Cu ochii larg deschisi. O scurta privire asupra ultimelor descoperiri in stiinta

Activitate intensa printre astrofizicienii care nu prididesc sa observe Universul, cu aceeasi osardie cu care alti cercetatori incearca sa descifreze tainele propriei noastre planete sau ale organismului uman. Sarcina dificila si plina de supozitii.

EBLM J0555-57Ab

 Incercand sa descopere planete (poate locuite?) care graviteaza in jurul unor stele, cum s-a mai intamplat in ultimii ani, aflam ca astronomii, mereu cu ochii pe galaxii mai indepartate sau mai apropiate, au identificat recent cea mai mica stea masurata vreodata: ea nici macar nu este similara ca dimensiune cu Soarele nostru, ci doar de marimea unei planete, e adevarat ceva mai mare decat planeta noastra, mai exact cu putin mai mare decat Saturn. Cel putin asa reiese, transmite Agerpres, dintr-un studiu dat publicitatii in luna iulie de o echipa de astronomi de la Universitatea din Cambridge.

 Steaua, sau mai curand „steluta”, s-ar afla la o distanta cam de sase sute de ani-lumina distanta, conform descoperitorilor ei, si a fost numita EBLM J0555-57Ab. Ceea ce o diferentiaza de Soarele nostru nu este marimea, ci faptul ca ea ar face parte dintr-un sistem binar, fiind identificata exact cand a trecut prin fata perechii sale mult mai mari. O metoda care este de obicei folosita pentru a descoperi planete, nu stele. Astrul are probabil cea mai mica dimensiune pe care o poate avea o stea, avand exact masa necesara pentru a permite fuziunea nucleelor de hidrogen in heliu. Intrebarea este, in jurul ei sau a suratei sale, graviteaza si planete?

 Scrutand Universul in cautare de raspunsuri la intrebari persistente, o echipa de astronomi americani de la Observatorul Arecibo din Porto Rico au detectat, la randul lor, o serie de semnale radio „ciudate”, a caror natura este necunoscuta si care provin de la una dintre cele mai apropiate stele fata de Terra, aflata la o distanta de doar 11 ani-lumina. Acele emisii, catalogate drept „foarte ciudate”, par unice pentru o stea din categoria „piticelor rosii”, dupa cum au dezvaluit astronomii amintiti pe un blog, specificand ca monitorizarea stelelor asemanatoare aflate in vecinatate nu a permis captarea unor semnale similare.

 Observatiile sunt probabil neclare, se speculeaza pe marginea existentei acestor radiatii „ciudate”, dar mai ciudat este modul de a comunica „descoperirea”. A trecut vremea comunicarilor in revistele de specialitate, unde puteau fi verificate si cercetate independent, si le-au luat locul comunicarile pe retelele sociale?

E posibila teleportarea?

 Desi a facut deliciile literaturii si filmelor de anticipatie, teleportarea s-a dovedit ca nu e posibila, cel putin nu la nivelul la care am visat, hraniti cu ideile stupide ale productiilor denumite s.f. Si totusi, ceva-ceva tot e posibil. Si anume ca poate fi teleportat ceva foarte mic si practic fara masa: oamenii de stiinta din China au reusit pentru prima data in istorie sa teleporteze un obiect pe orbita Terrei, sub forma unui foton care a fost transferat la bordul unui satelit aflat la o altitudine de peste 500 de kilometri.

 Satelitul, denumit Micius, este in realitate un fotoreceptor deosebit de sensibil, capabil sa detecteze starile cuantice ale fotonilor lansati de la sol. Satelitul Micius a fost lansat pentru a permite oamenilor de stiinta sa testeze diverse concepte tehnologice de baza ale fizicii cuantice, precum inseparabilitate, criptografie si teleportare. Cercetari nu doar spectaculoase pentru inceput, dar si de perspectiva pentru deceniile urmatoare.

Soarele si aisbergurile

 De decenii auzim de El Niño, „copilasul” care produce mari bulversari climaterice pe planeta, legat sau nu de un alt fenomen, la fel de dezbatut in ultimele decenii, e vorba despre ciclul magnetic al Soarelui. Cercetatorii ne-au spus ca e grav, furtunile magnetice care ajung periodic din 11 in 11 ani, avand consecinte destul de grave asupra planetei noastre. De ce se produc, cum se produc, intrebari cam fara raspuns, dincolo de constatarea simpla.

 De curand, oamenii de stiinta ne-au anuntat ca au facut un pas inainte si au descifrat misterul inversarii la fiecare unsprezece ani, in medie, a ciclului magnetic al soarelui. De ce e important acest pas, deoarece se crede ca descoperirea ar avea aplicatii importante pentru anticiparea eruptiilor solare care pot perturba comunicatiile pe Pamant. Dupa parerea cunoscutei reviste Science, care a publicat aceasta descoperire, explicatia ar fi ca „exista o puternica retroactiune ce are loc intre campul magnetic al Soarelui si fluxul de fluid conductor, care implica o miscare de rotatie interna”.

 Tocmai variatiile acestei rotatii determina perioada ciclului, este parerea cercetatorilor care au comunicat descoperirea. Concluzia a fost posibila in urma unei simulari pe calculator in 3D a interiorului unei stele similare soarelui. Chiar daca simularea nu a fost facuta pe Soarele nostru, extrapolarea, nu neaparat fortata, s-a bazat pe faptul ca, in unele cazuri (?), similare cu a soarelui nostru, campul magnetic oscileaza pe o perioada medie de zece ani. Alte stele au cicluri magnetice care variaza intre unul si zeci de ani. Pentru Soare, variatia este intre opt si paisprezece ani, in functie probabil de programul folosit la simulare.

 Soarele ramane o enigma, dincolo de cateva constatari generale, dar efectele lui sunt majore asupra existentei noastre vulnerabile. De la fenomenele magnetice care se abat asupra Terrei si la persistenta anotimpurilor, pana la influentarea psihicului, prezenta si sesizarea universului colorat in care traim si fenomenele climatice uneori de neinteles. Nu intamplator, piesa de teatru scrisa de Paul Zindel in 1964, avea titlul The Effect of Gamma Rays on Man-in-the-Moon Marigolds (ca si filmul regizat in 1977 de Paul Newman), tradus la noi, inspirat, in montarea piesei de Catalina Buzoianu, Efectul razelor gama asupra anemonelor. Suntem sub influenta totala a Soarelui.

 Efectele pot aparea uneori de unde te astepti mai putin. Astfel, ca urmare a incalzirii globale din ultimii ani, unul dintre cele mai mari aisberguri inregistrate pana in prezent, s-a desprins de continentul Antarctica, fiind observat de oamenii de stiinta. Blocul imens de gheata masoara circa 6.000 de kilometri patrati (comparativ, suprafata insulei Cipru este de aproximativ 9.200 kilometri patrati) si a fost observat de un satelit american in timp ce se deplasa in regiunea calotei glaciare Larsen C.

 Aflam acum ca oamenii de stiinta au urmarit evolutia imensei crevase care a condus la desprinderea blocului de gheata de peste un deceniu, dar fenomenul s-a accelerat incepand din 2014. Desi pare apocaliptic, fenomenul este normal, chiar daca asupra cauzelor pluteste incertitudinea.

revista magazin

Bogdan

Per aspera ad astra