Zeii dacilor

Creatiile religioase ale tracilor si geto-dacilor par sa fi împartasit deopotriva un destin nefericit… Cu exceptia câtorva informatii pretioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informatiile privind religiile traca si traco-geta sunt putin numeroase si aproximative”, constata cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor si a civilizatiilor umane, Mircea Eliade. Herodot, parintele istoriei, este primul care a scris despre religia dacilor, centrata în jurul unei singure divinitati, Zamolxis. Herodot sustinea ca Zamolxis a fost un sclav al lui Pitagora, zeificat de catre dacii carora le-a adus o multime de cunostinte din diferite domenii, de la astronomie la medicina. Herodot mai spunea ca Zamolxis a cerut sa i se faca o locuinta subterana, unde a stat trei ani, iar dacii sacrifica un om la cinci ani, ca sol pentru Zamolxis.

Din fericire, nu toti sunt de acord cu parerea celui supranumit „parintele istoriei”. Jean Baptiste Bourguignon d’Anville în Mémoire sur la nation des Getes et sur le pontife adoré chez cette nation din 1759 sustinea ca Zamolxe era un profet divinizat, nicidecum un sclav al lui Pitagora, iar muntele sacru al profetului, Kogaionon, s-ar fi aflat în Carpatii Moldovei, în regiunea Casin (Bogdanesti, judetul Bacau). Conform lui Erwin Rohde în Psyche (1894), povestea lui Herodot, care sustinea ca Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, este „o deformatie euhemerizanta a unei legende miraculoase”, iar pentru Vasile Pârvan „întreaga poveste e o naivitate rationalista greceasca”. Desi nu putini sunt cei care îl considera pe zeul dacilor un profet divinizat, majoritatea cercetatorilor cred cq era vorba despre o zeitate în toata regula. Gheorghe Musu scria în Mitologia tracilor ca Zamolxis este Pamântul, ipostaziat ca divinitate. Pentru Athanasios Serg. Rhousopoulos în De Zamolxide din 1852, Zamolxis era o putere subpamânteana. În Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu nota ca „Zamolxe, zeitate autohtona la geti, nu poate fi decât «zeu al pamântului», ca personificare a generosului fundament si izvor al vietii”. Carl Clemen sustinea în Zalmoxis (1939) ca acesta a fost la început zeul mortilor, din acest motiv fiind numit de greci Kronos, devenit mai târziu si un geniu al vegetatiei, un fel de Dionysos traco-getic. În Psyche din 1894, Erwin Rohde afirma ca getii aveau un singur zeu, pe Zamolxe, care era comparat cu Kronos, deoarece amândoi stapâneau asupra mortilor. O idee asemanatoare se întâlneste si în Les images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zamolxis din 1913 a lui Georges Seure, pentru care Zamolxis este fie Zeus Keraunos, fie Kronos-Hades. Echivalarea lui Zamolxis cu Kronos al grecilor nu este o inovatie a autorilor secolelor XIX – XX, ci o ipoteza preluata din antichitate. În secolul al II-lea î.Hr., Mnaseas din Patrae nota ca „Getii îl adora pe Kronos, pe care-l numesc Zamolxis”. Iar în secolul al III-lea, Diogene Laertios amintea de „Zamolxis, care este adorat de geti, fiind socotit drept Kronos”.

Daca Zamolxis (numit adeseori si Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat înca din antichitate cu Dionysos, Kronos si Hades ai grecilor, adica Enki al sumerienilor, ar putea fi aceasta echivalare corecta. Putem cauta r?spunsul în numele zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stapân al oamenilor”. Nicolae Densusianu credea ca Zalmoxis înseamna „Zeul Mos”, fiind format din „zal” („zeu”) si „mox” („mos”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma ca Zamolxis privine din grecescul „zemar” („sub pamânt”) si „ksi („a trai”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („cel care traieste sub pamânt”).

Totusi, raspunsul corect se întâlneste în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astazi). E posibil ca numele lui Zamolxis sa provina din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (zeita Pamântului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocala, „a” în geto-dacicul „zamol” fata de „e” în frigianul „zemel” si în grecescul „semele” este un amanunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali si mentinut ca „e” la cei meridionali si la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) si „zemel” la tracii de sud si la frigieni înseamna acelasi lucru, adica „pamânt”. Partea finala a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicata prin influenta iraniana ca însemnând „stapânitor, print, rege, încercare”. În acelasi timp, ar putea fi un corespondent scurtat al sciticului „xais”, ce se traduce prin „rege” sau „stapân”. În concluzie, sensul corect al numelui Zamolxis este „stapânul Pamântului” sau „regele Pamântului”, nume identic cu cel al sumerianului Enki („domnul Pamântului” ori „stapânul Pamântului”). Sa nu uitam ca, în Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu declara ca „Zamolxe, zeitate autohtona la geti, nu poate fi decât «zeu al pamântului»”, iar Gheorghe Musu scria în Mitologia tracilor ca Zamolxis este Pamântul, ipostaziat ca divinitate. Tinând cont si de echivalarea zeului dacilor cu Dionysos, Kronos si Hades ai grecilor, adica Enki al sumerienilor, adevarata identitate a lui Zamolxis iese la lumina. În plus, Enki era si Prometheus al grecilor, cel care a fost crucificat pe Vârful Omu, pe teritoriul zeului dacilor. Ca un amanunt suplimentar, Brasovul (oraa aflat în apropiere de Vârful Omu) a fost numit de catre sasi Kronstadt, adica „orasul lui Kronos”.

Dupa cum remarca si Mircea Eliade, informatiile despre religia dacilor sunt într-un numar extrem de redus, majoritatea provenind din scrierile lui Herodot. Acest lucru i-a facut pe cei mai multi cercetatori sa concluzioneze ca dacii aveau o religie monoteista, Zamolxis fiind unicul zeu venerat în spatiul carpato-danubiano-pontic. Însa acest lucru nu poate fi sub nicio forma adevarat. Dacii faceau parte din neamul tracilor, despre care stim ca erau politeisti. În plus, în Dacia s-au descoperit câteva statuete ale zeitei Bendis, adorata de tracii de pretutindeni. În Herodot si pretinsul monotheism al Getilor din 1944, Constantin Daicoviciu scria ca în textul lui Herodot se gasesc doua divinitati: zeul htonic Zamolxis si zeul tunetelor si al cerului, Gebeleizis. Numerosi autori antici greci sustineau ca Apollo venea adeseori în Dacia, acolo unde s-a nascut Ares, iar Artemis îsi petrecea si ea o mare parte din timp printre daci. Au supravietuit din antichitate câteva referiri la Gemenii Zamolxis, nascuti la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 ca a descoperit în religia dacilor si o zeitate feminina numita Zamolxis. Prin urmare, dacii nu erau monoteisti, ci politeisti, la fel ca restul tracilor, în religia carora trebuie sa cautam zeitatile dacice disparute din istorie.

Descoperind urme ale unei divinitati celeste în religia dacilor, câtiva cercetatori au considerat ca nu poate fi vorba decât despre Zamolxis. Însa în Religia geto-dacilor, Ioan Iosif Rusu scria despre zeitatea htonica Zamolxis: „de o evolutie a lui în putere uraniana, cereasca, nu poate fi vorba, caci spatiul ceresc apartinea în mitologia getica altui zeu, stapânul fulgerelor: Gebeleizis”.

Pentru a-si simplifica ipotezele, aparatorii teoriei monoteismului dacic l-au identificat pe Zamolxis cu Gebeleizis. Unii cercetatori au refuzat aceasta ipoteza, considerând ca Zamolxis era marele preot care a preluat numele zeitatii pe care o slujea, Gebeleizis. De exemplu, în Das vorrömische Dacien din 1864, Eduard Robert Roesler scria ca Gebeleizis si Zamolxis nu pot fi unul si acelasi nume, Zamolxis fiind cel dintâi preot al zeului national Gebeleizis. În La colonne Trajane din 1865, Wilhelm Froehner considera ca un om cu inteligenta superioara si profet al Daciei, Zamolxe, s-a identificat cu zeitatea locala Gebeleizis. Iar în Zamolxis din 1852, C. Cless nota ca marele preot Zamolxis si-a luat numele de la zeul pe care îl servea, fiind consacrat ca daemon si divinitate protectoare sub numele Gebeleizis. Am vazut însa ca Zamolxis nu era un simplu muritor, ci chiar primul conducator al planetei noastre, Enki al sumerienilor. Prin urmare, nu putea fi un preot ce a preluat numele zeului furtunii. Daca este vorba despre divinitati diferite, cine a fost Gebeleizis?

Plecând de la afirmatia lui Herodot, cum ca tracii trageau cu sagetile spre cer în timpul furtunilor, Erwin Rohde nota în Psyche (1894) ca acela care tuna si fulgera nu era Zamolxis, ci un duh rau. Însa varianta sa nu a fost acceptata, Gebeleizis fiind o zeitate tracica în toata regula.

În lucrarea Die alten Thraker IIdin 1893, Wilhelm Tomaschek scria ca Gebeleizis era „aruncatorul fulgerelor”, forma originala a numelui fiind Sibeleizis sau Zibeleizis. Pentru Eduard Robert Roesler era zeul Soarelui iar pentru Schneider era o zeitate orientala, adorata în chip de taur pe înaltimi de munti. Acest zeu al fulgerelor a fost numit Gebeleizis în nordul Traciei, iar în sud Zbelsurdos sau Zbeltiurdos, nume ce au fost traduse ca „stralucitul”. Pentru Nicolae Densusianu, Gebeleizis înseamna „capul-lui-zeu”. Ioan Iosif Rusu afirma în Religia geto-dacilor: „se pare ca Gebeleizis era considerat zeu suprem într-un sens deosebit, în timp ce, în Tracia, Zbelsurdos apare adesea precedat de numele lui Zeus, fiind asadar un epitet al acestuia, cu care era echivalat, poate considerat identic”.

Zeul furtunii, ce avea ca simboluri Soarele si taurul, numit Zeus de catre greci, era Enlil al sumerienilor. Numele sau, Gebeleizis, este format din „ge” (preluat si de greci, însemnând „Pamântul”), „bel” (epitet des întâlnit la popoarele semite, având sensul de „Domnul”), „ei” („si”) si „zis” (echivalent cu „xis”, adica „regele” sau „stapânul”). Prin urmare, Gebeleizis înseamna „regele si domnul Pamântului”, titlu ce i se potriveste ca o mânusa celui de-al doilea conducator al planetei noastre, Enlil, caruia sumerienii îi atribuisera numarul 50, adica titlul de rege. Fiind cunoscuta aversiunea dintre Enki si Enlil, întelegem de ce dacii, slujitorii lui Zamolxis / Enki, trageau cu sageti spre cer în timpul furtunilor: pentru a-l goni pe inamicul divinitatii lor, Gebeleizis / Enlil, zeul furtunii.

Pentru traci, Bendis (al carei nume a fost tradus prin „cea care leaga”) era zeita Lunii, a codrilor, a noptii, a fertilitatii, a dragostei si a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greaca sau Regina în latina. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeita poarta o sulita în mâna stânga si o cupa de sacrificiu în cea dreapta. Bendis, marea Zeita Mama a tracilor nu poate fi decât Ninhursag/Inanna a sumerienilor, fosta consoarta a lui Enki si mama lui Marduk, de asemenea zeita a Lunii si a noptii (simboluri ale familiei lui Enki), a dragostei, a farmecelor si a fertilitatii, considerata personificarea Pamântului. Bendis a fost echivalata cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor si marea zeita a Pamântului, a roadelor si a iubirii. În Lexikon, Photius scria ca la lidieni si frigieni Afrodita se numea Kybebe, iar noi am vazut deja ca Afrodita grecilor era Ninhursag a sumerienilor.

Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis, Hecate si Persephone (Istar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevar, cultul lui Istar se întâlneste si în teritoriile tracilor, însa sub aspectul zeitei vegetatiei, Cotys (dupa care a fost denumit Cotiso, unul dintre regii dacilor). Se banuieste ca numele ei înseamna „batalie”, „placere”, „dorinta” sau „energie”, desi niciuna dintre aceste interpretari nu este sigura. În cultul zeitei Cotys se practica „scufundarea în apa”, rit de rodire, vraja de ploaie la începuturi si botez al adeptilor de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica si „travestirea barbatilor în vesminte femeiesti”, care a atras acuzatiile de „nerusinata efeminare” (dupa cum nota Scholia în Satire), aduse practicantilor cultului, numiti de asemenea „semifemei si destrabalati” (conform lui Synesius în Epistulae). Travestiul si prostitutia erau parti importante din cultul lui Istar în Mesopotamia, zeita numita adeseori „curtezana zeilor” si „vulva cerului”, orasul ei sumerian Uruk chiar numindu-se „orasul curtezanelor sacre”.

Un alt zeu important al tracilor sud-dunareni era Sabadios sau Sabazios, zeul vegetatiei în turgescenta, al formelor pline, al razboiului si al Soarelui, ce avea forma de sarpe bucalat. Aristofan scria în Viespile ca „tracii numesc Sabazios pe Dionysos”, nimeni altul decât zeul-sarpe Enki / Zamolxis. Daca „dios” sau „zios” înseamna „zeu”, prima parte a numelui sau se poate interpreta cu ajutorul limbii egiptene, unde „sa” înseamna „protectie” iar „ba”, „suflet” sau „spirit”. Prin urmare, Sabazios se poate traduce ca „zeul spirit care protejeaza”. Evreii au preluat epitetul tracic al lui Enki si l-au transformat în Sabaoth, devenit Savaot în crestinism, una dintre multiplele zeitati din Vechiul Testament, unite ulterior într-una singura. De asemenea, sabatul evreilor si al vrajitoarelor si-a primit numele de la aceiasi divinitate.

Pe Enki îl întâlnim în religia tracilor si sub alte aspecte. De exemplu, Dabatopeios era zeul focului si al faurarilor, un personaj identic cu Hephaistos al grecilor sau Ptah al egiptenilor. Pentru traci, Derzelates, Derzelas sau Derzis era zeul htonian numit de greci Theos Megas („Zeul Mare”), al carui nume înseamna „ascunsul, învaluitul”, întocmai ca Amon al egiptenilor si Pluton al romanilor. La frigieni (tracii din Anatolia), Men era zeul Lunii, stapânul apelor, domnul ploilor, paznicul juramintelor si legamintelor, stapânul tinutului mortilor, numit adeseori si Tyrannos ca expresie a puterii sale, exercitata asupra sortii muritorilor. Pe lânga numele aproape identic cu Min al egiptenilor, zeul razboiului si al fertilitatii, Luna, apa si tinutul mortilor îl echivaleaza cu acelasi Enki. De altfel, calendarul tracilor a avut la începuturi si multa vreme dupa aceea caracter lunar, fara îndoiala o influenta a cultului primei lor divinitati.

Daca anticii sustineau ca Marduk a locuit în Dacia, el fiind dupa Potop zeitatea suprema a rasei albe, cultul sau nu putea lipsi din religia tracilor. Numit de greci Apollo ca zeitate solara sau Ares ca una razboinica, Marduk apare la traci sub diferite nume. Ca zeu al razboiului, tribul apsintilor din Chersones îl numea Pleistoros, iar tribul crestoni din Mygdonia, Candaon sau Candaios. Marele Calaret trac, al carui cult era foarte raspândit în Tracia, purta numele Heros sau Heron, din care a luat nastere Horus al egiptenilor. De multe ori, lânga el era reprezentat un copac în jurul caruia se încolacea un sarpe. Unul dintre epitetele sale, „Epekoos” („cel care aude, care împlineste”) aminteste de Apollo, care era înfatisat în Sparta cu patru mâini si patru urechi, pentru mai buna ascultare si ajutorare a credinciosilor. Iar Horus / Apollo e nimeni altul decât zeul-sarpe Marduk, fiul lui Enki si Ninhursag.

Daca dacii venerau aceleasi zeitati ca si restul tracilor, cum se face ca doar numele lui Zamolxis a supravietuit din întregul lor panteon?

Raspunsul ignorat de toti cercetatorii nu este atât de complicat pe cât s-ar crede: dacii le atribuiau tuturor divinitatilor lor acelasi epitet, Zamolxis. Stim deja ca ei credeau în Gemenii Divini Zamolxis, la fel cum stim ca exista si cel putin o zeita cu acest nume.

Astfel s-ar explica si diferitele variante ale acestui nume, cum ar fi Zamolxis, Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis; nu era vorba despre un singur zeu cu un nume scris în multiple moduri, ci de mai multe zeitati cu acelasi epitet. În plus, astfel întelegem si diferitele descrieri ale lui Zamolxis, de la zeu htonic la unul uranian sau doar simplu profet divinizat dupa moarte.

R. Roesler scria în Romänische studien din 1871 ca Ares poate fi Zamolxis sau Zalmoxis, iar fiinta lui Zamolxis nu poate fi net deosebita de cea a zeului Soarelui, Gebeleizis. De asemenea, Carl Goos în Skizzen zur culturgeschichte der mittleren Donaugegenden din 1877 afirma ca zeitatea specific getica era Zamolxe, care ar putea fi identica si cu Ares al grecilor. Despre Zamolxis stim ca era Enki, Gebeleizis era Enlil iar Ares, Marduk. Cei trei nu pot fi unul singur însa acceptând ideea ca Zamolxis era doar un epitet aplicat tuturor marilor divinitati, toate aceste relatari diferite (doar în aparenta) capata sens. Enki era Zamolxis care locuia într-o pestera din apropierea Sfinxului din Bucegi, care a construit o uriasa cetate în Tara Luanei din Buzau si care a fost crucificat pe Vârful Omu, Marduk era Zamolxis – Apollo/Ares care locuia printre daci/hiperboreeni si Typhon care a fost închis în Tartarul de sub Muntii Apuseni iar Istar era Zamolxis – Artemis/Cotys care vizita adeseori Gradina Zeilor din Ardealul dacilor. Pe lânga acesti zei ai dacilor mai exista înca un Zamolxis, pierdut în negurile trecutului.

Despre Enoh/Nabu/Noe stim ca a fost dus dupa Potop în Gradina Zeilor/Ardeal, acolo unde a locuit vreme îndelungata aproape de urmasii sai, dacii, care au populat initial tinuturile din jurul Ardealului. 

Epopeea lui Ghilgames ne ofera indicii pretioase în încercarea de a afla unde locuia acesta. Dupa ce a traversat muntele Masu (Vârful Omu) printr-un tunel subteran, Ghilgames a ajuns în Gradina Zeilor (Ardealul), unde i-a întâlnit pe zeul-Soare Samas (Marduk) si pe zeita vitei de vie, Siduri (Istar). A mers spre nord pâna la o mare întindere de ape, pe care a traversat-o cu ajutorul timonierului Ursanabi, pâna a ajuns „la obârsia apelor”, acolo unde locuia supravietuitorul Potopului, Utnapistim. Privind harta României, marea apa pe care a întâlnit-o Ghilgames în drumul sau nu poate fi decât râul Olt. Acesta izvoraste din muntii Hasmas, aflati în Carpatii Orientali, din acelasi loc din care izvorasc si râurile Mures, Bicaz si Trotus, o adevarata „obârsie a apelor”, asa cum o numeste Epopeea lui Ghilgames.

E posibil ca în zona muntilor Hasmas sa se fi stabilit Enoh/Noe dupa Potop?

În acel loc se afla Cheile Bicazului, o zona geografica lunga de aproximativ opt kilometri, ce leaga Moldova de Ardeal. Cheile sunt însotite de stânci impresionante, turnuri si piramide aparent naturale. O astfel de structura este Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1.120 metri altitudine, despre care legendele spun ca era folosit de daci pentru ceremonii de cult. Biblia,Epopeea lui Ghilgames si cea a lui Atra-Hasis sustin ca, imediat dupa Potop, supravietuitorul Diluviului a construit un mare altar în locul în care a debarcat, pentru a aduce jertfe zeilor. Daca Enoh/Noe/Nabu/Hermes/Thoth a locuit în Carpatii Orientali dupa inundatia globala, dând nastere poporului dacilor, interesant e ca istoricul Herodot sugereaza acelasi lucru. El scria ca tracii adorau în mod special zeitatile numite de greci Ares, Dionysos si Artemis, adica Pleistoros/Candaon, Sabazios si Bendis (Marduk, Enki si Istar), însa regii îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jura pe el si spun ca se trag din el. Ne amintim ca tracii sunt urmasii directi ai pelasgilor, primul popor al lumii, din care a luat nastere omul modern, Homo Sapiens Sapiens. „Sia binecuvântat Dumnezeu pe Noe si pe fiii lui si le-a zis: Nasteti si va înmultiti si umpleti pamântul si-l stapâniti!” (Facerea 9:1), iar tracii au procedat întocmai, colonizând întregul mapamond.

Daca Enoh a venit dupa Potop în muntii Hasmas, care era locul exact în care a locuit?

Singurul ce poate fi considerat casa a zeului este masivul Ceahlau, aflat în apropiere de Cheile Bicazului si muntii Hasmas. Din motive necunoscute, Ceahlaul este unul dintre cei trei munti sfinti ai crestinismului, alaturi de Tabor din Israel si Athos din Grecia.

Desi nu are altitudinea altor munti din România, masivul Ceahlau este considerat un loc incredibil si chiar magic, ce poate fi vazut în zile senine de pe tarmul Marii Negre (aflat la o distanta de cinci sute de kilometri) sau de pe malul la fel de îndepartat al Nistrului. Pentru Emilia Arcan, vicepresedintele Consiliului Judetean Neamt, Ceahlaul „este locul care îti asigura o relaxare deplina, unde chiar daca zapada te înteapa cu acele ei, nu simti durerea. Este comuniunea omului cu natura, orice suferinta sufleteasca e alinata de cântul pasarilor si aerul curat. Muntele Ceahlau înseamna viata, liniste, împlinire, înseamna altceva. Noi nu constientizam toate frumusetile de care suntem înconjurati. Piscurile semete îti ofera posibilitatea de a vedea viata de dincolo de nori. Privesti în jos, iar valatucii de ceata te învaluie si te fac sa te simti coplesit si mic în fata unei minuni a naturii, a imensitatii”.

Dincolo de maretia peisajului ce taie respiratia vizitatorului, Ceahlaul este cunoscut si datorita misterelor care îl înconjoara. La orele rasaritului, deasupra muntelui se produc jocuri de lumini inexplicabile si unice în lume. Localnicii au observat deseori aparitii misterioase pe cer si au descoperit pe pasunile din jur cercuri perfect trasate (asemanatoare cu cele din lanurile din toata lumea, atribuite OZN-urilor), pe care le-au pus dintotdeauna pe seama unor fiinte misterioase. Calugarii de la schitul Durau sustin ca vad noaptea, atunci când se duc la rugaciune, ploi de luminite albastre coborând deasupra piscurilor muntelui. Vârful Toaca de pe masivul Ceahlau are aspect piramidal, baza sa fiind patrata, iar unghiul pantei nordice de cincizeci si doua de grade, identic cu al Marii Piramide din Egipt. De asemenea, raportul dintre lungimea si înaltimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, cercetatorul Ion Ticleanu de la Universitatea Bucuresti declarând chiar ca „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei initiale de pe Vârful Toaca”.

În fiecare an, în prima decada a lunii august, la rasaritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o imensa holograma naturala de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit si Umbra Piramidei. Tot în aceeasi perioada a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, înca din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa, marginit pe laturi de doua benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene considera ca ele se datoreaza faptului ca prin Vârful Toaca trece una dintre axele energetice ale Pamântului. Iar la doar treizeci de kilometri de Ceahlau a existat, acum aproape sapte milenii, celebra cultura Cucuteni.

Într-o legenda, Dochia, fiica regelui Decebal, a ales muntele Ceahlau ca loc de refugiu din calea romanilor. Înconjurata de soldatii împaratului Traian, ea l-a rugat pe Zamolxis sa o salveze, iar zeul a prefacut-o într-o stana de piatra. Într-o alta legenda, baba Dochia si turma ei au înghetat pe munte, transformându-se cu totii în stane de piatra. Stâncile respective pot fi vazute si astazi, constituind o marturie vie a acestui mit.

O alta legenda spune ca demult, ascuns într-o vagauna a Ceahlaului, traia un capcaun. El adesea ademenea tinere fete, pe care le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatra. Într-o zi, satenii s-au înarmat cu coase, topoare, palose si buzdugane si s-au asezat la pânda în Gura Bistricioarei, asteptându-l pe capcaun. Acesta i-a zarit din vârful muntelui si, furios, a dezlantuit o furtuna teribila. Apoi a smuls din crestetul muntelui o stânca uriasa si a pornit în zbor cu ea catre razvratiti. Însa duhul cel bun al muntelui Ceahlau, pe care localnicii si-l închipuiau ca pe un batrân, s-a prefacut într-un voinic chipes si, calare pe un cal înaripat, a pornit în urmarirea capcaunului. Dupa ce l-a ajuns din urma, duhul Ceahlaului a lovit capcaunul peste gheare cu palosul, uriasa stânca prabusindu-se departe de oameni, pe malul Bistritei, acolo unde poate fi vazuta si astazi.

Localnicii de la poalele Ceahlaului considera si în prezent ca acele plaiuri au fost locuite în trecut „de un neam de uriasi, grozav de înalti si de tari, care au fost în cele din urma înfrânti de urgia cereasca”. Ca o completare, în primul secol al erei noastre, poetul latin Marcus Valerius Martialis (cunoscut ca Martial în limba româna) povestea despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (Dacia) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt în fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. În capitolul al saselea al Cartii Judecatorilor din Vechiul Testament exista o referire la un asemenea altar. Aici, zeul Yahweh îi cere lui Ghedeon sa-i ridice un altar pe munte, în locul jertfelnicului închinat lui Baal si al stâlpului acestuia de închinaciune (sau copac sfânt, dupa interpretarea Bibliei ortodoxe). Chiar daca actiunea biblica se petrece în Israel, pe muntele Ceahlau exista un loc numit Altarul lui Ghedeon sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele vechi al Ceahlaului este Pion sau Peon, cuvânt care, în greaca veche, înseamna „casa stâlpului”, o referire la acei stâlpi de tip obelisc, ridicati de antici ca locuri de închinare.

Cine era „duhul” Ceahlaului din legendele locale?

Tinând cont ca dacii considerau respectivul munte ca fiind salasul zeului Zamolxis, putem presupune ca este vorba despre acelasi personaj. Dupa ce dacii au trecut la crestinism, referirile la zeii antici nu mai aveau ce cauta într-o religie monoteista. Asa ca vechiul mare zeu a fost transformat într-un duh benefic în legendele locale. Iar acest Zamolxis nu este decât Enoh/Noe/Nabu, cel care s-a stabilit pe muntele Ceahlau dupa Potop, devenind stramosul dacilor.

Se stie ca, initial, el s-a aflat în tabara Veghetorilor, fiind fiul lui Marduk. Însa, mai târziu, a trecut de partea Celestilor lui Enlil. Cercetarile arata ca pe muntele sau, Ceahlaul, s-a facut tranzitia  între zamolxianism si crestinism (religia lui Enlil, sub forma lui Iisus), aici fiind ridicate primele altare crestine din Dacia.

În prezent, pe Ceahlau exista un numar impresionant de biserici si manastiri, muntele fiind unul dintre cei mai importanti ai crestinismului ortodox. Interesant e si muntii Daciei par sa fi fost împartiti la un moment dat între cei trei Zamolxis. Enoh se afla în Carpatii Orientali, Enki în cei Meridionali iar Marduk în Muntii Apuseni. Daca unim cele trei salasuri ale acestor zeitati, muntele Ceahlau, Vârful Omu si Rosia Montana (acolo unde se presupune ca exista intrarea în orasul subteran al lui Marduk), rezulta un triunghi echilateral. Nu doar muntii Carpati au fost împartiti între aceste divinitati, ci întreg pamântul dacilor, cele trei mari regiuni, Ardealul, Valahia si Moldova fiind teritoriile zeilor Marduk, Enki si Enoh/Nabu.

Dupa cum spuneam, Enoh a trecut de partea lui Enlil la un moment dat, lucru care se observa si din simbolurile teritoriului sau, Moldova: bourul, acvila si steaua cu cinci colturi sunt elemente asociate cu zeul furtunii. Desi nu cunoastem prea multe amanunte despre religia dacilor, se observa trecerea de la un Zamolxis la altul în anumite momente ale istoriei. Pe vremea lui Herodot, dacii se închinau unui zeu ce a murit si a înviat, în numele caruia se faceau sacrificii umane. În anul 47 î.Hr., Burebista si Deceneu au reformat religia dacilor, readucând la viata cultul Gemenilor Divini. Dupa ce în 258 a recucerit Dacia ocupata de romani, Regalian a realizat, la rândul sau, o reforma religioasa. În tablitele de la Sinaia, el este numit Romanh, Romansie, Lomanh si So Lomonius („Cel Luminos”). Observam ca purta atât numele lui Enoh (numit si Solomon în folclorul ebraic) cât si pe cel al lui Enlil (care mai era numit si Raman în Mesopotamia), prin urmare putem intui cine era zeul din centrul religiei pe care a impus-o dacilor. Trecerea de la acest cult la crestinism s-a realizat fara probleme, tinând cont ca ambele erau închinate aceleiasi zeitati.

În timpul sederii în Dacia, Enoh a înfiintat un ordin secret, al solomonarilor. Preoti ai lui Zamolxis, se spune ca acestia au puterea de a controla vântul si ploaia, de a aduce grindina, de a vedea viitorul si de a vindeca diverse afectiuni. Traiesc departe de lume, asemenea pustnicilor, în ascunsa cetate a Babariului, dar coboara uneori prin sate pentru a cersi. Nu de nevoie, ci doar pentru a verifica moralitatea oamenilor. Acolo unde nu sunt bine primiti, abat grindina peste respectivul sat. Sunt descrisi ca fiind înalti, roscovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice. Mitologia populara sustine ca solomonarii, numiti zgriminteti în Tara Motilor, învata magia dintr-o anumita carte, ce contine toata stiinta si puterea lor. Uneori calatoresc prin vazduh, calarind balauri, fiind în aceasta postura invizibili. Conducatorul lor se numeste Omul Alb sau Uniila care nu poate fi decât Enoh, tinând cont si de denumirea preluata din dacicul So Lomonius sau ebraicul Solomon. Puterea de a controla vremea ne indica faptul ca sunt adepti ai lui Enlil, zeul furtunii. În ziua de azi, mai ales în zonele rurale, se considera ca ordinul solomonarilor înca exista, acestia traind ascunsi în tunelurile de sub munti. Ba unii merg si mai departe, sustinând ca serviciile secrete române ar colabora cu acesti enigmatici preoti magicieni.

Se pare a solomonarii nu îsi faceau aparitia doar printre oamenii de rând, ci si în anturajul conducatorilor nostri. Într-un interviu din 2005, Aliodor Manolea (parapsihologul folosit de Traian Basescu în campania electorala) sustinea ca Stefan cel Mare a câstigat batalia de la Vaslui cu ajutorul… magiei.

Conform unui cronicar turc, dupa declaratia lui Manolea, „Stefan si curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stateau pe un deal. Surle si trâmbite peste tot. Sultanul da ordin: sa atace infanteria! Între Stefan si armata turca apare un mic norisor. Infanteria începe sa atace. Intra în nor. Si au intrat. Si au intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealalta parte! Sultanul ordona spahiilor sa atace si ei. Si au intrat în nor si spahiii, dar nici ei nu mai ieseau pe cealalta parte! Cronicarul povesteste cum toata oastea româneasca era asezata pe deal, în genunchi. Stefan, tinea sabia ridicata în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice si timbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…)Stefan a încercat sa faca acelasi lucru si la Razboieni. Erau aceleasi conditii prielnice ale terenului: padure, dealuri. Stefan i-a trimis acasa pe oameni si a ramas singur cu cei 200 de osteni apropiati  si cu boierii curtii. Dar de data asta turcii gasisera antidotul si norul nu a mai functionat! Ce a urmat cunoastem cu totii de la istorie”.

Se stie ca Stefan cel Mare, un om evlavios, ce a construit numeroase biserici si manastiri, avea obiceiul de a-l vizita pe misteriosul Daniil Sihastrul (la sfatul caruia a fost construita manastirea Putna). Acest pustnic era considerat sfânt înca din timpul vietii sale, deoarece avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul si de a alunga demoni. Daca episodul relatat de Aliodor Manolea este adevarat, nu ar fi de mirare ca Stefan cel Mare sa se fi ajutat în lupte de cunostintele primite de la Daniil. Si nu ar fi de mirare ca acest pustnic cu puteri miraculoase sa fie unul dintre solomonari. Un personaj asemanator este Deceneu, vicerege si Mare Preot al lui Zamolxis în timpul lui Burebista si, mai apoi, rege al dacilor. Initial si el a trait retras, ca un sihastru, într-un tinut ascuns. Geograful antic Strabon îl descria ca fiind „un barbat vrajitor, care umblase multa vreme prin Egipt, învatând acolo unele semne profetice, datorita carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor. Ba înca, de la un timp era socotit si zeu, asa cum am aratat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovada de ascultarea ce i-o dadeau getii, este si faptul ca ei s-au lasat înduplecati sa-si stârpeasca viile si sa traiasca fara vin”.

Deceneu le-a oferit dacilor o importanta reforma sociala si religioasa, în acelasi timp opunându-se cu îndârjire patrunderii în Dacia a cultelor straine. Din descrierea sa constatam ca nu era vorba despre un simplu preot, ci, la fel ca în cazul lui Daniil Sihastrul, de un solomonar. Fara doar si poate, tot un solomonar era si Regalian/Romanh/Romansie/Lomanh/So Lomonius, eliberatorul Daciei ocupate de romani din secolul al treilea.  De asemenea, se presupune ca Horea, Closca si Crisan au fost tot solomonari.

Se pare ca membrii acestui ordin secret, înfiintat de Zamolxis/Enoh, nu au aparat doar în trecut pamântul Daciei de catre cotropitori, ci si în ziua de astazi.

În 2010 a fost organizat un exercitiu militar comun româno-israelian în Carpatii Meridionali, în apropiere de Sfinxul din Bucegi si de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercitiu nu au participat doar militari israelieni, ci si un numar destul de mare de rabini. În acelasi timp, în acea zona era organizata o tabara pentru saizeci si cinci de copii israelieni, peste patruzeci la suta dintre cei din tabara fiind parapsihologi.

Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prabusit inexplicabil în zona Coltii Tapului, deasupra Poienii Gutanu, situata în partea vestica a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau sase militari israelieni (din nou, acelasi numar sacru al evreilor) si un român, media lor de vârsta fiind putin peste treizeci si trei de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Daca zeita sionistilor este Istar, personaj simbolizat adeseori printr-o felina, interesant este ca operatiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonata de una dintre cele mai celebre unitati de elita israeliene, asa-numita Unitate 669, ai carei componenti sunt supranumiti „pisicile”, dupa emblema unitatii – o pisica înaripata.

Martorii sustin ca, în acea zi, înainte de accident, toata zona cuprinsa între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolata de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zarite echipe de soldati care pareau ca pazesc ceva. Un cioban s-a plâns ca nu a fost lasat sa treaca cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ala ce parca masura curentul”. Exact în acea zona se afla celebra „Gura de Rai”, o panta cu o suprafata de aproximativ un kilometru patrat, unde se manifesta o „anomalie magnetica atipica”, asa cum o definesc specialistii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare ca scopul israelitilor în muntii Bucegi nu era un exercitiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe.

Despre copiii din tabara se presupune ca fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum celebrii „copii Geller”. Surprinzatoare este si prezenta rabinilor la aceste „exercitii militare”, buni cunoscatori ai magiei kabalistice.

Unii considera ca respectivul elicopter s-a prabusit din cauza „Gurii de Rai”, acea zona de anomalie magnetica ce face praf orice aparat electronic. Totusi, zona a fost survolata de mai multe elicoptere care nu au patit nimic, prin urmare nu magnetismul muntelui este raspunzator pentru accident. Dupa cum afirma Nirmod Shefer, seful Statului Major al fortelor aeriene israeliene, starea tehnica a elicopterului era „excelenta”, asadar accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defectiuni tehnice. Seful Serviciului Salvamont Bran, Fanica Boboc, declara pentru Mediafax ca „elicopterul s-a înfipt într-o stânca, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însa e greu de crezut ca un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi facut o asemenea greseala, înfingând aparatul într-o stânca. Cu opt zile înainte de accident, alte doua elicoptere israeliene erau cât pe ce sa se prabuseasca din cauza unor „defectiuni tehnice”, aterizând de urgenta în zona localitatii Priboiu din judetul Dâmbovita.

Care sa fie adevarata cauza a prabusirii elicopterelor?

Câtiva soldati români, martori ai accidentului, au acceptat sa vorbeasca sub protectia anonimatului, desi li s-a cerut sa jure ca vor pastra tacerea. Cu totii spun ca au vazut pe vârful muntelui câtiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtuna, ce a luat pe sus elicopterul israelian si l-a izbit frontal de o stânca. Dupa aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au disparut. Israelitii s-au speriat si au parasit zona de urgenta, decizând sa puna capat exercitiului asa-zis militar. Misteriosii oameni îmbracati în robe, ce au puterea de a controla vremea, nu pot fi decât solomonarii, vechi preoti magicieni ce au misiunea de a pazi pamântul sfânt al zeilor.

Legenda Marelui Lup Alb vorbeste despre momentul în care conducatorul solomonarilor a primit misiunea de a ocroti pamântul Daciei. Se spune ca, în vremurile demult apuse, un preot al lui Zamolxis cutreiera tarâmul Daciei pentru a-i ajuta pe nevoiasi dar si pentru a le transmite dacilor ca Marele Zeu veghea necontenit asupra lor.

Desi nu era în vârsta, acest preot avea parul si barba albe ca neaua. Culoarea neobisnuita a parului si functia de preot ne indica faptul ca era vorba despre Enoh, cel ce a înfiintat ordinul solomonarilor. Dându-si seama de valoarea slujitorului sau, Zamolxis l-a oprit în munti, pentru a-i fi aproape.

În scurt timp, fiarele padurilor au ajuns sa-l asculte si sa-l considere conducatorul lor pe preotul cu par alb. Însa cel mai mult îl îndrageau lupii, singurii care nu aveau un conducator, doar foamea tinându-i în haita. Dupa un timp, Zamolxis a hotarât sa-si transforme slujitorul într-un lup alb, mare si puternic cât un urs, dându-i misiunea de a aduna toti lupii pentru apararea tarâmului sfânt.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, se auzea urletul Marelui Lup Alb iar lupii de pretutindeni sareau în ajutorul fratilor lor umani. Totodata, Lupul Alb era si judecator, pedepsind tradatorii si lasii. Cu toata vigilenta zeului si a lupilor, romanii au reusit sa se infiltreze printre daci si, în apropiere de marea invazie a lui Traian, au sadit în sufletele unora dintre ei samânta neîncrederii în Marele Zeu. Astfel, unii daci au început sa se teama ca Zamolxis nu le va fi alaturi în batalia împotriva romanilor. Cuprinsi de frica, acei tradatori au început sa omoare toti lupii ce le ieseau în cale, în speranta ca unul dintre acestia va fi Marele Lup Alb, al carui cap planuiau sa îl ofere romanilor în schimbul vietii lor. Lupii supravietuitori au fugit în inima muntilor, fara a reveni vreodata în ajutorul dacilor care i-au tradat. Zamolxis si Marele Lup Alb s-au retras în Muntele Sacru, de unde au privit cu durere cum dacii au fost înfrânti de romani din cauza tradarii.

Într-o alta legenda, apostolul Andrei a fost vegheat de catre Marele Lup Alb pe tot parcursul calatoriei sale prin tinutul dacilor. Iar în zilele noastre, nu putini sunt turistii care sustin ca au fost salvati pe munte de catre un lup alb. „În codrii batrâni, sub bolta înstelata, în bataia calda a vântului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamântul, frunzele si cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziti?”, se întrebau Felix Crainicu si Cristi Ionita în Legendele dacilor liberi.

Se pare ca solomonarii le ofereau conducatorilor dacilor mai mult decât ritualuri magice în încercarea de a proteja tarâmul zeilor.

În miturile grecesti, Apollo/Marduk era un arcas neîntrecut. Unul dintre epitetele sale era Argirotoxos, adica „cel cu arcul de argint”. Sageata trasa de el îsi atingea întotdeauna tinta, deoarece nu era una obisnuita, ci o sageata care purta destinul celui catre care se îndrepta. În acele vremuri, zeii obisnuiau sa influenteze vietile oamenilor.

În Iliada, Homer îi atribuia arcului lui Apollo puterea de a raspândi ciuma si molimele, cum a fost cea care a izbucnit în tabara grecilor în timpul asediului Troiei. Înainte de a muri, se spune ca Apollo si-a lasat arcul în paza unui mic popor din Tinutul Hiperboreei (Dacia). Se spune ca paznicii îl încredinteaza mereu celor mai demni fii ai Luminii, pentru ca forta lui sa vina în sprijinul urmasilor acelui popor.

Acei paznici nu pot fi decât solomonarii, iar arcul a constituit dintotdeauna un element foarte important pentru poporul daco-român. Dacii sagetau cerul în timpul furtunilor si valurile Dunarii în timpul inundatiilor. Marele preot dac Vezina a fost pastrator al însemnelor puterii, printre care se afla si arcul regilor daci.

Gelu, conducatorul ardelean care nu a putut fi înfrânt decât prin tradare, a cerut sa fie înmormântat alaturi de arcul sau. Stefan cel Mare, despre care se spune ca a fost ajutat în lupte de solomonari, construia manastiri acolo unde ateriza sageata sa.

În basmul Prâslea cel voinic si merele de aur, eroul si fratii sai s-au supus judecatii arcului, fiecare dintre ei tragând câte o sageata în sus, acestea lovindu-i doar pe vinovati. De altfel, în mai toate povestile populare, eroul are întotdeauna, alaturi de palos, un arc. Importanta arcului reiese si dintr-un colind din zona localitatii Sorocii, unde constructia armei reprezinta un procedeu foarte important. Arcul este facut de noua mesteri, alegerea lemnului fiind vitala, la fel ca vrajirea sagetilor.

Grecii sustineau ca respectivul arc a ajuns la un moment dat si la semizeul Herakles (numit Hercules de romani) care, înainte sa moara, i l-a lasat lui Philoctetes. Mai târziu, arcul fermecat a ajuns în posesia lui Odysseus, Homer sustinând în Odysseia ca eroul era singurul care îl putea încorda, niciunul dintre petitorii Penelopei nereusind aceasta performanta. E greu de crezut totusi ca solomonarii, care îl pazeau ca pe ochii din cap, ar fi permis ca arcul zeului lor sa ajunga în mâinile grecilor, fie ei si eroi. Cum e greu de crezut si ca vom avea prea curând un conducator care sa merite sa îi fie încredintat legendarul arc al lui Zamolxis.

http://secretelezeilor.wordpress.com/

Bogdan

Per aspera ad astra