Copii din alte lumi

Din cea mai îndepartata antichitate, exis­ta mii de relatari ale unor oameni care vorbesc despre alte vieti pe care le-ar fi trait cândva. Cei mai cre­di­bili po­vestitori sunt copiii, pentru ca ei n-au citit nicio­data scrieri istorice, nu detin informatii despre lo­curile si în­tâmplarile autentice pe care le descriu în ama­nunt. Memoria lor este virgina, lipsita de amintiri. Si totusi… 

Fetita si mumia egipteana

În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a cazut pe scarile casei în care locuia. Spe­riata, ma­ma ei a ri­di­cat-o de pe jos lesinata si a chemat în graba doc­torul de familie, care dupa ce a exa­minat-o amanuntit, a de­cla­rat ca fetita murise. Dar o ora mai târziu, când s-a în­tors pentru a completa certificatul de deces, me­di­cul a gasit-o pe fetita jucându-se cu papusa, în pa­tu­tul ei.

Din momentul acela, Dorothy a început sa aiba vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o cladire foarte mare, cu coloane, înconjurata de o gradina splendida, plina de flori si de copaci maiestuosi.

De multe ori, fara nici un motiv aparent, parintii ei o gaseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le raspundea ca dorea foarte mult sa se întoarca înapoi, acasa, dar ca nu stia unde se gaseste acel loc.

Într-o buna zi, doamna Eady, ma­tusa ei, le-a dus pe Dorothy si pe sora sa la Bri­tish Museum, ca sa vada salile cu antichitati. La în­ceput, Dorothy le-a urmat bombanind, suparata ca fu­sese luata dintre papusi, dar imediat ce a in­trat în ga­le­ria unde erau expuse mumiile egiptene, a început sa alerge de colo-colo, tipând strident, îm­bratisând picioa­re­le statuilor pe care le întâlnea. Sur­prinsa, matusa ei a în­cercat sa o linisteasca si sa o duca la etajele su­pe­rioa­re ale muzeului, dar fe­tita a refuzat sa o urmeze. S-a dus lânga o mumie închisa într-un sicriu cu fe­reas­tra de sticla si s-a asezat pe jos, lânga el.

Excedata de înca­patâ­narea fetitei, matusa a lasat-o în pace si a plecat mai de­parte, sa viziteze muzeul, împreuna cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era pos­tata lânga acelasi sicriu, iar când i-a spus ca tre­bu­ie sa ple­ce acasa, a început sa plânga în hohote si sa stri­ge: „Lasa-ma în pace, acestia sunt parintii mei!”. În­gro­zita, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sala, pâna a reusit sa o scoata pe co­pila afara si sa o duca acasa.

La câteva luni de la acest incident, Dorothy a pri­mit în dar de la tatal ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicata Egiptului, ce­rându-le celor din jur sa îi citeasca toate capitolele re­fe­ritoare la aceasta tara. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetita a învatat sa citeasca cu o ra­piditate uluitoare, pentru ca îsi dorea cu ardoare sa des­cifreze singura pasa­jele favorite din carte.

Într-o zi, mama ei a sur­prins-o privind cu lupa imaginea unei hie­­­ro­glife. „De­gea­ba stii sa citesti”, i-a spus ea, „nu vei pu­tea niciodata sa în­telegi ce este scris într-o limba pe ca­­re nu o cu­nosti”. Cal­ma, Do­rothy, care pe atunci avea sase ani, i-a raspuns: „Ba da, o cu­nosc, dar am ui­tat-o”.

În alta zi, pe când ras­foia niste reviste ilustrate aduse de tatal ei, Dorothy a ramas uluita în fata unei fo­tografii ce reprezenta pa­la­tul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatalui ei si i-a spus: „Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar un­de a disparut gra­­dina?”. Iri­tat, tatal i-a cerut fetitei sa nu mai minta când e vor­ba de Egipt, expli­cându-i ca nu avea cum sa fi mers vreo­data în interiorul ace­lei cladiri aflate în ru­i­na, vechi de câteva mii de ani, si nici ca ar fi putut exis­ta vreo gra­di­na acolo, pentru ca se afla în plin de­sert.

La vârsta de zece ani, Dorothy devenise un vi­zi­tator permanent la British Mu­seum din Lon­dra, unde visa cu ochii deschisi în fata antichi­tati­lor egiptene.

În­tr-o zi, în timp ce se uita la hiero­gli­fele de pe un ba­­sorelief, un domn în vârsta, cu parul alb, care o va­zuse ca sta mereu în muzeu, s-a apro­piat de ea si a în­trebat-o de ce nu mer­ge la scoala. Fetita i-a ras­puns ca la scoa­la nu în­vata ceea ce ea do­rea sa stie. „Si ce do­resti tu sa stii?”, a în­tre­bat-o domnul ace­la. „Hie­ro­­gli­fe­le”, i-a ras­­puns ea. „În ca­zul a­ces­ta, o sa te învat eu ceea ce vrei sa afli”, i-a raspuns el.

Acest tri­mis al pro­videntei era sir Al­fred Er­nest Wallis Budge, cel ce se ocu­pa de antichi­tatile egiptene de la British Mu­seum, ex­pert în istoria, lim­ba si religia Egip­­­­tului an­tic. Sub egi­da aces­­­tui mentor ex­cep­tio­nal, Do­­rothy a în­vatat cu o ra­­pi­di­ta­te sur­­prin­­za­toa­re lec­tu­ra hie­­ro­gli­felor fundamentale, fiind ca­pa­bila mai târ­­ziu sa des­­cifreze anu­mite pa­saje din „Car­tea mor­ti­lor egipteni­”.

Pâ­­na ce sir Albert a de­ce­dat, fe­tita a fost nedes­par­tita de ba­­­trânul egip­tolog.

La 29 de ani, Do­rothy s-a ma­ritat cu un tânar egip­tean, pe ca­re l-a în­tâlnit la Londra, pe nu­me Iman Abdel Meguid, si a ple­cat cu el în Egipt. La pu­tin timp du­pa nunta, a în­ceput sa ai­ba viziuni cu re­gele Seti, ma­ma, dar si socrul ei fiind mar­tori la câteva dintre ele. În une­le nopti, se trezea pentru a scrie în mod au­to­mat, ca si cum i-ar fi fost dic­tate, mesaje stra­nii, for­mate din hieroglife. Într-o vi­ziu­ne i-a aparut un per­so­naj nobil care se numea Hor-Re. Acesta i-a spus ca în­tr-o alta viata ea traise în Egipt, pe atunci chemand-o Bentreshyt.

Specializata în arheologie, Do­rothy Eady si-a adus contri­butia la cercetarile asupra vietii din Egiptul antic, participând la sapaturile de la Gizeh. Ducea o viata du­bla. În timpul zilei se com­porta ca o englezoaica culti­va­ta si eleganta, care lucra pen­­­tru departamentul antichi­tatilor, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteanca din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopti, primea în vis vizita regelui Seti I.

Pe 3 martie 1956, Dorothy, divortata de mult timp, în vârsta pe atunci de 52 de ani, a mers în ora­­sul lui Seti, Abydos, pe care îl consi­derase întot­dea­una drept adevarata sa casa. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat pâna la sfârsitul vietii. Cer­­­cetarile sale au dus la desco­perirea, în jurul pala­tului, a unei gradini uriase, pe care o descrisese în mod amanuntit înca de pe vre­mea când era un copil care nu stia absolut nimic despre Egipt.

Edward si cometa Halley

Pe când nu avea decât opt ani, Edward Ryall a va­zut o stea cazatoare pe cer. Se în­tâm­pla în 1908 si ta­tal sau i-a spus ca era vorba despre co­meta Halley. Mi­cul Edward i-a replicat ca mai vazuse aceas­ta cometa.

Co­pi­lul a fost pedepsit pentru ca a mintit. Drept ur­mare, a pastrat pentru el foarte multe lucruri pe care ar fi dorit din tot sufletul sa le poves­teas­ca cuiva.

Când a devenit adult si s-a casatorit, a avut curajul sa-i relateze câteva fapte ab­solut tulburatoare sotiei sale, dar a trebuit sa astepte înca câtiva ani înainte de a-si scrie ex­­pe­rien­tele.

In 1974 a publicat la Londra „Se­cond Time Around” („Aici, pentru a doua oara”), lu­­crare în care des­cria o viata an­te­rioara, pe­tre­cuta în se­colul al XVII-lea.

Pe vre­mea aceea, Ryall se nu­mea John Fletcher si se nas­cuse în 1645, în Somerset. Mic pro­prie­tar de pamânturi, el par­ti­cipase la re­volta îm­po­tri­va du­celui de Monmouth si la nu­­meroase eve­ni­men­te istorice, pe care le po­vesteste în detaliu în a­ceas­ta lucrare.

Traise si o tra­gi­ca poveste de dra­gos­te, cu o oa­recare Me­lanie. În 1685, în tim­­pul unei noi batalii, a fost ucis de catre un soldat al regelui Ioan al II-lea. Des­crierile oferite de ca­tre Ryall sunt impresionante din punctul de ve­dere al rea­lis­mului si al acu­ra­tetii. Nici o carte de isto­rie nu furnizeaza atâ­tea detalii, numele mem­bri­lor cle­rului lo­cal, ale notarilor din regiune, pre­cum si datele mul­tor eve­nimente din epo­ca res­pectiva.

Ryall a mai des­cris si multe obiecte do­mes­tice si agri­cole, ne­cu­noscute în zilele noas­tre. În plus, a enumerat toa­­te mo­nedele care circulau in An­glia la vremea res­pectiva. Cui voia sa îl crea­da, en­gle­zul spu­­nea ca multe dintre amin­tirile sale din se­co­lul al XVII-lea faceau par­te inte­gran­ta din spi­­ritul sau.

Ele persistau în con­stiin­ta sa si ieseau la suprafata fara nici o dificultate. Pro­fe­so­rul Ian Ste­ven­son, cunos­cut pentru cer­­ce­ta­rile sale asupra existentelor pa­ra­lele, a studiat cazul lui Ryall si a schimbat cu el o im­por­tanta cores­pon­denta.

Stevenson a observat re­mar­cabila exactitate is­to­rica a faptelor relatate si de­zin­teresul total al autorului în ceea ce priveste ex­ploa­tarea ex­pe­rientei sale, lucru care nu se în­tâmpla de fie­care data la cei care pre­tind ca au trait o astfel de aven­tu­ra. În plus, abun­denta deta­lii­lor des­pre viata taranilor din epoca citata erau de-a drep­tul excep­tio­nale. Cât despre cometa Halley, ea s-a manifestat cu trei zile înainte de moar­tea lui Fletcher…

Micul american care vorbea tibetana

În aprilie 1932, re­vista americana „Modern Screen” a publicat o po­veste ciudata re­la­tata de ac­torul Mel­wyn Douglas.

Când copilul Robin Hull a îm­plinit vârs­ta de cinci ani, a în­ceput dintr-o da­ta, în mod stra­niu, sa spuna po­vesti foar­te lungi în­tr-o lim­ba ne­cu­nos­cuta, dar care parea to­tusi a fi cât se poate de coerenta.

În timp ce o prie­tena de fa­mi­lie era în vizita la ei, a au­zit acest limbaj de ne­în­teles si i-a pro­­pus mamei sale sa cheme un spe­cia­list în limbile orien­tale. Pro­fe­sorul care a venit a re­cu­noscut un dialect uti­lizat în Ti­bet, tara în care fa­mi­lia Hull nu pusese piciorul ni­ciodata.

Intrigat, când a stat de vorba cu micul Ro­bin, acesta i-a raspuns ca învatase sa vorbeasca limba aceea la scoala. Cum ma­ma lui l-a contrazis, spunând ca nu mer­sese înca la scoa­la, copilul i-a raspuns: „Ba da, am fost la scoala îna­inte”.

El îsi mai amintea ca scoala se gasea în munti, dar ca ei erau diferiti de cei unde îsi pe­trecea vacantele de vara acum. Cât despre pro­fe­sori, ei purtau niste tunici legate peste talie cu o sfoa­ra groa­sa. În con­tinuare, copilul a dat o de­scriere detaliata a scolii si a locului din jurul ei.

Ru­­gat de ­parintii lui Ro­bin, pro­fesorul a facut o calatorie în Tibet si a în­treprins cer­cetari pentru a cauta scoala descrisa de baiat. A ga­sit-o. Era situata în Muntii Kuen-Lun.

Toate indicatiile fur­ni­za­te de catre Ro­bin erau ab­­solut exac­te, iar preotii lama care predau în scoa­la aceea purtau robe lungi, le­gate la mijloc cu o fu­nie.

Silvia si Capitoliul

Silvia s-a nascut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când înca nu împli­ni­se nici macar o luna, un avion a zburat peste casa fami­liei, în timp ce bunica îi dadea sa suga din biberon.

Copila s-a oprit din mâncat si s-a uitat la batrâna cu o expresie de groa­za pe fata. De atunci, în fiecare zi, cum auzea un avion, în­ce­pea sa tre­mure de frica.

Când s-a nascut so­ra ei mai mi­ca, Silvia îi spunea „sorela” sau „bam­bi­na”, cuvinte foar­te diferite de cele din limba por­tu­gheza, care este fo­losita în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale „ma­mina”, si nu „mae”, ca si ceilalti copii bra­zi­lieni.

La vârs­ta de doi ani, Silvia vorbea bine por­tu­gheza, dar îsi puncta frazele cu cuvinte ita­lienesti, limba care nu era cunoscuta de fa­mi­lia sa. Putin câte putin, Silvia parea ca regaseste amin­tirile unei vieti an­terioare petrecute în Italia, în timpul celui de-Al Doi­lea Razboi Mondial.

Cum familia ei credea în existentele duble, nimeni nu i-a poruncit sa nu mai spuna minciuni, cum se în­tâm­pla în majoritatea cazurilor de acest fel.

Fetita a dat frâu liber amin­ti­rilor si impresiilor din­tr-o alta viata. Bunica sa a notat cu regu­la­ritate spu­­sele ei într-un jur­nal personal, pe care l-a tinut per­­ma­nent. Sil­via vor­bea despre prie­tenii ei italieni pro­nun­tând cuvintele foarte corect.

Ea dadea de în­teles ca lo­cu­ise în apropierea Ca­pitoliului, despre ca­re vorbea frec­vent. Într-o zi, a po­vestit cu multa tristete moartea a do­ua dintre pr­i­e­tenele sale, ucise de bombe.

Când abia îm­plinise trei ani, într-o zi, pe când statea în bu­ca­tarie alaturi de bunica ei, un avion a trecut pe dea­su­pra casei si Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: „Când eram acolo, la Ca­pitoliu, un baiat a venit fugind cu o bomba în mâini si ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost ranita la cap si i-a curs foar­te mult sânge”. „Si tu?”, a în­trebat bunica. „Eu am fugit si m-am ascuns în­tr-un colt.” „Si apoi?” „Apoi eu si cu prietena mea am ur­cat, am tot urcat”. „Ati urcat scarile Ca­pitoliului?” „Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer”. „Si apoi?” „Nu mai stiu… Cred ca am venit aici la voi!”

În 1967, un comerciant le-a ofe­rit pa­rintilor Silviei un calendar pe ca­re putea fi vazuta o fotografie a Ro­mei. Silvia l-a luat si a în­ceput sa stri­ge: „Uite Ca­pito­liul! Iata ca­sa unde lo­cu­iam! Uite stân­cile pe care ma cata­ram si scoala un­de mergeam!”. Era, într-adevar, Ca­pi­toliul, dar în ca­len­dar nu se spunea nimic des­pre el…

formula-as

Bogdan

Per aspera ad astra