Cativa nebuni ilustri pe tronul Romei

Tiberius – Lumea intreaga pentru o insula

Roma inca il plangea pe cel care fusese „Divinul” Octavian Augustus, atunci cand succesorul sau, Tiberius Caesar Augustus, urca in anul 14 d.Hr. pe tronul celui mai mare imperiu al lumii antice. Fiu adoptiv al primului imparat al Romei, Tiberius trecuse deja de prima tinerete in momentul in care a imbracat purpura imperiala. Calit in numeroase lupte, econom, cumpatat in aparenta, acesta parea la cei 56 de ani ai sai alegerea ideala pentru cel care urma sa reprezinte imaginea puterii absolute.

Tiberius
Tiberius

„Daca vreodata ati avea dubii asupra moravurilor mele si asupra devotamentului meu fata de voi (sper sa-mi vie ziua cea de pe urma mai inainte ca asa ceva sa se intample) titlul de parinte al patriei nu mi-ar aduce onoare…” – astfel ii cucerea Tiberius pe senatorii care inca mai aveau indoieli asupra sa. Nimeni nu parea insa sa remarce disparitia misterioasa a lui Postumus, coregent din ordinul imparatului Augustus. In fapt, Postumus a fost declarat mort, desi corpul sau nu a fost gasit niciodata, iar Tiberius isi vedea drumul eliberat de cel care ar fi reprezentat o piedica in calea planurilor sale.

Verdictul pe care l-ar putea da medicii de azi asupra personalitatii lui Tiberius nu ar fi decat unul singur… un caz tipic de paranoia. La scurt timp dupa inscaunare, imparatul incepe sa vada dusmani peste tot. Apare astfel crima de „lezmajestate”. Orice injurie, remarca deplasata sau care nu era pe placul suveranului atragea automat moartea. Parintii cad victimele propriilor copii, rudele incep sa se suspecteze reciproc, in timp ce vendetele personale isi gasesc cea mai simpla rezolvare. Jocurile care faceau deliciul multimii au fost interzise lasand loc sutelor de executii publice, iar imparatul se retragea tot mai mult in spatele zidurilor palatelor pentru a-si consuma viciile indelung disimulate. Camarazii sai de arme le cunosteau. Cruzimea aratata in campaniile militare ii era legendara, cat despre pasiunea pentru vin, ea ii atrasese chiar o deformare a numelui. Astfel, soldatii il numeau pe propriul lor general Biberius Caldius Mero in loc de Tiberius Claudius Nero („biberius” de la „a bea”, „caldius” aluzie la obiceiul romanilor de a bea vinul cald si „mero” care nu insemna altceva decat „betiv”).

In plina campanie de regenerare a moravurilor, campanie lansata de el insusi, Tiberius petrece nopti la rand in orgii ale caror ecouri ingrozesc Roma. Partenerii sai de pahar devin automat posesorii unor functii importante. In urma unei astfel de orgii bahice, Pomponius Flaccus devine guvernator al Siriei, in timp ce Lucius Piso devine prefect al Romei. Motivatia imparatului? „Ei sunt cei mai placuti prieteni ai tuturor clipelor”. In acelasi timp, locuitorii celui mai impunator oras al lumii traiau intr-o continua groaza si nesiguranta. De aici si pana la aparitia primelor zvonuri de asasinat nu mai era decat un pas.

Temator, Tiberius paraseste Roma pentru siguranta insulei Capri in anul 26 d.Hr., acolo unde se inconjoara de prieteni indoielnici si de o impresionanta garda de corp. De acum era invincibil, iar timp de 11 ani, vestile care veneau de pe izolata insula nu puteau decat sa agite spiritele unei Rome care incepea deja sa isi blameze fatis conducatorul.

„In timpul retragerii la Capri, a imaginat o sala de banci, loc de desfasurare pentru placeri ascunse, unde strangea cete de fete si de baieti desfranati adunati de pretutindeni, inventatori de imperecheri monstruoase pe care le numea spintriae. Acestia, uniti in grupuri de cate trei, se prostituau intre ei, spre a-i destepta prin acest spectacol dorintele adormite…Chiar si in paduri si tufisuri a imaginat locuri ale lui Venus si a pus tineri si tinere in costume de faun si de nimfe sa faca dragoste in caverne si grote. A fost pana-ntr-atat patruns de prea mari si prea rusinoase obiceiuri, incat abia pot fi spuse sau auzite, nicidecum crezute. Zice-se ca ar fi instruit copii de varsta mica, pe care-i numea „pestisorii sai”, sa se tina si sa se joace intre coapsele sale in timp ce inota si sa-i redestepte simturile cu limba si muscaturile lor, ba chiar unor copii sugari le oferea membrul sau in loc de san. Varsta si gustul il impingeau catre asemenea placeri”, Suetonius – Vietile celor 12 cezari.

Nebunia sa nu se opreste aici. Impresionat de un tanar preot, il violeaza pe el si pe fratele acestuia chiar in timpul slujbei religioase. Afland ulterior ca cei doi isi reprosau reciproc dezonoarea, ii cheama in fata sa doar pentru a asista la momentul in care le sunt zdrobite picioarele.

In acelasi timp, imperiul functiona doar in virtutea inertiei unei birocratii instituita de Augustus. Timp de mai multi ani, Spania ramane fara legati consulari, in timp ce Galia este invadata de triburile germanice, Moesia de daci si Armenia de parti. In acelasi timp, Africa este cuprinsa de o puternica rascoala antiromana. Nimic nu il tulbura insa pe imparatul dedat cu totul viciilor nebuniei. Atunci cand hotaraste totusi sa riposteze, transforma totul intr-o baie de sange.

Intr-un final, decide sa viziteze pentru ultima oara Roma. Nu va mai apuca sa o faca niciodata. Pe drum, la 16 martie 37 d.Hr., in apropiere de Misenum, Tiberius moare in mod misterios. Desi cauzele mortii sale nu au fost nicicand elucidate, acuzatorii vremii il aratau deja cu degetul pe chiar nepotul sau, Caligula. Pentru Cetatea Eterna raul de abia incepea.

Caligula – ilustrul chip al nebuniei

In toata istoria Romei nu exista un alt imparat a carui ascendenta la tron sa fie mai dorita si mai aplaudata de plebe si nobili totodata. Si de ce nu ar fi fost? Moartea lui Tiberius nu stersese din memoria contemporanilor sai excesele si crimele la care fusesera supusi. Caligula, in schimb, era fiul celui mai iubit general al Romei, Germanicus Claudianus, iar copilaria si-o petrecuse alaturi de legionarii tatalui sau, aparent departe de tentatiile vietii romane. Imbracat cu o uniforma pe masura lui, micul Gaius Germanicus isi castiga atunci cognomenul de Caligula – cizmulita, aluzie la sandaua clasica a soldatilor romani, caliga. Chiar si numai faptul de a-l fi inlaturat pe tiranul batran si plin de vicii pentru a-l inlocui cu un tanar ambitios, crescut in spiritul celei mai bune educatii romane, il facea pe Caligula pretendentul ideal la tronul unui imperiu care spera la un lider pe masura inaintasului Octavian Augustus. Curand, toti cei care il aplaudasera, aveau sa regrete amarnic alegerea facuta.

Caligula
Caligula

Inscaunat la doar 25 de ani, Gaius Julius Caesar Augustus Germanicus, pe numele sau real, isi incepea scurta domnie asa cum toti si-ar fi dorit. Printre primele sale edicte se numarau interzicerea „lezmajestatii”, iertarea tuturor celor acuzati de aceasta crima, reducerea impozitelor, alungarea organizatorilor orgiilor lui Tiberius, marirea soldelor legionarilor, reinstaurarea jocurilor publice sau incercarea de a institui dreptul de vot tuturor cetatenilor romani. Roma intreaga era in delir. Caligula era conducatorul pe care il visase orice roman.

Sapte luni mai tarziu, in octombrie 37 d.Hr., imparatul este cuprins de o boala misterioasa. Semiinconstient timp de aproape trei saptamani, Caligula delireaza si, spre groaza medicilor si a apropiatilor, se afla la un pas de moarte. Este momentul in care adevarul incepe sa iasa la iveala. Fostii acoliti ai lui Tiberius marturisesc faptul ca noul lider al Romei nu era strain de placerile bunicului sau. Mai mult, participase din plin la orgiile de pe insula Capri si nu o data asistase deghizat la executiile publice fata de care simtea o placere ascunsa. Cuvintele lui Tiberius ajung incet pe buzele tuturor:”Am crescut o hidra pentru poporul roman si un Phaeton pentru globul pamantesc”. Amare cuvinte.

Revenindu-si din boala, Caligula este complet schimbat. Nobilii care din exces de zel strigasera la capataiul sau ca sunt gata sa-si dea viata pentru a o salva pe a lui, sunt impinsi catre sinucidere sau sunt executati. O promisiune trebuia respectata. Rudele apropiate sunt izgonite din Roma sau sunt obligate sa isi ia singure viata. La fel ca si Tiberius, Caligula incepe sa vada conspiratii impotriva sa la fiecare pas. „Sa ma urasca, dar sa se teama”, striga cuprins de manie impotriva romanilor care, in mintea sa tulburata, vroiau cu toti sa il asasineze. Nimeni nu mai era in siguranta. Senatorii, nobilii, actorii sau oamenii simpli sunt ridicati in toiul noptii de garzile pretoriene si torturati cumplit inainte de a fi ucisi. Drept compensatie pentru pierderile din Senat, Caligula isi investeste calul senator cu drepturi depline.

„Pe multi oameni de rang onorabil i-a insemnat cu fierul rosu si i-a condamnat la munca in mine, la drumuri sau i-a azvarlit fiarelor salbatice; pe altii i-a obligat sa stea in cusca in patru labe, asemenea animalelor, sau i-a taiat cu fierastraul la jumatatea corpului. Si in majoritatea cazurilor nu era vorba de pedepse pentru chestiuni serioase, ci pentru ca avusesera o parere proasta despre un spectacol sau pentru ca nu jurasera pe geniul lui Caligula. Pe parinti i-a obligat sa asiste la executarea copiilor lor. Pe unul dintre acestia, abia revenit de la executia fiului sau, l-a invitat la masa si a facut toate eforturile pentru a crea o atmosfera vesela care sa-i starneasca rasul”, Suetonius.

In mai putin de doi ani, Roma se afla aproape de colapsul financiar din pricina banchetelor fastuoase si a jocurilor de gladiatori fara egal. Nici chiar averile confiscate de la victimele suspiciunilor imparatului nu mai erau suficiente pentru a suplini nevoia de lux a acestuia. Caligula gaseste insa o solutie socanta. Intregul Capitoliu va fi transformat in cea mai mare casa de toleranta care a existat vreodata iar damele de companie urmau a fi sotiile si fiicele nobililor. Ca sa isi intareasca decizia, imparatul isi violeaza toate cele trei surori in timpul unui banchet apoi le arunca nobililor in schimbul unor sume imense de bani.

In timpul acelorasi orgii, Caligula isi alege partenerele la intamplare din randul sotiilor celor prezenti. Cu urmele desfraului evidente, el critica sau lauda calitatile victimelor sale. Nimeni nu are curajul sa i se opuna. Isi plimba propria sotie goala prin fata soldatilor si este la un pas de a o tortura pentru a afla de ce il iubeste atat de mult. In nebunia sa, el dezonoreaza chiar mai multi tineri de origine nobila.

Mai mult, imparatul devine gelos pe orice roman pe care il considera superior fizic propriei sale persoane. Barbatii sunt tunsi grotesc pentru a nu intrece in frumusete parul imparatului iar cei puternici si atragatori sunt aruncati in arena prada gladiatorilor sau fiarelor salbatice. Cum una dintre victimele sale reuseste sa isi infranga toti adversarii, ea este torturata si purtata goala in vazul multimii. Nefericitul avea sa fie ucis la marginea Romei in aceeasi seara.

Dar paroxismul faptelor sale este atins atunci cand i se nazare sa devina cel mai mare cuceritor din istoria Romei. „Cand i-a venit ideea unei campanii in Germania; n-a mai ezitat, a concentrat de pretutindeni legiuni si unitati auxiliare, a facut recrutari, a adunat provizii nemaivazute pana atunci si a pornit la drum… Apoi, deoarece ii lipsea ocazia de razboi, a poruncit catorva germani din garda sa sa treaca Rinul si sa se ascunda. A ordonat ca dupa pranz sa i se anunte in chip alarmant prezenta dusmanului. Cand s-a produs faptul, s-a napustit cu o parte a cavaleriei pretoriene si cu prieteni in cea mai apropiata padure; acolo au taiat arbori si i-au dispus in forma unui trofeu. Revenit la lumina tortelor i-a acuzat de timiditate si lasitate pe cei care nu il urmasera… Intre timp a trimis Senatului si poporului un edict prin care ii dojenea ca „in timp ce Caesar da batalii si infrunta atatea primejdii, ei se distreaza la circ, la teatre si in alte locuri de placeri”, Suetonius.

Urmatoarea pe lista „cuceririlor” sale avea sa fie salbatica insula a Britaniei. Cu aceeasi mobilizare exemplara, Caligula isi purta armatele pana pe tarmul Atlanticului, acolo unde ordona ca toate trupele sa fie aliniate iar masinile de razboi sa fie pregatite de lupta. Cand nimeni nu stia care urma sa fie decizia imparatului, acesta le ordona legionarilor sa adune cat mai multe scoici. Apoi, ca si cum daduse dovada de un gest de marinimie absoluta, ii indemna pe toti cei prezenti „Duceti-va bucurosi, duceti-va bogati!”. In mintea sa chinuita, el obtinuse cea mai mare victorie dintre toate, o victorie in fata oceanului. Scoicile nu erau altceva decat prazile de razboi capturate de la acesta. In scrisoarea adresata functionarilor fiscului Caligula cerea sa-i fie organizat „cel mai ieftin triumf, dar de un fast fara precedent, deoarece putea dispune de bunurile tuturor”.

Patru luni mai tarziu, la 24 ianuarie 41 d.Hr., Caligula este injunghiat in timp ce se adresa unei trupe de actori. Aproape 30 de senatori si membri ai garzii pretoriene isi implantau pumnalele in cel care avea sa fie catalogat drept cel mai infam lider al Romei de pana atunci. Trecusera doar patru ani de cand acesta fusese numit imparat… patru ani pe care Roma nu ii va uita niciodata. Dar raul inca nu se terminase pentru cel mai mandru popor al Antichitatii…

Nero – Antichristul

Nero s-a nascut la noua luni dupa moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Vazandu-l, tatal sau, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat in fata celor care il felicitau : „Din mine si din Agrippina nu se poate naste decat ceva detestabil si funest pentru stat”.

Parca pentru a-i intari spusele, astrologii anuntau atunci lucruri infricosatoare. Legendele mai spun ca imediat dupa nastere, un sarpe urias ar fi venit de nicaieri pentru a-i pazi patul, sarpe a carui piele a fost descoperita pe perna micului Nero, si pe care acesta ar fi purtat-o intr-o bratara, in chip de talisman, pana aproape de propria moarte.

Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioada a vietii sale. Cert este ca, la numai 16 ani, Nero ii lua locul tatalui sau adoptiv in urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care isi otravea atunci sotul abia intors din campaniile militare. Claudius s-a stins intr-o singura noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil in urma unei doze extrem de puternice de otrava ce ii fusese administrata in timpul cinei. In aceeasi dimineata, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tanar imparat al Romei de pana atunci.

Puternic influentat de Agrippina si de cei doi invatatori alesi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tanar si Sextus Afranius Burrus, Nero se pregatea asiduu pentru rolul major pe care urma sa il joace in fruntea lumii cunoscute. Putini luau insa in serios, punand totul pe seama tineretii, apucaturile cel putin condamnabile ale imparatului. Acesta parasea deseori palatul, deghizat in femeie sau barbat, pentru a colinda lupanarele Romei si pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o data s-a intamplat sa joace chiar rolul prostituatei. Aceleasi seri le incheia alaturi de un grup sinistru de acoliti, alaturi de care ataca trecatorii, lovindu-i si jefuindu-i doar pentru distractie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.

Dar poate mai infama decat Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avida de putere, fosta imparateasa isi imagineaza ca este adevarata conducatoare a imperiului si nu se da inapoi de la nimic din a-si corupe fiul pe care il considera doar o marioneta. Cei doi ajung pana acolo inca sustin relatii incestuoase in palat si in lectica cei ii purtat pe strazile Romei, urmele desfraului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci cand Agrippina insista sa stea pe tron alaturi de Nero, cand acesta urma sa primeasca o delegatie din Armenia, doar riposta dura a lui Seneca facand ca totul sa nu degenereze intr-un imens fiasco. Este momentul in care imparatul devine constient de rolul sau.

Afland ca i se planuia inlaturarea si inlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de Agrippina, Nero ia masuri drastice. Rivalul sau este ucis chiar in ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisa intr-o calatorie pe mare cu o nava capcana care ar fi trebuit sa se dezintegreze in larg. Chiar daca aceasta supravietuieste naufragiului, ajunsa la mal, este ucisa de pretorienii anume pregatiti de imparat. Urii sale ii pica victima chiar sotia sa, Octavia, pe care initial o exileaza, rechemand-o apoi la Roma doar pentru a o ucide. Fantomele nebuniei il acapareaza de acum cu totul pe cel care avea sa fie numit mai tarziu Antichristul. Bantuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a imbuna Furiile. Chinuit si de moartea Octaviei, moarte pe care o regreta amarnic, imparatul alege un adolescent pe nume Sporus a carui infatisare semana izbitor cu a fostei sale sotii si il emasculeaza. Are loc un spectacol grotesc.

Nero
Nero

Imparatul oficiaza public nunta dintre el si Sporus, iar actul sexual are loc in vazul musafirilor prezenti la banchet. Multimea murmura : „Ce noroc ar fi fost pentru omenire daca Domitius tatal ar fi avut o asemenea mireasa”. Portile Iadului fusesera deschise. Nemultimit sa fie doar imparat, Nero vrea sa fie si imparateasa. Astfel, el isi alege drept sot pe un anume Doryphorus si se lasa luat de sotie intr-o ceremonie asemanatoare cu cea in care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarasi un loc al orgiilor si al placerilor nebune duse la extrem.

El vrea sa fie erou si zeu in acelasi timp si este convins ca nici macar zeul Apollo nu il poate intrece in arta poeziei si a muzicii. Spectacolele date de el dureaza zile intregi si numai recitalul sau se intinde pe o zi si o noapte. Cei care adormeau sau doar cascau erau pasibili de pedeapsa capitala. Pentru a scapa, unii dintre spectatori se prefac ca lesina de placere si sunt purtati pe brate in afara incintei. In arena, el vrea sa dovedeasca faptul ca este cel putin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor ii pregatesc special un leu pe care sa il omoare cu ghioaga sau sa il sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de arta de la Roma si pana in Grecia sunt castigate de imparatul care isi anunta singur victoriile. Cu toate acestea, mintea sa tulburata ii spune ca toata concurenta este reala si ca trebuie sa se teama de cei care vor sa il intreaca in maiestrie. Tinerii talentati sunt repede redusi la tacere iar statuile invingatorilor sunt distruse. Lumea nu putea avea decat un singur poet… Nero.

Pasionat de cursele de care, imparatul se viseaza campion olimpic. Nu are rabdare insa sa astepte data oficiala a competitiei si o muta cu trei ani mai devreme in anul 67 d.Hr. Participand la cursa cu un car tras de zece cai, lucru de altfel interzis, Nero este aproape ucis dupa ce cade din acesta.

La final este declarat invingator in uralele celor 5000 de insotitori adusi special de la Roma ca sa il aplaude. Emotionat, imparatul acorda libertatea Greciei si le oferea cetatenia romana tuturor arbitrilor. Intors in peninsula italica, el darama zidurile Neapolisului pentru a intra in cetate asemenea olimpicilor din vechea Elada.

Dar poate cea mai infama fapta a lui Nero este prigonirea tinerii secte a crestinilor. Roma fusese incendiata iar poporul il acuza chiar pe imparat. Focul care dureaza aproape 6 zile si 6 nopti mistuie o mare parte a Cetatii Eterne lasand loc planurilor megalomane ale lui Nero. Chiar daca vina sa nu a fost dovedita niciodata, imparatul isi castiga pentru totdeauna porecla „Nero, cel care a dat foc Romei”.

Temandu-se de reactia unei populatii a carei rabdare ajunsese la sfarsit, el cauta un tap ispasitor. Si il gaseste… crestinii. Mii de oameni nevinovati sunt tarati in arenele circurilor si supusi unor spectacole grotesti. Copii, femei si batrani sunt aruncati prada leilor in numar atat de mare incat chiar si plebea cea insetata de sange se simte ingrozita. Ca sa isi desavarseasca razbunarea, Nero lumineaza aleile propriului palat cu torte vii… crestini inveliti in suluri de bumbac imbibat in ulei. Strigatele lor de durere devin sursa de inspiratie pentru alte opere de arta sinistre ale imparatului.

Pe locul de astazi al Vaticanului, Nero asaneaza un lac imens si ridica cel mai impunator palat vazut vreodata de romani. „In sfarsit, pot locui si eu decent ca un om”, exclama el fericit in momentul finalizarii constructiei. Complexul era strajuit de o statuie imensa a sa in care era reprezentat in chip de zeu soare. El, Nero Atotputernicul.

Totul trebuia sa ia un sfarsit. Multimea isterizata ia cu asalt palatul sprijinita de legiunile care il parasisera pe imparat. Abia atunci Nero isi da seama ca langa el nu mai ramasese nimeni. Cei apropiati fusesera ucisi de mult. Pana si mentorul sau, Seneca, se sinucisese in urma unui edict imperial. Parasit pana si de garda pretoriana, Nero incearca sa fuga ajutat de Sporus si de un sclav. Pe drum crede ca inca mai poate scapa daca se taraste in genunchi in fata lui Galba, batranul general care avea sa ii ia locul, si sa ii ceara acestuia iertare si… prefectura Egiptului. Afla insa ca fusese declarat dusman al Romei si ca era condamnat la o moarte chinuitoare. Intr-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfasiate, plangand acesta se stingea murmurand:”Ce artist piere!”.

Aproape ca nu exista un conducator in intreaga istorie a Cetatii Eterne, nici macar Augustus, care sa fi scapat de zvonurile rauvoitoare ale contemporanilor sai sau de pecetea aspra a cronicarilor. Fapte reprobabile, amanunte socante, picanterii, toate au dat savoarea si imaginea unei epoci din care, de multe ori, preferam sa pastram in amintire doar titlurile de glorie. E drept ca nu toti istoricii vremii au fost obiectivi si ca operele lor au fost scrise sub privirea atenta a mai marilor vremii. De aceea, ne vom opri in caracterizarea noastra doar asupra acelor imparati a caror sumbra faima este dincolo de orice banuiala. Ei sunt nebunii Romei…

Vitellius – demnul urmas al lui Nero

8 iunie 68 d. Hr. Roma. Printre sutele de mii de oameni care asaltasera strazile si palatele imperiale un zvon se raspandea cu repeziciune. “Nero a murit. Tiranul s-a sinucis”. Furia maselor se transforma de acum intr-o veselie fara margini. Batranul general Galba, la cei 68 de ani ai sai, reusise sa puna capat unei terori care durase timp de 14 ani si, in uralele multimii adunate in fata Senatului, primea onorurile imperiale din partea senatorilor. Roma avea din nou un imparat. Pe strazi, veselia generala amintea de zilele de glorie. In realitate, linistea imperiului era departe de a se fi instalat. In lunile care au urmat, Galba se dovedeste prea batran si prea nepriceput in a conduce imperiul. Multimea incepea sa se gandeasca din nou la Nero, iar zvonurile ca legiunile din Germania isi alesesera un nou imparat, pe Vitellius, incepeau sa prinda contur.

Vitellius
Vitellius

Nu el avea sa fie insa noul lider al Romei. Mituind membrii garzii pretoriene, un alt general, Otho, reusea sa il ucida pe Galba dupa mai putin de 8 luni de la numirea acestuia in fruntea imperiului. La 15 ianuarie 69 d.Hr., Marcus Salvius Otho devenea Marcus Otho Caesar Augustus, noul imparat. Cu toate acestea, legiunile din Germania, Galia si Britania jurasera credinta lui Vitellius si, in momentul inscaunarii lui Otho, ele marsaluiau deja catre Roma acolo unde credeau ca il vor infrunta pe Galba. In fapt, nu adversarul era atat de important, iar in batalia de la Bedriacum – nordul Italiei – armata lui Otho era infranta intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale vremii. Conform lui Dio Cassius, peste 40.000 de soldati isi pierdeau viata in acea zi funesta. Desi o noua armata urma sa i se alatura curand, Otho alegea sa se sinucida decat sa asiste la un alt masacru inutil, gest care ii aduce un val de simpatie fara egal. Trecusera mai putin de trei luni de cand isi incepuse domnia. La 16 aprilie 69 d.Hr., Vitellius era numit imparatul Romei. Al treilea imparat in mai putin de un an pentru cel mai mare imperiu al lumii antice. Cine era insa Aulus Vitellius?

„Aulus Vitelius, fiul lui Lucius, s-a nascut in a opta zi de calendele lui octombrie sau, dupa altii, in a saptea zi inainte de calendele lui septembrie… Parintii s-au inspaimantat atat de mult de horoscopul facut de astrologi incat tatal sau s-a straduit cu mare indarjire cat a trait sa nu i se acorde nici o provincie, iar mama lui, cand a fost trimis la legiuni si numit imparat, l-a plans ca si cum l-ar fi pierdut”– Suetonius.

Roma il cunostea bine pe noul imparat. Inca din copilarie, acesta facuse parte dintre copiii prostituati ai lui Tiberius, pestisorii, experienta care ii atrasese lui insusi renumele de „desfranat”. Mai mult, atat in timpul lui Caligula cat si al lui Nero, Vitellius fusese unul dintre putinii nobili apreciati de cei doi infami imparati. Versatil, slugarnic, el fusese unul dintre primii care au cerut divinizarea lui Caligula, in timp ce in timpul domniei lui Nero, era nelipsit de la spectacolele acestuia, aplaudand si extaziindu-se zgomotos pentru a atrage atentia asupra sa. Mai mult, ca si cum ar fi fost delegatul tuturor, Vitellius il implora pe Nero sa continue spectacolele indelungi, spre groaza celor prezenti si spre incantarea imparatului care il coplesea cu cele mai inalte functii.

Acelasi Suetonius il descrie drept „ un mancau de o obezitate fara pereche, cu fata de obicei inrosita de bautura, cu o burta proeminenta si cu o coapsa mai slaba de cand fusese lovit de o cvadriga”. In fapt, istoricul pune numirea acestuia in fruntea legiunilor din Germania tocmai pe seama viciului sau, mancarea, citandu-l pe Galba: ”Sunt mai putin periculosi oamenii care se gandesc numai la mancare iar Vitellius va putea poate, prin bogatiile provinciei, sa isi umple stomacul fara fund”.

Cert este ca pasiunea sa pentru mese imbelsugate il aruncase intr-o saracie lucie inainte de plecarea catre Germania, sursele istorice mentionand ca isi mutase familia intr-o locuinta saracacioasa cu chirie, in timp ce el fusese nevoit sa-i smulga mamei sale o perla din ureche pentru a-si putea plati calatoria. Dar in spatele infamului personaj se ascundea un viciu si mai mare. Cu mult inainte de a fi numit imparat, Vitellius isi otravise unul dintre fii, pretextand ca acesta ar fi planuit un paricid. Mai mult, odata cu accederea la tron, el isi infometa mama pana la moarte convis fiind de o vrajitoare care ii prezisese ca va domni multi ani doar daca ii va supravietui acesteia. Crima se afla in sangele sau.

„Fiind inclinat sa condamne la moarte si la supliciu din indiferent ce motiv, a ucis in chip perfid barbati nobili, colegi si persoane de varsta lui… unuia i-a oferit cu mana lui otrava in apa rece pe care acesta o ceruse in timpul unui acces de febra. Cand cei doi fii ai unui condamnat il rugau sa il crute pe tatal lor, i-a pus sa ii impartaseasca supliciul”-Suetonius. Mai mult, imparatul ucide la intamplare chiar si oameni simpli, din banalul motiv ca isi manifestasera simpatia pentru alta echipa de curse hipice decat cea cu care tinea el insusi. Pe cei care fac glume la adresa sa sau a astrologilor ii ucide fara a le da dreptul de a se apara. In acelasi timp, dorind sa arate cine ii este model, Vitellius organizeaza un amplu spectacol in care sunt recitate o noapte intreaga creatiile lui Nero. Roma era ingrozita.

In scurta sa domnie, imparatul afiseaza un lux exorbitant. El strabate orasele alaturi de convoaie triumfale, in timp ce pe rauri se deplaseaza in ambarcatiuni luxoase impodobite pana la refuz cu ghirlande de flori, iar in fiecare oras au loc lupte de gladiatori fara egal. De patru ori pe zi el organizeaza banchete fastuoase, banchete la care mancarea este adusa in cantitati impresionante. Se spune ca nici una dintre mesele organizate de el sau in favoare lui nu putea costa mai putin de 400.000 de sesterti, o suma imensa la vremea respectiva. Numai la o cina, lui Vitellius i-au fost aduse la masa 7000 de pasari si 2000 de pesti rari. Lacomia lui era atat de mare incat, chiar si in timpul slujbelor, smulgea aproape din foc maruntaiele si painile aduse ca ofrande, iar stomacul sau putea rezista acestor mese pantagruelice datorita obiceiului, detestat de altfel la Roma, de a vomita.

Supliciul romanilor avea sa fie, de aceasta data, unul scurt. Din Iudea, un alt general venea sa ceara tronul Romei. Vespasian. Ingrozit de uriasa armata a rivalului sau, Vitellius decida sa fuga din Roma insotit de bucatarul si brutarul personal. Se razgandeste insa si se intoarce la palat. Abia atunci isi da seama de greseala. Toti cei care ii lasasera impresia ca ii sunt aproape il parasisera. Prin palatul gol, Vitellius alearga ingrozit si incearca sa adune cat de mult poate lua cu el. Cu o centura plina cu bani de aur el vrea sa fuga din nou. Isi da seama insa ca este inconjurat si se ascunde in cabina portarului, baricadand usa cu un pat. In van. Prins de legionarii lui Vespasian, cei care, ca o ironie a sortii, iesisera invingatori in fata armatei loiale lui Vitellius chiar la Bedriacum, este tarat aproape gol in vazul multimii si ucis rapid pe treptele Gemonii. Alaturi de el erau masacrati fratele si fiul sau. Roma vroia sa stearga cu orice pret amintirea lui Nero si a apologetilor sai. Odata cu Vitellius se sfarsea si agonia Cetatii Eterne. Era timpul pentru dinastia luminata a Flaviilor.

Commodus – gladiatorul

De mult nu mai cunoscuse Roma gustul amar al rusinii unui conducator infam. Trecuse peste un secol de la moartea lui Nero si de la „anul celor patru imparati” iar dinastia Flaviilor si ulterior cea a Antoninilor dusesera gloria Cetatii Eterne acolo unde nimeni nu sperase. Traian extinsese imperiul asa cum nu a mai facut-o nimeni altcineva, iar aurul dacilor schimba pentru totdeauna fata Romei. Alaturi de Traian, alti patru conducatori, Nerva, Hadrian, Antoninus Pius si Marc Aurelius formau impreuna ceea ce istoricii aveau sa numeasca grupul celor „cinci buni imparati”. Intregul imperiu il astepta de acum pe cel de al saselea lider luminat.

Coregent alaturi de tatal sau, Marc Aurelius, inca din anul 176, Commodus se anunta un imparat demn de numele glorios al Romei. Placut la infatisare, cu un fizic impozant, calit in lungile campanii razboinice care caracterizasera domnia parintelui sau, el parea singurul sortit sa preia puterea. Iar acest lucru se implinea la 17 martie 180 d.Hr. odata cu moarte lui Marc Aurelius in Germania, moarte survenita in urma unei epidemii de ciuma. La scurt timp insa, imparatul se dovedeste prea putin atras de treburile administrative si de legislatia necesara conducerii unui imperiu atat de intins si de puternic. „Dintr-un imperiu de aur, el il transforma intr-unul de fier si de rugina”– mentiona istoricul Dio Cassius, fapt ce ii determina pe istoricii medievali si contemporani sa il considere pe Commodus cel cu care incepea practic declinului Romei. Atras in special de jocurile de gladiatori, el isi petrece mult timp asistand la acestea, lasand conducerea in voia sortii. Iar lucrurile aveau sa se agraveze la numai doi ani de la incaunarea sa.

Commodus
Commodus

Geloasa pe succesul fratelui ei si al sotiei acestuia, Lucilla, sora lui Commodus, isi vazuse deja distruse planurile de a ajunge imparateasa a Romei. Alaturi de un grup de conspiratori din Senat, grup din care facea parte chiar nepotul imparatului, ea hotaraste sa il asasineze pe acesta pentru a-i lua locul. Planul esueaza lamentabil dupa ce ucigasul strigase teatral catre Commodus: „Iata pumnalul pe care Senatul ti-l trimite”. Este arestat imediat si ucis la scurt timp dupa aceea. 

Lucilla este exilata alaturi de fiica sa si de o a treia membra a conspiratiei. Toate trei aveau sa fie executate un an mai tarziu. Dar raul fusese deja facut. Senatul devenise deja inamicul public numarul unu pentru Commodus. In mintea sa chinuita de temeri, imparatul incepe sa se creada zeu. Mai mult, el cere poporului roman sa il deifice si sa il trateze asemenea monarhilor orientali. Dar nu era vorba de un simplu zeu. Commodus era mai mult decat atat. El este convins ca Hercule insusi s-a reincarnat in persoana sa iar pentru a dovedi acest lucru incepe sa coboare in arena alaturi de gladiatori. Evident, nici unul dintre ei nu castiga. Cine s-ar fi putut opune imparatului?

Fiecare infatisare a lui Commodus in arena circului costa pe putin 1 milion de sesterti, iar imparatul apare in fiecare dimineata si in fiecare dupa amiaza. Daca diminetile erau destinate luptelor cu animale, cele de la amiaza erau dedicate infruntarilor cu gladiatori. Se spune ca intr-o singura zi, Commodus a ucis 100 de lei cu propriile maini.

Intr-un alt spectacol, imparatul ucide de unul singur trei elefanti, in timp ce cu alta ocazie omoara o girafa lipsita de aparare. Masacrele starnesc insa indignarea populatiei. In plus, la nemultumirea maselor se adauga obiceiul imparatului de a lupta gol impotriva gladiatorilor. Desi nu ii ucide in arena, in spectacolele private pe care le da la palat, Commodus nu lasa nici un supravietuitor. Rusinea era prea mare chiar si pentru plebea insetata de sange.

Pentru ca numarul gladiatorilor scadea simtitor, imparatul cere sa fie adusi in arena soldati ale caror membre fusesera amputate. Jalnici luptatori, ei sunt ucisi rand pe rand de imparatul nebun. Cand si numarul acestora ajunge la final, Commodus cere sa ii fie adusi infirmii de pe strazile Romei. Intr-un spectacol grotesc el pretinde ca toti acestia sunt uriasi. Cu o ghioaga identica cu a miticului Hercule, el le zdrobeste craniile. Era salvatorul lumii. Iar ca sa dovedeasca Romei cine este singurul conducator, el isi agita armele catre senatorii prezenti la spectacol. Ei erau urmatorii. Ba chiar intentioneaza sa isi aduca acoliti si isi declara public intentia de a crea functia de consul-gladiator.

Nu apuca insa sa isi duca planul la indeplinire. In anul 192, un grup de senatori condus de comandantul garzii pretoriene, Quintus Aemilius Laetus, si de concubina imparatului, Marcia, pune la cale complotul care sa il inlature pe imparat. Otravit initial chiar de Marcia, Commodus vomita otrava si pare sa scape cu viata. Pe loc este trimis insusi antrenorul sau personal, luptatorul Narcissus, ca sa il sugrume. In timp ce se imbaia ca sa scape de ultimele efecte ale otravii, imparatul isi pierdea viata in mainile celui care ii fusese alaturi timp de aproape 12 ani. Odata cu el se sfarsea si mareata dinastie a Antoninilor. Dar raul cel mai mare de abia urma sa vina.

Elagabal – jalnicul Zeu Soare

Cei care crezusera ca nimic nu poate fi mai rau decat conducerea unui Caligula sau a unui Nero se inselasera amarnic. In fata celui numit El a Gabal – Zeul Soare in siriana veche, toti nebunii de pe tronul Romei nu ar parea decat niste simpli nevinovati. Cine insa si-ar fi imaginat ca asa ceva este posibil?

Elagabal
Elagabal

Varius Avitus Bassianus, pe numele sau adevarat, era doar un copil de origine siriana, ce servise ca preot in cultul oriental al zeului Baal, atunci cand, la 14 ani, ajungea pe tronul Romei in locul infamului imparat Macrinus, cel care il ucisese pe Caracalla. Era anul 218 d.Hr. Bine sfatuit de mama si de bunica sa, ele insele adoratoare ale lui Baal, Elagabal isi asasineaza rapid rivalii la tron. In fond, Roma devenise de mult un fief al crimelor la nivel inalt, putini fiind imparatii care ajungeau sa moara in alt mod decat sub mana ucigasilor.

Primele sale edicte, puternic marcate de cele doua femei care ii calauzeau destinul, sunt luate in conformitate cu religia sa. Influentat de ascendenta credintelor in zeul soare, Elagabal il declara pe Baal drept zeul suprem in panteonul roman, sub numele de Deus Sol Invictus – Zeul Soare cel Invincibil si, spre stupoarea maselor, zeitele venerate de sute de ani devin sotiile zeului oriental. Pentru a-si intari edictul, imparatul aduce din Siria o uriasa piatra neagra si le cere tuturor romanilor sa o venereze. In plus, mama si bunica sa devin senatori cu drepturi depline, primele femei din istoria Romei care ocupau aceasta pozitie. Iar acesta nu era decat inceputul.

Orientarile sale sexuale devin evidente odata cu trecerea timpului, cei mai multi istorici considerand ca avem de a face cu primul imparat transsexual din istoria Romei. Complet epilat, machiat ca un bufon, Elagabal organizeaza impunatoare procesiuni religioase in care el, imparatul, umbla gol pe strazile Cetatii Eterne, in fata convoiului care purta piatra neagra baalica. Insotit de un alai de travestiti si de luptatori gata sa moara la primul semn al sau, imparatul decide ca Zeul Soare nu poate fi imbunat decat daca i se aduc sacrificii. Si ce sacrificiu mai important putea fi acela decat nou-nascutii? Zeci de copii sunt ucisi in fata pietrei siriene spre stupoarea multimii lipsita de aparare. Elagabal este insa multumit. In transa indusa de droguri si alcool el poate comunica din nou cu zeul sau.

Incercarile sale de eliberare de sub influenta mamei si bunicii sale capata aspecte grotesti. Cele doua femei sunt obligate sa umble goale, in patru labe, alaturi de alte metrese, in chip de car alegoric. Pe acest car statea nimeni altul decat imparatul. Palatul si strazile Romei devin martorii celui mai sinistru spectacol vazut vreodata.

Elagabal ajunge chiar sa se considere intruparea Zeului Soare si, in mintea sa chinuita, el crede ca menirea sa este sa fecundeze muritoarele. Desi pe lista preferintelor sale intime primau barbatii, imparatul nu ezita sa violeze o vestala, fapta considerata mai mult decat o crima in Roma antica. Mai mult, pentru a-si spori virilitatea, conducatorul face bai indelungi in sange de taur. Banchetele sale sunt, de departe, cele mai ingrozitoare date vreodata. Mesenii sunt obligati sa ia masa in timp ce in spatele lor sunt aliniate custi cu lei. La intamplare, unii dintre ei sunt alesi si aruncati prada animalelor infometate. Cei ramasi sunt siliti sa rada si sa aplaude. Paroxismul este atins in timpul unei orgii in care imparatul ii intreaba pe cei prezenti daca le-ar placea sa ia masa printre petale de trandafir. Cum raspunsul fusese afirmativ, Elagabal da ordinul sinistru. Tone de petale se prabusesc deasupra nobililor din instalatiile pregatite in prealabil. Cei mai multi dintre ei sunt sufocati iar cei care scapa sunt aruncati la lei. Nimeni nu refuza un imparat.

Patru ani avea sa dureze calvarul romanilor. Nicicand nu se vazuse o mai mare rusine la Roma. Indignati, legionarii se revolta si il ucid pe imparat intr-o latrina. Cum mama sa incercase sa il apere, este ucisa si ea. Furia soldatilor intrece orice masura, iar trupurile celor doi sunt manjite cu excremente si purtate pe strazile orasului pana la malul Tibrului. Acolo, cadavrele sunt taiate in bucati si aruncate in apele raului. Doar organele genitale ale imparatului sunt pastrate in varful unei sulite si expuse ca trofeu in fata unei baraci militare. Astfel sfarsea cel mai nebun dintre imparatii Romei.

descopera.ro

Bogdan

Per aspera ad astra