Fiinte fantastice din mitologia universala: reptilienele

În mitologiile greaca, babiloniana, azteca sau egipteana, printre zei, eroi, personaje de basm si alte creaturi fantastice si-au facut loc si unele cu aspect sau atribute reptiliene: serpi, salamandre si alte târâtoare cu sânge rece. În cele ce urmeaza ne vom opri asupra câtorva dintre ele: Gorgonele, Salamandra, Quetzalcoatl si Vasiliscul.

Gorgonele

În mitologia greaca, Gorgonele sunt trei surori (Medusa, Euryale si Sthenno), monstri cu chipuri de femei frumoase, plete din serpi întarâtati, colti de mistret, brate de bronz si aripi de aur. Dintre ele doar Medusa era vulnerabila, celelalte bucurându-se de nemurire; ea simboliza elanul spiritual pervertit în stagnarea vanitoasa.

Cine îi zarea chipul împietrea, poate pentru ca în ochii ei se oglindea propria imagine alterata despre sine. A fost ucisa, în vreme ce dormea, de catre Perseu, cu sabia primita de la Hermes si scutul de la Athena, folosit drept oglinda, pentru a nu o privi direct, iar Hefaistos a montat apoi capul Medusei pe scutul înteleptei razboinice Athena, a carui simpla vedere transforma pe orice muritor în stana de piatra.

În „Fiziologul” (tratat de zoologie cu pilde religioase, atribuit lui Aristotel, foarte popular în Europa în Evul Mediu), Gorgona nu este o faptura a carei putere sta doar în privire, ci si în glasul ademenitor, ca al sirenelor:

„Gorgonia iaste la chip ca o muiare frumoasa. Perii capului ei sînt serpi, iar cautatura ei iaste moartea. Si joaca si rîde în toate zilele ei si petrece în Muntii Apusului. Deci, cînd îi vine vremea ca sa sa goneasca, începe a striga de la om pin la dobitoc, pre lei si pre paseri si pre alte fieri, zicînd: Veniti catra mine!”.

Salamandra

Babilonienii si vechii egipteni au socotit ca Salamandra, care se încalzea la soare pe pietrele încinse, traieste în foc fara sa arda. Astfel au identificat-o cu focul, a carei manifestare vie era.

De asemenea, din pricina incredibilei raceli a pielii ei, i s-a atribuit si puterea de a stinge focul. La egipteni reprezenta hieroglifa omului mort de frig. În „Scara numerelor si cuvintelor streine tîlcuitoare”, ce precede naratiunea din ISTORIA IEROGLIFICA, D. Cantemir o defineste: „un fel de jiganie, pentru care basnuiesc poeticii ca lacuieste în foc”. În visul Hameleonului apare ca o sopârla groaznica ce „fara satiu jaratecul pastea si de mare lacomie si spudza o înghitiia, nemica ceva si de atîta înfocata vapaie betejindu-sa”.

Quetzalcoatl

Sarpele cu pene aztec înglobeaza o simbolica subtila si complexa. Spre deosebire de pasarile divine orientale, care ucid serpii, el reprezinta o simbioza între simbolurile ascensionale luminoase si cele primare, ale tenebrelor.

Sarpele, cel mai orizontal dintre animale, simbol pregnant al materiei, al pamântului, al toropelii inerte, se ridica pe coada si astfel sugereaza verticalitatea specific umana. Iar Sarpele cu pene reprezinta hibridarea a doua specii aparent ireconciliabile: unirea târâtoarei cu substanta înaripata. Nu numai reptila încearca astfel sa ajunga la cer, ci si pasarea aspira sa coboare pe pamânt. În clipa acestei comuniuni verticale, reptila si pasarea nu se mai diferentiaza, fiind absorbite de simbolul lui Quetzalcoatl (omul perfect), care actioneaza în virtutea unei realitati superioare, invizibile printre aparentele lumesti. Penele lui (deci aripile) simbolizeaza cerul, soarele. El este zeul vietii si al mortii, al luminii si întunericului. E asociat umiditatii si apei. Nu e numai sarpele-cu-pene-verzi si sarpele-nor-cu-barba-de-ploaie, ci si fiul sarpelui si stapânul zorilor. Dar mai ales, e norul aducator de ploaie, cumulus-ul cu reflexe argintii din miezul verii (de aici numele lui: Zeul Alb), din al carui pântec negru cad picaturile de ploaie. E zeul care s-a încarnat si s-a sacrificat pentru oameni, promitând ca se va întoarce. Ca soarele, s-a dus sa moara la apus si va reveni dinspre rasarit.

Vasilicul

Împarat al târâtoarelor (basiliskos=mic rege), vasiliscul era înfatisat ca o reptila ce nu se târa precum serpii, ci înainta cu capul în sus. Purta coroana si provoca moartea atât prin uitatura, cât si prin respiratie. Plinius cel Batrân sustinea ca traia într-un desert, fiindca totul în jurul lui era otravit.

Modelul acestui monstru cu privire ucigasa e posibil sa fi fost ori vipera cu coarne din Egipt (cornitele par de la distanta zimtii unei coroane), ori zeita-cobra Uraeus, care personifica ochiul arzator al lui Ra si împodobea fruntea faraonilor caci continea esenta proprietatilor Soarelui, fertilizant si în acelasi timp capabil sa usuce si sa arda. Faptul ca ucidea cu privirea pe oricine se apropia, fara sa-l bage în seama si fara sa-l priveasca el cel dintâi, l-a facut sa simbolizeze puterea regala care îi fulgera pe cei ce nu-i acorda respectul cuvenit, dar si în sens mai larg, primejdiile mortale ce pândesc existenta umana daca nu sunt zarite la vreme.

Vasiliscul nu putea fi ucis decât punându-i-se în fata o oglinda în care sa-si reflecte privirea. Cu timpul monstrul si-a adaugat noi elemente fabuloase: se nastea în zodia câinelui dintr-un ou de cocos batrân de 7 sau 14 ani, ou perfect rotund si acoperit cu o piele aspra, ascuns în balegar si clocit 40 de zile de o broasca râioasa (în 1474 la Basel, a fost ars pe rug un cocos – vrajitor acuzat de a fi ouat vasilisci). Datorita nasterii, a luat înfatisarea unui cocos cu coada de dragon sau a unui sarpe cu aripi de cocos; în ambele cazuri purta o coroana. Apoi a devenit un cocos galben încoronat, cu doua perechi de picioare, aripi mari si coada de sarpe. În 1202, la Viena, un brutar a fost acuzat ca a cobit aparitia unui vasilisc într-o fântâna; pe fundul ei se zarea ceva stralucind si miasme insuportabile se ridicau la suprafata. Ucenicul a coborât în fântâna si cu greu readus, a marturisit ca a vazut un monstru teribil jumatate cocos, jumatate sarpe, cu ochi si piele stralucitoare. Un erudit aflat în apropiere a recomandat folosirea unei oglinzi si monstrul si-a dat sufletul îndata ce si-a zarit propriul chip. În alchimie, vasiliscul simboliza focul devastator, preludiu al transmutatiei metalelor.

Bogdan

Per aspera ad astra