Masaii, razboinicii care se lupta cu leii

Pe sfera rosie a soarelui care apune peste savanele Africii de est, se profileaza siluetele viguroase si zvelte ale unor razboinici de abanos, înarmati cu scuturi ovale si sulite lungi, nefiresc de subtiri. Va vine sa credeti sau nu, ei sunt cu adevarat, în felul lor, „pradatori alfa”, spaima unor animale puternice ale savanei. Chiar si leii ar avea de ce sa se teama de apropierea lor. Nu conteaza ca sunt înarmati doar cu sulite primitive si scuturi subtiri din piele de vita. Nici autoritatile locale din Kenya si Tanzania nu îndraznesc sa intre în conflict deschis cu ei. Ei sunt masaii, probabil cei mai duri, neînfricati, generosi, veritabili razboinici ai Continentului Negru.

Vorbitorii de Maa

Povestea triburilor masai, la fel ca a numeroase alte comunitati traditionale africane, se pierde adânc în negura timpului. Etnografii si istoricii deopotriva, i-au catalogat drept un grup nilotic, vorbitor al unei limbi de origine nilo-sahariana, care s-au stabilit în savanele ierboase din estul Africii, venind direct din sudul Sudanului. Vorbesc dialectul Maa, de la care si-au luat numele de masai (sau maasai) – cei care vorbesc Maa. La fel ca triburile Bantu de origine nilotica, cu care se învecineaza, masaii au împrumutat înca din vechime unele obiceiuri si legi de origine cusita – între care se evidentiaza circumcizia – si unele expresii de vocabular.

Pe baza propriilor traditii orale, masaii afirma ca originea lor este undeva în nordul Lacului Turkana din Kenya, ei migrând spre sud în secolul la XV-lea si stabilindu-se unde-i gasim astazi, adica în sudul Kenyei si nordul Tanzaniei, între secolele XVII-XVIII. Migratia lor s-a desfasurat de-a lungul Marelui Rift African, pe lânga Muntele Marsabit, pâna în Dodoma. Razboinici aprigi, au bagat spaima atât în populatiile bastinase, cât si în autoritatile coloniale europene. Pastori aspri, mergeau de-a lungul turmelor de capre si vite înarmati cu sulitele si scuturile caracteristice, temuti pentru abilitatea speciala de a arunca, pâna la distante de 100 metri, redutabilele bastoane de lemn dur, orinka. Un raport colonial britanic întocmit în anul 1852 relateaza despre o banda de circa 800 de razboinici masai care se deplasau prin Kenya, depopulând pur si simplu regiunea Wakuafi din sud-est. Au devenit atât de îndrazneti, încât în perioada urmatoare au amenintat capitala Mombasa si coastele marine kenyene, nesinchisindu-se deloc de armele de foc ale europenilor.

Pericolul cel mare la adresa lor s-a concretizat prin aparitia în zona a unor epidemii în 1891, care s-a suprapus peste o seceta crunta. Se estimeaza ca doua treimi din masaii care traiau în acea perioada au murit în urma bolilor si a foametei.

Au ramas un popor pastoral prin definitie, care au rezistat si înca rezista încercarilor guvernelor tanzaniene si kenyene de a le lua pamânturile si de a-i forta la o existenta sedentara, fata de care au o mare aversiune.

Arabii care au încercat sa-i transorme în sclavi, în vechime, confundându-i cu alte populatii mai docile, au avut parte de cele mai triste experiente pe pamânt african. Toate expeditiile arabe de capturare, ulterior de pedepsire, s-au soldat cu înfrângeri rusinoase, vânatorii de sclavi veniti din Peninsula Arabica fiind masacrati cu armele primitive ale durilor morani, razboinicii masai.

Traind dintotdeauna alaturi de animale salbatice, au oroare de vânatoare, chiar si în scopuri alimentare. Uciderea animelelor salbatice le displace profund, considerând-o o ocupatie potrivita doar pentru cei mai lasi razboinici. Acesta este motivul pentru care cele mai mari concentrari de animale salbatice din Africa de est, concretizate în rezervatiile Serengeti, Tsavo, Masai Mara, Ngorongoro, Tarangire, Samburu, Amboseli, Nairobi, Manyara, se suprapun cu teritoriile unde traiesc masaii. Doar fata de lei si hiene, cum vom vedea mai departe, masaii au dezvoltat o ura rece, fara împacare…

Supusii lui Engai

Societatea lor este una profund traditionala, patriarhala prin definitie, unde batrânii razboinici ai triburilor, adunati în confreriii, se constituie în singurul for decizional pentru viata de fiecare zi. Codul de legi nescrise ale masailor acopera majoritatea aspectelor comportamentale ale fiintei umane, indiferent de rasa. Sunt monoteisti, credinciosi atotputernicului Enkai, o zeitate ambivalenta, cu natura duala.

Enkai Narok, sau Enkai cel Negru, este binevoitor, pe când latura sa de Enkai Nanyokie, sau Enkai cel Rosu, este malefica si razbunatoare. Centrul lumii spirituale a masailor este Muntele Ol Doinyo Lengai, sau Muntele lui Dumnezeu, situat în nordul Tanzaniei. Figura centrala din universul religioasa masai, este laibon, samanul care intra în contact cu lumea stramosilor sau interpreteaza gesturile lui Enkai. În ultimii ani, sub presiunea misionarilor catolici sau neoprotestanti, tot mai multi masai îsi abandoneaza religia, devenind crestini. O mica parte dintre ei au îmbratisat Islamul.

Mortalitatea deosebit de mare înregistrata în rândurile copiilor a dus la recunoasterea a acestora de abia la vârsta la care au împlinit 3 luni. În mod traditional, masaii nu onoreaza deloc mortii, indiferent cât de iubiti si respectati au fost în rândul vietilor lor. Cadavrul oricarui decedat este dus în savana si lasat la dispozitia animalelor necrofage. Daca cadavrul nu a fost devorat imediat de hiene sau vulturii hoitari, masaii se panicheaza repede, considerând acest eveniment unul de rau augur. Adesea, cadavrul este acoperit cu sânge si grasime de vita, pentru a deveni mai îmbietor pentru animalele necrofage.

Traditional, locuiesc în inkajijik, colibe de forma circulara construite din chirpici, tipic alcatuit dintr-un amestec de lut, iarba uscata, bete, balegar si urina de vita. Satele masailor includ întotdeauna tarcuri – kraal -, construite din crengi tepoase de arbori acacia, având rolul de a proteja vacile tribului pe timp de noapte, împotriva atacurilor leilor si hienelor. Construirea unui kraal este o responsabilitate a barbatilor. Femeile au datoria de a mentine curatenia, a aduce apa si lemne de foc, a mulge vacile si a prepara cina. Razboinicii asigura securitatea tribului, iar baietii sunt trimisi sa pasca vitele si caprele. Batranii comanda si sfatuiesc. În fiecare dimineata, vitele sunt trimise la pascut, iar un batrân anunta numele celui care va iesi cu vitele în ziua urmatoare.

Astazi, masaii sunt o populatie semi-nomada care traieste într-un sistem traditional de administrare a pamânturilor în comun. Rutele vitelor se bazeaza pe rotatia sezoniera a pasunilor, pentru a pastra cât mai bine zonele de pascut.

Viata masailor este axata pe cresterea vitelor. Vacile sunt extrem de iubite de masai, fiind, de fapt, mijlocul de subzistenta a bravilor pastori din estul Africii. Vacile sunt nu numai sursa de lapte, iaurt, brânzeturi, dar servesc si ca moneda de schimb. Relatiile individuale, familiale sau chiar inter-tribale se stabilesc si întaresc prin intermediul schimbului de vite.

„Meishoo iyiook enkai inkishu o-nkera” este poate cea mai des auzita rugaciune a masailor, si semnifica „Fie ca Dumnezeu sa ne dea vite si copii”. Vitele si copii sunt cele mai importante deziderate în societatea masailor.

Dieta masailor cuprinde putina carne, grosul unui prânz constând dintr-un amestec de lapte si sânge de vita, care se consuma proaspat si crud si este plin de calorii, proteine si calciu. Sângele crud si simplu se bea doar cu ocazia ceremoniilor speciale. Sângele de vita este foarte bogat în proteine si vitamine, fiind foarte bun pentru sistemul imunitar. Cu toate acestea, în prezent se consuma tot mai putin, datorita reducerii septelului. Recent, sub influenta unor factori externi, masaii au început sa consume tot mai frecvent orez, cartofi, varza, porumb. Masaii care traiau langa fermele agricole au îmbratisat agricultura, aceasta devenind astazi principalul lor mod de subzistenta.

Comunitatile traditionale refuza totuti agricultura, pastrând înca credinta conform careia cultivarea pamântului este o crima împotriva naturii. Aceasta cutuma deriva din traditiile religioase masai care dicteaza ca pamântul cultivat îsi va pierde rolul sau primordial de pasune pentru vite, acordat prin marinimia lui Enkai.

Când baietii devin barbati

Universul popular al lumii masailor este caracterizat de omniprezenta riturilor de trecere si initiere din societatea acestor pastori-razboinici.

Exista, asadar, Enkipaata – ceremonia baietilor, Emurata – circumcizia, Eunoto – ceremonia razboinicilor, Eokoto e-kule – ceremonia bautului laptelui, Enkang oo-nkiri – ceremonia mâncatului de carne, Orngesherr – ceremonia adolescentilor.

Foarte importanta este Enkipaata, o ceremonie dedicata baietilor, organizata de tatii acestora si care precede de circumcizia. O delegatie de adolescenti cu vârsta de 14-16 ani porneste în peregrinari care vor dura câteva luni de zile, la sfârsitul carora vor fi initiati. Pentru acest rit de trecere, se construiesc 30-40 colibe speciale, într-un loc anume ales de un profet.. În timpul ceremoniei, baietii sunt îmbracati în haine largi si danseaza continuu pe parcursul unei zile întregi , pâna ajung la epuizarea fizica. Dupa Enkipaata, tinerii sunt gata pentru Emurata, cea mai importanta initiere din ciclul riturilor de trecere ale razboinicilor.

Emurata se desfasoara diferit, cu ritualuri distincte pentru baiei si fete. Sub influenta tiparelor comportamentale externe, circumcizia fetelor este tot mai putin practicata în secolul XXI.

Pentru baieti este diferit. Fiecare tânar aspira sa devina un moran, un razboinic dârz. Altfel nu se poate însura si pierde respectul comunitatii sale. Circumcizia semnifica trecerea de la stadiul de copil la cel de adult responsabil. Pentru a primi dreptul de a fi circumcis, adolescentul masai trebuie sa dovedeasca batrânilor si razboinicilor ca este demn de acest statut. Tânarul trebuie sa demonstreze calitati de barbat, concretizate prin purtatul permanent al unei sulite grele si pascutul zilnic al unei turme mari de vite. Cu sapte zile înainte de circumcidere, baiatul trebuie sa pasca vitele zilnic, fara a pierde vreuna. Circumcizia propriu-zisa va avea loc în cea de -a opta zi. În noaptea de dinainte de marele eveniment, tânarul trebuie sa stea gol în noaptea cea rece si sa faca numeroase dusuri cu apa rece în scop de purificare. Dimineata devreme, în timp ce merge spre coliba unde va avea loc operatia, tânarul este însotit de prieteni, rude si barbatii familiei (femeile sunt excluse total de la aceasta ceremonie, ba chiar sunt gonite din sat pe perioada acesteia). Multimea striga la el si-l roaga sa dea dovada de bravura, sa nu cumva sa tipe de durere. De obicei, este încurajat de urarea traditionala: „Daca fugi de cutit, te vom omorî; daca arati frica, tribul te va alunga”…

Nu primeste niciun fel de anestezic, iar circumcizia este facuta cu un banal cutit de catre un batrân experimentat. La sfârsit, noul razboinic primeste daruri din partea prietenilor si familiei, sub forma unor vite, cel mai apreciat cadou. Procesul de vindecare dureaza 3-4 luni, rastimp în care tânarul trebuie sa poarte haine de culoare neagra. Dupa acest interval, este barbat si trebuie sa fie primit în Emanyata, tabara razboinicilor. Acolo va sta rastimp de 10 ani, când va avea dreptul sa poarte haniele rosii ale razboinicilor si va deveni un moran în adevarata acceptiune a termenului. Razboinicii sunt singurii membri ai comunitatii care au voie sa poarte parul lung, deseori împletit în suvite si vopsit în rosu.

La sfârsitul celor 10 ani de ucenicie, urmeaza ceremonia Eunoto, care marcheaza accesul la statutul de razboinic senior. Razboinicii trebuie sa doneze batrânilor câte 8 tauri fiecare, gest care va avea loc la sfârsitul ceremoniei de absolvire. Abia acum razboinicul are dreptul sa poarte cele patru tipuri de sulite masai: nandi, esuru, ngotot si icengi. Moran-ul va primi si seme, sabia traditionala cu teaca din piele de crocodil sau varan. Acum, nimic nu-i va mai sta în cale…

Cosmarul tuturor leilor

Masaii respecta toate animalele, cu doar doua exceptii: leii si hienele. Din motive simple si hotarâtoare: hienele consuma cadavre, iar leii ucid deseori vitele, bunul cel mai valoros al masailor.

Pe lânga aspectul economic al conflictului lei-oameni, masaii vad în vânatoarea leului cea mai puternica dovada de barbatie si curaj ale unui razboinic. Acum este momentul pentru constituirea unui olamayo, grupul de razboinici porniti sa doboare cel mai periculos pradator al savanei.

Cu toate ca multi razboinici au platit cu viata îndrazneala de a-l înfrunta pe Regele Savanei, acest obicei înca persista în comunitatile traditionale, în ciuda opozitiei gruparilor ecologiste si în ciuda legilor care interzic aceasta practica.

În apararea lor, masaii declara ca ei ucid doar câtiva lei pe an, si doar exemplarele care atenteaza la vitele lor, comparativ cu bogatii vânatori albi care vin în Africa si omoara indiscriminatoriu, mii de lei anual.

De altfel, codul moral al masailor interzice uciderea puilor sau a leoaicelor, iar uciderea unui leu batrân, infirm sau bolnav nu aduce deloc glorie razboinicului. La fel, uciderea leilor cu pusca, prin otrava sau cu laturi, este vazuta ca un act foarte rusinos, în care nu se angajeaza niciun razboinic.

Pentru morani, vânatoarea de lei nu este deloc un sport sau o goana dupa trofee.

Doborârea unui leu este un act extrem de dificil si periculos pentru un grup de maxim 10 oameni înarmati doar cu sulite si scuturi subtiri, indiferent de bravura si experienta moranilor.

Un leu poate atinge si 300 kilograme greutate si este, practic, o masa de muschi incredibil de puternici. S-au observat lei masculi capabili sa târasca, pe distante de sute de metri, cadavre de bivoli adulti, grele de circa o tona. În experimente similare, grupuri de 10-15 oameni nu au fost capabile de aceeasi performanta. Pe lânga puterea colosala a leului si armele sale naturale teribile, uriasa felina este capabila de reflexe fulgeratoare si explozii musculare în care se misca extrem de iute si imprevizibil. În plus, un leu ranit beneficiaza de efectul adrenalinei si, turbat de furie si durere, este capabil sa doboare orice om într-o clipita.

În fata unui adversar atât de puternic si periculos, masaii au dezvoltat si aplicat de-a lungul timpului cea mai eficienta metoda de vânatoare accesibila unor oameni înarmati cu arme atât de primitive. Dupa ce leul a fost identificat în savana, grupul de morani porneste în urmarirea lui, cu un singur scop: încercuirea.

Experienta de mii de ani în vânatoarea periculoaselor feline a demonstrat masailor ca un leu înconjurat de razboinici care se misca non-stop în jurul sau este incapabil sa-si fixeze un om asupra caruia sa-si concentreze atacul, fiind derutat de miscarea si amenintarea celorlalti morani din stânga si dreapta razboinicului ales.

Prin urmare, spargerea cercului prin atacarea unui moran este o decizie foarte dificila pentru leu. Aceeasi metoda a fost descoperita de alti vânatori traditionali de feline mari – triburile razboinice din Indonezia si Malaezia, aflate la mii de kilometri de Africa, populatii care foloseau aceeasi tactica la vânatoarea tigrilor.

Odata ce felina este încercuita si derutata de masaii care se misca continuu în jurul ei, urmeaza cea mai periculoasa etapa a vânatorii. Dupa ce presiunea psihica aplicata felinei a atins punctul maxim, iar leul este confuz si dezorientat, cel mai viteaz moran, sau cel care vrea sa se evidentieze în ochii tovarsilor sai, face un singur pas înainte si, la adapostul fragilului sau scut, arunca sulita, în speranta nimeririi unui organ vital. Daca a ratat, în secunda urmatoare poate fi mort. Nici daca a nimerit nu este întotdeauna norocos, leul aflat sub imperiul furiei ucigându-l deseori.

Salvarea vine din partea celorlalti tovarsi, care arunca concomitent cu sulitele în leu. Scopul este acela de a transforma uriasa felina într-o adevarata „minge cu tepi”.

Fiecare moran transporta cate 2-4 sulite, pe care le arunca succesiv în leu, cu mare viteza, pentru a maximiza astfel sansele uciderii acestuia. Din acest motiv, sulitele masailor nu sunt alcatuite din otel, ci din fier maleabil. Au vârf foarte lung.  Scopul lor este acelasi cu cel al sulitelor pillum folosite de legionarii romani – sulita care strapunge trupul victimei se indoaie usor sub propria greutate, creând rani fatale si fiind imposibil de smuls din rana. Leul mort nu este jupuit pentru trofeu. Masaii iau coama acestuia, apoi i se taie doar ghearele si coada. Din coama masculilor, femeile cos o mantie purtata doar de moran-ul care a aruncat primul sulita în leu. Coada felinei este atasata de coliba razbonicului din manyatta, fiind ulterior aruncata dupa ceremonia Eunoto. În tribul Irkaputeie, exista obiceiul conform caruia coada leului nu este acordata celui care a aruncat primul sulita, ci toti razboinicii au drepturi egale de posesiune, trebuind sa se bata între ei pentru a o obtine.

Astazi, foarte putini lei mai sunt ucisi în mod similar, iar fiecare act este supravegheat de autoritatile parcurilor nationale, care vor sa se asigure, pe aceasta cale, ca nu sunt ucisi mai multi lei decât prevede traditia. Batrânii declara ca generatia actuala este ultima care va vâna lei, din doua motive foarte probabile: pe viitor nu vor mai exista lei în salbaticie, iar generatiile tinere sunt avide de lumea exterioara si vor tinde sa-si uite traditiile.

O credinta masai, concretizata într-un proverb local, parca a presimtit pericolul pierderii identitatii sub tavalugul globalizarii si asaltul tehnologiei:

„Este nevoie doar de o singura zi sa distrugi o casa. Pentru a construi una, ai nevoie de luni de zile, sau chiar ani. Daca ne abandonam stilul de viata si traditiile testate de-a lungul timpului, vom avea nevoie de mii de ani sa ne facem un nou mod de viata”.

Bogdan

Per aspera ad astra