Orientul Mijlociu, un secol de violenta

Primul Razboi Mondial s-a încheiat în 1918, însa violenta pe care a declansat-o în Orientul Mijlociu nu s-a sfârsit nici în zilele noastre. Granitele arbitrare stabilite, în functie de interese, de catre puterile imperiale au lasat aici o mostenire pe care regiunea nu a reusit sa o depaseasca nici astazi, scrie Spiegel.Primavara araba

Siria si Irak sunt cele mai recente exemple ale efectelor pe care mostenirea razboiului le-a avut în Orientul Mijlociu. De fapt, aproape ca nu exista tara în acesta regiune care sa nu fi trecut, în ultimele decenii, prin razboaie civile sau conflicte interne; mai mult decât atât, nicio tara nu pare sa fie imuna la posibila izbucnire a unor noi violente. Miscarea care a ajuns sa fie cunoscuta drept Primavara Araba are toate sansele sa se transforme într-un lant nesfârsit de regimuri rasturnate si contra revolte.

Multe persoane au vazut în revoltele din Tunisia, Libia, Egipt si Siria o schimbare istorica în evolutia Orientului Mijlociu. De fapt, aceste violente reprezinta doar cel mai recent capitol al unui conflict aproape neîntrerupt care a început acum un secol si care nu s-a sfârsit cu adevarat niciodata si va continua si in viitor in mod sigur.

„Copiii Angliei si ai Frantei”

Dintre toate fostele teatre de razboi din 1914-1918, în Orientul Mijlociu se observa cel mai clar consecintele Marelui Razboi. In niciun alt loc razboiul de la începutul secolului nu mai are, chiar si azi, efecte asupra conditiilor politice. Asa-zisul Razboi Civil European, termen folosit pentru definirea perioadei conflictuale începute în 1914, s-a sfârsit în 1945. Apoi, în 1989-1991 a luat sfârsit si Razboiul Rece. Însa tensiunile pe care Primul Razboi Mondial le-a cauzat în lumea araba ramân la fel de puternice si astazi. Practic, Orientul Mijlociu este în aceeasi situatie ca Europa anului 1919 dupa Tratatul de la Versailles: se confrunta cu o harta care ignora realitatile etnice si confesionale ale regiunii.

tratatul de la Versailles
Tratatul de la Versailles

În Africa, America Latina si în Europa (dupa 1945), statele si populatia au ajuns sa accepte granitele pe care istoria le-a impus. În Orientul Mijlociu însa nu s-a întâmplat acelasi lucru. Statele fondate aici dupa 1914 si granitele ce le-au fost impuse sunt considerate si astazi nelegimite atât de locuitorii fiecarui stat, cât si de tarile vecine. Legitimitatea statelor din regiune, considera istoricul american David Fromkin, trebuie sa provina fie din traditie, fie din putearea si radacinile fondatorilor (A Peace to End All Peace), altfel ea nu exista.

Doar doua state, Egipt si Iran, au în spate o istorie lunga si neîntrerupta care le confera stabilitatea integritatii statale, chiar si în cazul unei crize. Alte doua s-au dezvoltat pe baza unei fundatii ridicate de „parinti fondatori”: este cazul Turciei (cu Mustafa Kemal Atatürk) si al Regatului Arabiei Saudite, unite de catre Abd al-Asis Ibn Saud în 1932.

Aceste patru tari înconjoara centrul Orientului Mijlociu, format din cinci tari si un non-stat cu o soarta înca indecisa. Fromkin le numeste „copiii Angliei si ai Frantei”: Liban, Siria, Iordania, Irak, Israel si Palestina.

Niciun alt grup de tari nu a cunoscut atâtea razboaie, conflicte civile, rasturnari de regim si atacuri teroriste în ultimele decenii. Pentru a întelege cum s-a ajuns la aceasta anomalie istorica, trebuie luati în considerare anumiti factori: istoria complicata a regiunii dinaintea Primului Razboi Mondial, esecul elitei arabe de a guverna si multiplele interventii straine, rolul Islamului politic, descoperirea petrolului în regiune, fondarea statului Israel si Razboiul Rece.

Razboi si pace…

Poate cel mai important factor a fost, totusi, rolul nefast jucat de cele doua mari puteri coloniale ale vremii, Marea Britanie si Franta, care au organizat aceasta parte a lumii în functie de interesele proprii, desenând – la propriu – „o linie în nisip” pentru a delimita statele din Orientul Mijlociu.

Niciun specialist nu poate spune, astazi, unde va duce Primavara Araba si cum va evolua situatia din Orientul Mijlociu. Pentru a întelege însa cum s-a ajuns aici, trebuie sa cautam raspunsul la câteva întrebari. De unde aceasta lispa de legitimitate si încredere care naste atâtea conflicte în regiune? Cum s-a ajuns la „pacea care a pus capat pacii”?

În vara anului 1914, capitala Imperiului Otoman, Istanbul, parea la o mare distanta de Europa centrala si de evenimentele care au dus la izbucnirea razboiului european. Liderii otomani aveau, la momentul respectiv, propriile probleme de rezolvat. Dupa ce, timp de secole, Imperiul Otoman controlase Meditarana de Sud-Est, Algeria si Tunisia fusesera pierdute în favoarea Frantei, Egiptul în favoarea englezilor, iar Libia în favoarea italienilor. În ajunul razboiului, imperiul se micsorase si includea, pe lânga teritoriul turcesc, doar regiunea Orientului Mijlociu, Irakul de astazi si o fâsie de pamânt în peninsula araba, pâna la Yemen.Orientul Mijlociu un secol de violenta

Tocmai aceste regiuni, astazi la sud de Turcia, au devenit punctul central al bataliilor din Orientul Mijlociu din timpul razboiului. Dupa ce timp de patru secole regiunea cazuse în umbra, fiind departe de centrele politice care au dictat evolutia continentului european, la începutul secolului XX, zona s-a transformat într-un centru de criza.

În 1914, statele combatante nu stiau ca provinciile periferice ale Imperiului otoman au cele mai bogate rezerve de petrol din lume. Probabil  luptele din regiune ar fi fost, cu siguranta, chiar si mai violente, daca s-ar fi stiut aceasta informatie. Însa la momentul respectiv, cele doua tabere luptau pentru o ordine mondiala pe care, oricum, nu vor reusi sa o pastreze: Marea Britanie voia sa deschida o ruta de transport catre aliatul rus si sa-si asigure legatura cu India prin Canalul Suez si Golful Persan, în timp ce scopul germanilor era sa-i împiedice pe englezi sa-si atinga telul.

În zilele imediat urmatoare declaratiei de razboi ale Austro-Ungariei, nu era sigur daca Imperiul Otoman va intra în razboi si, daca o va face, de partea cui. Dar la scurta vreme dupa izbucnirea conflictului, Istanbulul s-a alaturat Berlinului si Vienei. Pe 2 august, germanii si otomanii au semnat un pact secret; la scurta vreme dupa aceea, doua nave de razboi germane si-au început calatoria catre Istanbul. Odata ajunse acolo, au fost predate Marinei Otomane (statul era înca, oficial, netru) si au primit nume turcesti. Odata cu sosirea celor doua nave germane în Cornul de Aur si minarea strâmtorii Dardanele, Imperiul Otoman intra oficial în razboi: cu ajutorul Germaniei, blocase conexiunea dintre Rusia si Aliatii sai. La scurta vreme dupa aceea, turcii au bombardat porturile rusesti de la Marea Neagra, iar la începutul lunii noiembrie, Rusia, Marea Britanie si Franta declarau razboi Imperiului Otoman.

Orientul Mijlociu, un secol de violenta
Batalia de la Gallipoli

La Londra, strategii au început sa se gândeasca la o modalitate de  a sparge blocada Dardanelelor si de cucerire a Istanbulului. Rezultatul a fost sosirea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, trei luni mai târziu. Atacul, însa, a esuat în mod lamentabil. Victoria otomana a dus la demisia lui Churchill din functia de Prim Lord al Amiralitatii si a reprezentat fundatia pe baza careia avea sa se dezvolte cariera viitorului fondator al Turciei moderne: Mustafa Kemal Atatürk. Violenta batalie de la Gallipoli a reprezentat si o trauma nationala pentru Australia si Noua Zeelanda, care au pierdut mii de soldati în lupta.

Înfrângerea Aliatilor la Gallipoli a marcat o schimbare strategica a razboiului din Orientul Mijlociu. Pentru ca planul de a lovi inima Imperiului Otoman esuase, Aliatii au început sa se concentreze pe periferia Imperiului, tintind catre provinciile arabe slab aparate. Planul coincidea si cu dorinta arabilor din regiune de a scapa de conducerea otomana. Astfel, în iulie 1915, Sir Henry McMahon, Înaltul Comisar al Egiptului, a început o corespondenta secreta cu Hussein Bin Ali, sharif de Mecca. El si fiii sai, Ali, Faisal si Abdullah, împreuna cu elita din Damasc, sperau sa fondeze un stat al natiunii arabe care sa se întinda de la Muntii Taurus din SE Turciei si pâna la Marea Rosie si de la Mediterana pâna la granita cu Iran.

În octombrie 1915, McMahon îi scria lui Hussein ca Marea Britanie este dispusa, având doar câteva retineri, sa „recunoasca si sa sprijine independenta arabilor din teritoriile din limitele si granitele propuse”.

Întelegeri imperialiste

Arabii si-au îndeplinit partea lor a angajamentului. În iunie 1916, au început insurgenta împotriva otomanilor, un ajutor decisiv pentru avansul britanicilor de la Sinai spre Damasc. Revolta arabilor a fost sprijinita de arheologul britanic (care era si agent secret) Thomas Edward Lawrence, astazi cunoscut drept Lawrence al Arabiei.

Lawrence al Arabiei
Lawrence al Arabiei

Marea Britanie, în schimb, nu si-a respectat în întregime promisiunile. Într-o nota trimisa la începutul anului 1916, Lawrence scria ca revolta araba va fi utila Imperiului britanic deoarece „corespunde telurilor noastre imediate, spargerea blocului islamic si înfrângerea si divizarea Imperiului otoman.” Însa englezii nici nu se gândeau la statul arab unit imaginat de Hussein. „Statul pe care Sharifii vor sa-l fondeze pentru a-i succeda pe turci ar fi… inofensiv pentru noi… Arabi sunt si mai putin stabili decât turci. Manevrati cum trebuie, ei ar ramâne într-un mozaic politic, un tesut de mici principalitati geloase incapabile de coeziune.”

Mult mai importanti pentru englezi decât camarazii arabi erau francezii, alaturi de care luptau pe Frontul de Vest. „Prietenia cu Franta, îi spunea premierul Lloyd George lui Clemenceau, valoreaza cât zece Sirii.”

Francezii erau o putere coloniala cu vechi pretentii privind provinciile crestine ale Imperiului otoman, în timp ce Marea Britanie ar fi preferat sa controleze regiunea singura.Insa, în fata amenintarii germane, Londra era pregatita sa împarta trofeul.

Chiar în timp ce McMahon coresponda cu Sharif Hussein, parlamentarul britanic Sir Mark Sykes negocia o întelegere contradictorie cu diplomatul francez François Georges-Picot. Aceasta prevedea divizarea provinciilor arabe care înca apartineau de Imperiul Otoman astfel încât francezii sa primeasca regiunile din Nord, iar englezii pe cele din Sud.

Asa-zisa Întelegere Sykes-Picot a fost, fara îndoiala, un aranjament „imperialist”. Nu a tinut cont de dorintele popoarelor implicate, a ignorat granitele etnice si confesionale din lumea araba si kurda, provocând astfel conflictele care afecteaza regiunea în zilele noastre, un secol mai târziu.

Declaratia Balfour

Documentul a ramas, initial, secret, pana când Bolsevicii au ajuns la putere în Rusia, în 1917, si au facut public Pactul Sykes-Picot. Britanicii încheiasera, insa,  o alta întelegere secreta, una de care nici arabii, nici francezii nu stiau nimic.

Pe 2 noiembrie 1917, Ministrul de Externe Arthur James Balfour promitea Federatiei Sioniste din Marea Britanie „stabilirea în Palestina a unui camin national pentru poporul evreu.”

Existau mai multi factori ce au motivat guvernul britanic sa ofere evreilor dreptul la autodeterminare si, cu acest scop, un teritoriu din Imperiul Otoman. Unul dintre cei mai importanti era faptul ca acuzatiile de imperialism împotriva Londrei devenisera din ce în ce mai puternice pe parcursul razboiului. Nu ca asta i-ar fi preocupat prea mult pe ministrii britanici, dar îi deranja pentru ca unul din marii critici contemporani ai imperialismului, Woodrow Wilson, tocmai fusese reales presedinte în SUA.Orientul mijlociu

„Fiecare popor ar trebui sa fie liber sa-si hotarasca propria politica si cale de dezvoltare, nestingherit, fara amenintari si fara teama”, declara Wilson în ianuarie 1917, la scurta vreme înainte de intrarea SUA în razboi.

La momentul respectiv, Wilson nu era la curent cu intelegerea Sykes-Picot, dar britanicii banuiau ca, la un moment dat, trebuiau sa fie sinceri cu noul sau aliat. Astfel, Declaratia Balfour poate fi vazuta ca un efort de a se apara împotriva reactiei americane cu privire la arbitrajul din Orientul Mijlociu.

Între timp, britanicii, cu ajutorul arabilor, puneau stapânire pe regiune. În pofida rezistentei otomane si germane, au avansat catre Sinai si Palestina si apoi catre Damasc. În acelasi timp, au avansat de-a lungul Eufratului pâna la Bagdad si au ocupat Irakul. Între 1915-1918, mai bine de 1,5 milioane de soldati au luptat în Orientul Mijlociu, lasând în urma sute de mii de victime, fara a-i include aici si pe cei un milion de armeni ucisi în Imperiul otoman.

În octombrie 1918, razboiul s-a încheiat în regiune prin Armistitiul de la Mudros. Otomanii fusesera învinsi si, cu exceptia Anatoliei, Imperiul lor fusese împartit între învingatori si aliatii lor.

Când presedintele american Wilson a sosit la Paris în 1919 pentru negocierile de pace, a fost martorul unui spectacol neasteptat. Liderii celor doua mari puteri victorioase, Lloyd George si Clemenceau, erau profund divizati. Francezii insistau sa primeasca mandatul pentru Libanul de azi si regiunea de pâna la Tigru, inclusiv teritoriul sirian. La urma urmei, pactul Sykes-Picot le garanta controlul asupra regiunii. Britanicii, preocupati de propriul mandat din Palestina si primind mai multe informatii cu privire la imensele resurse de petrol din Mesopotamia, s-au opus. A oferi Frantei mandatul Siriei era în contradictie cu promisiunile facute arabilor la începutul razboiului, spuneau ei. Apoi, ei sustineau ca luptasera în Orientul Mijlociu mai mult singuri, cu aproape 1 milion de soldati si 125.000 de victime.

Wilson a propus o solutie. Singura modalitate de a afla daca locuitorii din Siria acceptau un mandat francez, iar cei din Palestina si Mesopotamia o conducere britanica, era de a-i întreba. Timp de doua luni, doi americani (omul de afaceri Charles Crane si teologul Henry King) au calatorit prin Orientul Mijlociu si au vorbit cu sute de lideri arabi. Desi britanicii si francezii au facut tot posibilul pentru a influenta rezultatul misiunii americane, acesta era foarte clar. Localnicii sirieni nu doreau un mandat francez, iar cei din Palestina nu doreau sa fie inclusi în mandatul britanic. Însa englezii reusisera sa-i împiedice pe americani sa efectueze acelasi studiu si în Mesopotamia.

În august 1919, King si Crane si-au prezentat raportul. Ei au recomandat un singur mandat care sa includa Siria unita si Palestina, mandat care sa fie oferit Americii neutre si nu unei puteri coloniale europene. Fiul lui Hussein, Faisal, descris drept „tolerant si întelept”, ar trebui sa fie liderul acestui stat arab.

mandate
Mandatele britanic si francez in Palestina si Siria

Astazi, doar specialisii în problemele Orientului Mijlociu cunosct Raportul King-Crane, care reprezinta, probabil, una din cele mai importante oportunitati pierdute din istoria regiunii.

În urma presiunilor franco-britanice si din cauza bolii lui Wilson, raportul a fost ascuns în arhive si facut public abia în 1922. Pâna atunci, guvernele de la Paris si Londra se întelesesera deja cu privire la noua harta a Orientului Mijociu, care era diametral opusa recomandarilor americane. Franta si-a împartit zona mandatului în doua state, Liban si Siria, în timp ce englezii preluau mandatul asupra Mesopotamiei, redenumita Irak (nu înainte de a pune stapânire si pe zona Mosul, bogata în petrol). Iar între Siria, Irak si Palestina, au pus bazele unui stat-tampon numit Transiordania.

În locul statului-natiune arab pe care britanicii i-l promisesera lui Sharif Hussein, puterile victorioase au împartit Orientul Mijlociu în patru tari care, din cauza diviziunilor geografice si a structurilor etnice si confesionale, sunt astazi printre statele cel mai greu de guvernat din lume.

Consecinte fatale pe termen lung

Englezii si francezii au stiut ce fac. Chiar înainte de semnarea tratatelor, s-a pus problema granitei nordine a Palestine, implicit a celei israeliene de mai târziu. Un consilier de la Londra i-a scris premierului Lloyd George urmatoarele: „adevarul e ca orice divizare a tarii arabe între Aleppo si Mecca e nefireasca. Astfel, indiferent ce separare se va decide, aceasta ar trebui facuta dupa considerente practice. Strategia reprezinta cel mai bun ghid.” În cele din urma, decizia finala a apartinut unui general britanic, asistat de un director de la… Compania de Petrol Anglo-Persana.

Lumea araba nu a fost singura zona în care granitele decise dupa razboi nu au fost acceptate de populatia locala. Acelasi lucru s-a întâmplat si în Europa. Însa în Orientul Mijlociu au existat trei factori care au dus la consecinte fatale pe termen lung.

În primul rând, în timp ce europenii îsi devoltasera identitatile nationale si clasa politica înca de la începutul secolului XIX, Primul Razboi Mondial i-a smuls pe arabi dintr-un soi de reverie istorica.

Otomanii adoptasera o atitudine relativ lejera în guvernarea provinciilor estice si nu au facut mai nimic pentru introducerea unei structuri politice în regiune sau pentru dezvoltarea elitei economice si intelectuale. Din contra, la primul semn al dezvoltarii unei identitati nationale, otomanii i-au exilat sau chiar executat pe liderii miscarilor nationale. Aceasta mostenire a afectat Orientul Mijlociu la începutul secolului XX, iar contopirea pre-moderna a statului cu religia au îngreunat si mai mult dezvoltarea sa politica.

În al doilea rând, modalitatea în care Franta si Marea Britanie au redesenat granitele fostelor provincii otomane au dus la aparitia unui sentiment „conspirationist” în regiune, transformat ulterior într-o obsesie.

Chiar si astazi, persista legenda potrivit careia ciudata curbura în desert dintre Iordania si Arabia Saudita a fost cauzata de neatentia cuiva care l-a lovit din greseala pe Churchill în timp ce desena linia. Ideea este, bineînteles, absurda, dar nici nu e departe de maniera în care Sykes, Picot, Lloyd George si Clemenceau au decis granitele din zona.

the-borders-of-british-mandate-palestine-before-and-after-the-creation-of-transjordan

În al treilea rând, spre deosebire de Europa, tensiunea ramasa în lumea araba în urma pacii din 1919 nu a fost niciodata consumata printr-o eruptie violenta unica, deoarece în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, în zona nu a existat un teatru de razboi important.

Asadar, conflictele nerezolvate din urma Razboiului, combinate cu efectele celui de-Al Doilea Razboi Mondial, fondarea Israelului, Razboiul Rece si, mai recent, competitia pentru resursele Golfului Persic au contribuit la povara Orientului Mijlociu. Impreuna, au dus la un conflict continuu, neîncheiat nici astazi, la aproape 100 de ani de la fatala vara a anului 1914. 

historia.ro

Bogdan

Per aspera ad astra