Dilemele nemuririi

Multi dintre noi ne gandim cu groaza la momentul in care vom deveni nimic. Dar a incerca sa te imaginezi ca fiind nimic e ca si cum ai incerca sa vezi dincolo de spectrul tau vizual. Pur si simplu nu exista nimic de vizualizat sau de imaginat. Dar un experiment „mental” despre nemurirea personala este posibil. Ne putem imagina ce inseamna sa traiesti timp de un trilion de ani sau timp de un trilion de trilioane de ani. Prin nemurire, la nivel de individ, se intelege o constiinta a carei personalitate si identitate individuala exista la infinit. Multi oameni isi dau seama intuitiv de ororile nemuririi lipsite de posibilitatea mortii.

Sa stabilim pentru inceput ce fel de nemurire e preferabila:

– cea in care exista optiunea mortii.

– cea in care nu exista optiunea mortii.

Nemurirea si Infinitul

Daca prin nemurire intelegem o existenta eterna in timp, atunci asta inseamna ca o persoana va exista la infinit. Este posibil ca aceasta perioada infinita de timp sa devina de nesuportat si sa dorim sa murim? Din punct de vedere logic, este foarte posibil, iar daca tinem cont si de natura omului, este posibil si din punct de vedere empiric.

Prin urmare ideea de nemurire fara posibilitatea abandonarii ei, ne face sa concluzionam ca este inevitabil ca nemuritorul, odata ajuns intr-un anumit punct, sa fie condamnat sa traiasca – fortat sa traiasca chiar si atunci cand dorinta lui clara e sa moara. Este adevarat ca dupa un timp te vei simti iarasi optimist, presupunand ca dorinta de a trai persista. Dar dorinta mortii tale va continua sa apara, iar si iar.

Din cauza ca dorinta de a muri ramane posibila datorita duratei infinite de timp, este clar ca va exista o perioada infinita in care vei dori sa mori, dar nu vei putea. Acest lucru este posibil deoarece un procentaj oarecare din infinit, e tot un infinit. Iar din moment ce disperarea e o posibilitate reala, nemuritorul o va simti pentru un procent oarecare din aceasta perioada infinita de timp.

Gandindu-ne si la cea de a doua alternativa: nemurirea cu optiunea terminarii ei in orice moment (nu trebuie sa fie neaparat sinucidere; pur si simplu sa renuntam la nemurire). Pentru ca optiunea mortii, sa poata fi considerata o optiune, ea trebuie sa fie posibila, atat din punct de vedere logic cat si empiric. Cu alte cuvinte, optiunea mortii trebuie sa fie posibila in permanenta. Dupa cum am mai zis, nemurirea e existenta de-a lungul unei perioade de timp infinite. Tot ceea ce e posibil sa se intample de-a lungul acestei perioade se va intampla. De aceea moartea e sigura. O asemenea „nemurire” este iluzorie deoarece probabilitatea mortii va deveni realitate, daca va trece suficient de mult timp. Prin urmare nemurirea ce merge mana-n mana cu moartea, nu ne scapa de moarte.

Nemurirea individuala ne confrunta cu alta dilema: vom fi lipsiti de optiunea mortii si ne vom confrunta cu perioade infinite de timp in care ne vom dori moartea. Dar daca moartea este o optiune, atunci, in mod inevitabil, vom ajunge intr-un punct in care vom dori sa ne exercitam dreptul de a muri.

Putem spune ca aceasta dilema este falsa deoarece ignoram un posibil aspect al nemuririi: fericirea eterna. Din acest punct de vedere, sinuciderea si dorinta de a muri devin imposibile.

Desi suna bine, este totusi o idee ambigua. Sa luam in considerare un moment placut oarecare (fie el intelectual, senzual, estetic, spiritual etc.), sa ne imaginam ca acel moment dureaza o vesnicie. Experimentarea acelui moment, intr-o maniera cat se poate de reala, inseamna ca Tu, incetezi sa existi. Un disc zgariat ce reda acelasi fragment de sunet la nesfarsit, nu reda nici o melodie. O nota muzicala din acea melodie are sens si valoare doar daca e pus in contextul celorlalte note ce formeaza melodia. Un singur moment de fericire sau placere poate fi valoros doar daca e pus in contextul celorlalte momente ce formeaza viata.

Simpla extindere la infinit a placerii sau fericirii nu are sens. Momentul ar putea exista vesnic, dar tu nu ai mai fi TU.

Chiar daca momentele de fericire sunt plasate in contextul unei vieti, tot nu e de ajuns deoarece numarul de momente fericite e finit in comparatie cu o viata infinita.

Imaginati-va ca ati avut o viata minunata. Atunci cand veti muri, viata voastra o va lua de la inceput si va decurge exact la fel. Din perspectiva asta, chiar daca viata e repetata de un numar infinit de ori, e tot o singura viata. Daca cititi aceeasi carte de doua ori, nu inseamna ca ati citit doua carti sau ca ati dublat marimea cartii.

Momentele fericite sunt finite, daca sunt puse in contextul unei vieti infinite, in final ele vor deveni repetitive, asemenea unei compozitii muzicale ce e cantata la nesfarsit.

Am putea lua in considerare si o alta versiune a fericirii eterne in care exista un numar infinit de momente fericite diferite. Nu se traieste aceeasi viata la nesfarsit, ci o viata mereu noua si schimbatoare. Problema aceste idei e faptul ca nu e coerenta si nici nu este clar intelesul ei. Este neclara ideea conform careia ar putea exista un numar infinit de momente fericite diferite. Daca e sa consideram fericirea ca fiind rezultatul conexiunilor neurologice a creierului nostru (sau ca e un numar de combinatii mentale intr-o minte finita), este clar ca exista un numar finit de asemenea combinatii.

Toate experientele vor deveni repetitive. Iar in contextul infinitului, repetarea e infinita.

De asemenea, fie ne vom aminti aceste experiente, fie nu. Daca e sa nu ni l-e amintim, e ca si cum nu am fi avut niciodata acele experiente. In cazul in care mintea se extinde pentru a memora acele amintiri, intr-o perioada de timp infinita, TU vei fi trecut printre atatea schimbari incat va fi foarte dificil de afirmat ca esti inca TU. E mai probabil ca TU sa fii o lunga linie de descendenti si nu un singur individ. Din nou nemurirea devine iluzorie deoarece fie memoriile, fie TU, veti disparea treptat.

Chiar daca ar fi sa presupunem ca exista o capacitate nelimitata de a absorbi informatiile noi, fiecare experienta va deveni doar un procent, ce se diminueaza rapid, al unui cerc de cunostinte ce se extinde la infinit. De-a lungul timpului, fiecare experienta devine din ce in ce mai nesemnificativa pana ce ajunge la o valoare infinitezimala. Daca fiecare experienta devine infinitezimala, cum este posibil ca fiecare experienta sa contina importanta cuvenita? Daca moartea face o viata normala, de 70-80 de ani, sa para lipsita de sens, ce sens mai au aceiasi 70-80 de ani reprezentati ca un punct infinitezimal dintr-o eternitate de experiente?

(70-80 de ani din 1000 de ani sunt cam lipsiti de importanta, iar dintr-un milion de ani, dintr-un miliard sau un trilion de ani, sunt ca si inexistenti.)

Cu alte cuvinte, dilema e ca daca este posibil sa evoluezi pentru a asimila o infinitate diferita de experiente noi, atunci vei evolua intr-o fiinta atat de diferita incat nu se mai poate spune ca esti TU. In mod alternativ, nu este posibil pentru mintea ta finita sa absoarba o varietate de experiente noi, iar daca e plasata intr-o eternitate, viata ta va deveni repetitiva la infinit. In niciunul dintre aceste scenarii nemurirea nu va avea sens si in toate cazurile vei inceta sa mai existi. Si in final, cum se poate ca durata ta normala de viata initiala sa capete sens cu mai mult timp, in loc de mai putin?

Am putea apela si la ideea ca nemuritorul ar putea exista si in afara timpului. Adevarata nemurire se gaseste in afara timpului, tot asa cum formele lui Platon sau ecuatiile matematice sunt atemporale. Dar a fi atemporal inseamna a fi lipsiti de viata cu care suntem familiarizati. Cand zicem viata ne referim la felul in care traim. Cand vorbim de felul in care traim ne referim la ce gandim, la ce simtim si la felul in care ne comportam. A fi atemporal inseamna a fi static, iar o asemenea viata e lipsita de sens, daca nu chiar incoerenta pentru o fiinta constienta. O asemenea viata nu ar putea fi deosebita de moarte.

Nemurirea este o posibilitate, dar…

In ultimii ani, odata cu avansul stiintei, au aparut o serie de dileme legate de nemurire:

– O sa aiba fiecare dintre noi o sansa egala de a bea din fantana tineretii vesnice?

– Intr-o societatea nemuritoare, cum se face loc pentru generatiile noi?

– Daca oamenii traiesc mai mult, dar traiesc intr-un mod mizerabil decenii la rand, se vor schimba ideile generale despre eutanasie si sinucidere?

O lume plina de centenari

Durata de viata normala a unui american e de 77.6 ani. Extinderea acestei durate se va face treptat, dar cu sanse mari de succes. Aceasta e parerea majoritatii expertilor din domeniu.

Un studiu din 1990, efectuat la Universitatea din Chicago de catre bio-demograful Jay Olshansky si colegii sai, indica faptul ca chiar daca riscul de a muri de cancer e redus la zero, durata de medie de viata va creste doar cu 2.7 ani. Daca riscul de a muri de boli coronare, infarcturi si diabet ar fi si ele reduse la zero, durata de viata medie ar creste cu 14 ani.

Experimentele repetate cu rozatoarele de laborator au arata ca daca sunt hranite cu 40% mai putine calorii, ajung sa traiasca cu 40% mai mult. Din motive ce nu sunt inca clare, aceast regim de „restrictie calorica” amana totodata declansarea unor boli degenerative ce sunt asociate batranetii. Daca aceleasi efecte ar fi obtinute si la oameni, o persoana normala ar putea trai pana la 112 ani, iar durata maxima de viata ar putea ajunge la 140 de ani, asta crede Richard Miller, un patolog ce studiaza imbatranirea la Universitatea Michigan.

Imperativul moral

Miller mai sustine ca daca e sa ne ghidam dupa experimentele cu rozatoare, atunci batranii viitorului vor fi intr-o forma fizica acceptabila, starea unui batran de 90 de ani din viitor va fi identica cu cea a unuia de 50 de ani din prezent, atat ca minte cat ca si corp.

Din cauza acestor motive, Miller e de parere ca studierea imbatranirii o sa aiba un impact mult mai mare asupra sanatatii publice decat incercarile individuale de eliminare a bolilor.

„Una este sa ne intrebam daca ar trebui sa ii facem pe oameni nemuritori si sa dam un raspuns negativ. Cu totul altceva e sa ne intrebam daca ar trebui sa ii facem pe oameni imuni la cat mai multe boli si sa decidem ca nu ar trebui.”

Dar odata cu genul asta de cercetare, apar cateva probleme etice spinoase. Una dintre ele este injustetea sociala.

Tehnologia de prelungirea a vietii o sa fie foarte scumpa la inceput, deci doar un numar mic de oameni vor avea acces la ea. Diferentele sociale deja existente intre bogati si saraci vor deveni si mai mari.

Acele persoane norocoase ce isi vor putea permite terapia, nu numai ca vor trai mai mult, dar vor avea mai multe ocazii de acumula avere si putere politica, preluand astfel controlul institutiilor economice sau culturale.

Se stie ca lumea moderna este deja saturata de asemenea exemple. Durata medie de viata a celor din U.S.A. e de 78 de ani, in Botswana, statul cu cei mai multi bolnavi de SIDA din Africa, e de doar 34 de ani. In Etiopia, unde exista mai putini bolnavi de SIDA, durata de viata e de 49 de ani.

Natiunile in curs de dezvoltare au acces la medicamente si la proceduri moderne medicale, cum ar fi transplantul de organe, ce sunt cu mult peste posibilitatile natiunilor sarace. Faptul ca americanii au acces la lucruri cum ar fi transplantul de rinichi, nu ii face neaparat rai, doar pentru ca alte natiuni nu au acces la asa ceva.

Faptul ca doar cei bogati vor avea acces la aceasta tehnologie, nu poate reprezenta un motiv pentru a o interzice. Un alt argument e faptul ca interzicerea acestui tratament unui grup de oameni nu il va salva pe celalalt. Totodata tehnologiile noi sunt scumpe la inceput, dar se ieftinesc odata cu trecerea timpului.

„Injustetea poate fi justificata pe termen scurt deoarece e singura cale prin care putem ajunge intr-o pozitie ce poate sa ne multumeasca pe toti. Acest lucru e valabil pentru toate tehnologiile.”

Secole de framantari

Un alt lucru ce ar trebui luat in considerare e efectul pe care extinderea duratei de viata o sa il aiba asupra valorilor noastre etice si culturale. In America, se considera ca fiecare persoana are dreptul la viata, de aceea sinuciderea si eutanasia sunt considerate inacceptabile. Dar intr-o lume in care viata umana nu se masoara in decade, ci in secole si milenii, aceste valori ar trebui reexaminate.

Unul din motive ar fi ca nemurirea nu inseamna invincibilitate. Bolile si razboaiele vor mutila si vor ucide in continuare, iar depresia va fi prezenta pentru a intuneca bucuriile vietii.

Intrebarea „Cand este normal pentru cineva sa isi puna capat vietii?” este deja subiectul unor dezbateri aprinse. Raspunsul va deveni si mai important in clipa in care atunci cand ii spunem cuiva ca trebuie sa traiasca si il condamnam nu la ani, ci la decade si secole de chinuri.

Epurarea generatiilor

Planeta noastra nu poate suporta un numar infinit de oameni. Daca toti oamenii ar trai mult, intre generatii ar trebui sa existe durate cat mai mari pentru a evita aglomerarea.

Pentru a asigura schimbarile ample necesare generatiilor viitoare, societatea ar trebui sa apeleze la o „epurare” a generatiilor deja existente. Acest lucru este foarte greu de justificat.

Ar insemna ca oamenii sa decida de comun acord care e durata „optima” de existenta a unei generatii si sa se asigure ca acei indivizi mor in clipa in care ajung la sfarsitul acelei perioade.

Asemenea actiuni ar duce la schimbari radicale in atitudinea noastra fata de sinucidere si eutanasie. Oamenii ar trebui fie sa inceteze sa se gandeasca la salvarea vietilor ca fiind importanta, fie sa inceteze sa creada ca e ceva rau in a introduce moartea, in mod deliberat, in viata cuiva la un anumit moment.

sursa:livescience.com

Bogdan

Per aspera ad astra