Derinkuyu, misteriosul oras subteran din Cappadocia

În centrul Anatoliei, la aproximativ 4 ore de capitala turca Ankara, se gaseste regiunea Cappadocia. Conform legendelor, acest nume înseamna „Tara cailor frumosi”, regiunea devenind faimoasa în antichitate pentru caii crescuti aici. Astazi, aceasta zona din Turcia este celebra în lumea întreaga pentru orasele sale subterane, unice în lume, ce au putut fi realizate datorita formatiunilor geologice nemaiîntâlnite pe glob.

Principalele obiective turistice din Cappadocia

Pentru a întelege cum au putut fi realizate orasele si satele subterane ce pigmenteaza Cappadocia este nevoie sa ne întoarcem în trecut. Mai întâi, în 1963, când arheologul britanic James Mellaart a descoperit o fresca considerata astazi cea mai veche lucrare peisagistica descoperita vreodata. Datând de acum 8.000-9.000 de ani, pictura este totodata cea mai veche opera de arta realizata pe o suprafata construita de oameni – un perete tencuit realizat din caramizi de noroi. Fresca ce masoara 2,5 metri înfatiseaza un vulcan cu doua conuri în timp ce erupe, fiind amplasat pe o structura compusa aparent din mai multe cutii.  

Într-un alt context, imaginea ar fi de neînteles, însa din punctul în care a fost descoperita, ceea ce înfatiseaza este foarte clar. Forma dubla a vulcanului se potriveste exact cu silueta Hasan Dagi, vulcanul ce se înalta la 3,253 metri deasupra solului la 40 de kilometri distanta de locul în care a fost descoperita comoara.

„Cutiile” pictate în fresca reprezinta ceea ce multi specialisti considera a fi primul oras din istoria omenirii: Çatal Höyük, de doua ori mai vechi decât piramidele si care gazduia 10.000 de oameni, cu mult mai mult decât Ierihonul, un alt oras din acea perioada ce aspira la titulatura de „cea mai veche asezare umana”.  

Ruinele Çatal Höyük au fost descoperite de acelasi James Mellaart, iar printre primele lucruri gasite în zona fostei cetati s-au numarat sute de obiecte de obsidian, care proveneau cel mai probabil de la vulcanul Hasan Dagi care explica de ce muntele era pigmentat cu negru în stravechea pictura.

Pe cealalta latura a vulcanului, istoria a decurs într-un mod diferit. Ceea ce astazi este Cappadocia era în vremuri stravechi un lac imens. De-a lungul a milioane de ani de eruptii vulcanice, lacul s-a umplut cu straturi de cenusa ce aveau sa masoare sute de metri în înaltime. Dupa ce vulcanul s-a stins, aceste straturi s-au transformat în tuf vulcanic, o roca cu proprietati remarcabile.

O ultima eruptie a vulcanului, ce a avut loc acum 2 milioane de ani, a produs o manta de lava ce a lasat o crusta subtire de bazalt deasupra a 25.000 de kilometri patrati de tuf vulcanic. Cu timpul, ploaia, vântul, zapada si ciclurile de înghet-dezghet au dus la craparea stratului de bazalt, ceea ce permis umiditatii sa patrunda în interior si sa dizolve tuful vulcanic. Pe masura ce s-a erodat, în anumite locuri solul a cedat, lasând în urma sute de formatiuni spectaculoase, sculptate de apa si de vânt, rasfirate astazi prin Cappadocia. Acestea sunt supranumite „hornurile zânelor” (fiind cunoscute sub numele de fairy chimneys în engleza si demoiselles coiffées în franceza) si sunt foarte populare în rândul turistilor.

Acelasi material din care sunt formate „hornurile zânelor”, tuful vulcanic, sta la baza asezarilor umane din Cappadocia. De altfel, multa lume spune ca aceste orase nu au fost construite pe sol, ci în solul regiunii turce.

Tuful vulcanic este suficient de moale încât sa permita unui om sa sape prin el cu ajutorul unei linguri. Atunci când este expus la aer, însa, materialul se întareste. Dovezile istorice arata ca în jurul anului 700 î.Hr. oamenii dotati cu instrumente de fier sapau în coastele din Cappadocia pentru a-si cladi locuinte sau pentru a forma gauri care sa atraga porumbeii (deoarece gainatul acestora a reprezentat un îngrasamânt pretios înainte ca îngrasamintele artificiale sa fie inventate).  

Ruinele descoperite de James Mellaart

Acelasi tuf care a permis oamenilor sa scobeasca stâncile pentru a-si construi locuinte, lacase de cult si nise pentru porumbei le-a permis sa sape în adâncuri pentru a realiza veritabile asezari umane subterane. Nimeni nu stie câte orase subterane ascunde Cappadocia. Pâna acum au fost descoperite opt orase si numeroase sate mai mici, însa cu siguranta mai sunt si altele ce se ascund în subteran.

Cel mai mare oras subteran din Cappadocia, Derinkuyu, a fost descoperit abia în 1965, când unul dintre locuitorii din regiune facea curat într-una din camerele casei sale. Nu era vorba despre o casa obisnuita, ci despre una din casele traditionale de tip pestera ce caracterizeaza aceasta regiune si care sunt astazi foarte apreciate de turisti. Atunci când localnicul a dorit sa curete un perete, acesta a cedat, dezvaluind ca în spatele sau se ascundea o camera necunoscuta. Mai mult, aceasta camera facea legatura cu alta, iar labirintul continua pe o distanta uriasa.

În cele din urma arheologii si speologii au descoperit ca în spatele peretelui se ascundea un veritabil oras subteran, ce se întindea cel putin 18 etaje sub pamânt pâna la o adâncime de aproximativ 85 de metri, si putea gazdui aproximativ 30.000 de oameni. De altfel, specialistii nu au explorat nici astazi în totalitate orasul subteran din Derinkuyu.

Unul din tunelurile descoperite de speologi este suficient de lat pentru a permite trecerea simultana a trei persoane. Mergând de-a lungul sau, specialistii au descoperit ca tunelul face legatura cu un alt oras subteran aflat la 10 kilometri distanta. De altfel, mai multe descoperiri sugereaza ca, la un moment-dat, toata Cappadocia era legata de o retea ascunsa de tuneluri subterane. Astazi, multi locuitori din regiune folosesc aceste tunele pe post de pivnite.

”Hornurile zanelor” din Cappadocia

Unii specialisti cred ca autorii acestor tunele au fost hititii vremurilor biblice, care s-ar fi ascuns sub pamânt de pradatorii frigieni. Murat Erturul Gülyaz, un arheolog de la Muzeul Nevehir din Cappadocia, nu este de acord cu aceasta ipoteza. El confirma ca hititii au trait în aceste tunele, însa se îndoieste ca au fost cei care le-au construit.

Gülyaz a lucrat la excavatiile de la Aikli Höyük, o mica movila în care s-au gasit topoare de piatra vechi de 10.000 de ani si instrumente de obsidian capabile sa taie tuful vulcanic. „Orasele subterane sunt preistorice”, explica Gülyaz. Specialistul dezvaluie si care este motivul pentru care camerele aflate aproape de suprafata sunt relativ simple fata de cele aflate mai în subteran, care sunt cioplite cu precizie. „Fiecare civilizatie care a descoperit aceste tunele a sapat mai adânc”, spune Gülyaz, „pe masura ce a înteles beneficiile unei lumi subterane ascunse”.

Arheologul a descoperit ca orasele erau luminate cu torte sau cu lampi cu ulei de in, acestea producând suficienta caldura pentru a mentine temperatura la un nivel placut. De altfel, este probabil ca aceste orase subterane sa fi fost folosite la început ca adaposturi de iarna. Cu timpul, însa, pe masura ce hititii, asirienii, romanii, persanii, bizantinii, turcii selgiucizi si crestinii au descoperit succesiv aceste pesteri, fiecare din aceste civilizatii le-a adâncit si le-a extins cu alt scop: cel de aparare. De altfel, specialistii au concluzionat ca turcii selgiucizi si crestinii au extins camerele originale, sapate în preistorie, astfel încât sa permita crearea unor grajduri subterane pentru cai.

Harta orasului subteran Derinkuyu

Aceste civilizatii nu au fost singurele care au considerat orasele subterane drept un bun adapost de razboi. În 1990, atunci când razboiul din Golful Persic era în toi, autoritatile turce au luat în calcul folosirea oraselor subterane ca adapost împotriva bombelor în cazul în care conflictul s-ar fi extins la nivel regional.

În orasul subteran din Derinkuyu, etajul situat sub grajdurile subterane adapostea hrana pentru animale. Mai jos se gasea bucataria comuna, dotata cu cuptoare de pamânt situate sub un tavan de 3 metri prevazut cu gauri de aerisire. Aceste gauri purtau fumul prin tunele sapate special, astfel încât acesta ajungea la suprafata la 2 kilometri distanta, pentru a pacali adversarii.

Spatiul de stocare imens si miile de urne de ceramica descoperite în orasul subteran sugereaza ca mii de persoane stateau aici luni întregi fara a vedea soarele. Orasul era dotat cu puturi verticale de comunicare, astfel ca orice persoana putea comunica cu altcineva aflat la un alt etaj. Puturile subterane le ofereau oamenilor apa de baut, iar scurgerile subterane îi protejau de inundatii. Specialistii au descoperit inclusiv zone în care apa era folosita pentru a face vin si bere, pentru vin fiind folosite cuve de tuf vulcanic, iar pentru bere roti de macinat din bazalt. Unii specialisti speculeaza ca aceste bauturi alcoolice ar fi fost necesare pentru a calma claustrofobia provocata de trecerile de nivel înguste.  

Scarile ce fac legatura între etaje erau înguste, joase si de multe ori curbate, astfel ca invadatorii ar fi fost nevoiti sa patrunda în sir indian, încet si aplecat, devenind astfel o tinta sigura. Aceasta nu era singura masura de siguranta: arheologii au descoperit pietre imense, de o jumatate de tona, care erau folosite pentru a bloca tunelurile din ambele parti.  

Invadatorii capturati într-o astfel de camera ar fi descoperit în scurt timp ca acele gauri pe care le zareau în tavan nu aveau ca scop aerisirea, ci permiteau locuitorilor din subteran sa-i supuna pe oaspetii nedoriti unei bai cu ulei fierbinte.

Cu trei etaje mai jos se gasea o camera mare, dotata cu banci si o catedra de piatra: scoala unde erau educati copiii din subteran. La o mai mare adâncime se gaseau mai multe niveluri de locuinte ce erau întretaiate de numeroase „strazi” subterane. Cercetatorii au descoperit ca adultii cu copii aveau camere duble, iar în anumite parti ale complexului de locuinte se gaseau chiar si camere de joaca, în care copiii aveau la dispozitie numeroase tuneluri întunecoase ce reveneau în acelasi loc.

La o adâncime de opt etaje se afla spatiul ce reflecta faptul ca acest oras subteran a fost locuit de crestini: doua încaperi de mari dimensiuni si cu tavan înalt ce se întrepatrund pentru a forma o cruce. Din cauza umiditatii constante, frescele de pe peretii acestei încaperi nu s-au pastrat. Studiile efectuate de arheologi au dus la concluzia ca în aceasta camera se rugau crestinii din secolul al VII-lea ce emigrasera din Antioh si Palestina si care foloseau orasul subteran din Derinkuyu pentru a se feri de invadatorii arabi.

Sub biserica improvizata se gaseste o camera de mici dimensiuni ce are forma unui cub. Arheologii au concluzionat ca aceasta servea drept mormânt temporar, aici fiind tinuti mortii pâna când pericolul trecea, iar locuitorii orasului subteran puteau reveni la suprafata pentru a-si îngropa prietenii pierduti.

Astazi, turistii pot vedea cu ochii lor orasul subteran ce a permis, de-a lungul veacurilor, mai multor popoare sa supravietuiasca. Începând cu 1969, autoritatile turce permit publicului sa exploreze aproximativ 10% din orasul subteran din Derinkuyu. Daca nu puteti ajunge la fata locului, puteti explora orasul subteran si în varianta online.

Specialistii afirma ca Derinkuyu va continua sa dainuiasca la mult timp dupa ce oamenii ar fi disparut. Asadar, orasul subteran ce a fost construit cândva pentru a apara oamenii va continua sa ne protejeze – de uitare, oferind o ultima dovada ca am fost, cândva, pe Terra.

Bogdan

Per aspera ad astra