale. Insa cea mai tulburatoare ipoteza este aceea conform careia expertii nemti, urmand teoria „pamantului gol”, credeau ca in Antarctica, sub ghetari, exista uriase cavitati, adevarate oaze cu aer cald. Tocmai aici se pregatea, in caz de necesitate, evacuarea celor mai importante personaje din cel de-al treilea Reich, in frunte cu Adolf Hitler.

Sub comanda amiralului Karl Donitz, zeci de submarine germane au plecat cu destinatia „Neuschwabenland”. La scurt timp, Donitz a facut o declaratie absolut stranie: „Noi, cei de sub ape, am descoperit cu submarinele noastre un adevarat rai al iernii”.

Se spune ca acolo, incepand cu 1940, din ordinul direct al lui Hitler, s-a lansat proiectul construirii unei baze subpamantene, iar din 1942, in conditii strict secrete, a inceput o ampla campanie de populare a zonei. Cei atent selectati sa traiasca in „Noua Svabie” erau, in primul rand, oameni din elita Germaniei, savanti, specialisti in varii domenii, istorici, geologi, arhitecti si ingineri.

Un al doilea convoi de rezidenti ar fi transportat tinerii din fortele SS, „arieni puri”, fete si baieti care urmau sa intemeieze noul stat puternic, o noua natiune, superioara tuturor celorlalte. In acest context, declaratia amiralului Karl Donitz trezeste din nou stupoarea: „Flota germana de submarine se mandreste cu faptul ca in celalalt capat al lumii a construit pentru Fuhrer o cetate inexpugnabila”. Astazi, putem doar presupune ce a vrut sa spuna comandantul nazist.

Stranie pare si expeditia americana in Antarctica, realizata dupa terminarea celui de-al doilea Razboi Mondial, condusa de amiralul Richard Byrd. Scopul oficial al misiunii era unul pur stiintific, de explorare a zonelor necunoscute si de infiintare a unei noi baze de cercetari polare. Conform teoriei conspirationiste, in 1947, guvernul american, care detinea informatii strict secrete despre taramul feeric de sub gheturile Antarctidei, a lansat o vasta operatiune, numita „High Jump” (Marele Salt).

Adeptii acestei ipoteze sustin ca atat guvernul american, cat si cel sovietic, stiau faptul ca „ultimul buncar” al lui Hitler se gasea in Antarctida. „Douasprezece vase militare submarine, peste douazeci de avioane si elicoptere si aproape cinci mii de oameni. Nu credeti ca este o componenta stranie, pentru o expeditie stiintifica?”, declara Dmitri Filipovici, doctor in stiinte istorice si capitan de rangul I in marina militara a Federatiei Ruse.

Comandantul rus sustine ca expeditia americana nu avea deloc un caracter stiintific, ci unul militar.„In 1946, in apele teritoriale argentiniene, in apropiere de portul Mar del Plata, au fost observate doua submarine nemtesti. Este straniu cum, dupa terminarea razboiului, acestea navigau nestingherite in apele Oceanului Atlantic, tocmai acolo, nu departe de Polul Sud”.noua-svabie

Misiunea americana a fost subit intrerupta, cu sase luni mai devreme decat data programata initial, fara nici o explicatie satisfacatoare. Descoperise oare amiralul Byrd ceea ce il interesa de fapt, intrarea in golul Pamantului, taramul de paradis al atlantilor si baza construita de nazisti sub gheata Antarcticii?! Probabil nu vom sti niciodata.

Cu siguranta, o mare parte din teoriile vehiculate despre Antarctica, intens propagate in ultimele decenii, sunt de-a dreptul fanteziste.

Totusi, povestile si legendele din inima continentului inghetat fascineaza si starnesc cele mai arzatoare ambitii ale omului, de a cunoaste, de a stapani si de a supune pana si cele mai neimblanzite teritorii ale Pamantului.

Si poate ca, intr-adevar, in sudul planetei noastre, pazit de ghetari colosali, vegheat de vanturi cumplite, strajuit de geruri neinduratoare, exista un meleag fermecat, un taram miraculos. Poate ca acolo, sub valul imens al zapezilor, dincolo de hotarul ghetarilor, in interiorul Pamantului, omul va descoperi, candva, tara vechilor atlanti.

Bogdan

Per aspera ad astra