Calatoria in timp sau prin timp

În goana zilelor noastre, realizam ca timpul este cea mai importanta resursa. Bogatia cuiva consta mai ales în timpul pe care îl are si de care poate dispune cum vrea. Felul în care investim timpul conditioneaza calitatea vietii. Gradul de dezvoltare al unui om sau al unei societati se poate citi si în maniera în care acesta/aceasta este în masura sa îsi controleze timpul.

Macar o data fiecare dintre noi si-a dorit sa calatoreasca în timp. Fiecare, poate, a vrut la un moment dat sa “dea timpul înapoi” pentru a repara o greseala. Alteori am vrea sa stim ce va fi în viitor pentru a ne orienta cât mai bine alegerile si deciziile.

În mod oficial nu este recunoscut niciun mijloc de calatorie în timp. Totusi, în stiintele de frontiera sunt cunoscute cazuri precum al savantului Pellegrino Ernetti, cu al sau cronovizor, cazul Proiectului Montauk, ai carui participanti sustin ca au reusit sa se proiecteze atât în viitorul, cât si în trecutul planetei, cazul inginerului si astronomului francez Emile Drouet care a imaginat si conceput în 1946 o masina de calatorit în timp.

Ce este timpul?

Natura timpului este un subiect ce i-a preocupat atât pe oamenii de stiinta cât si pe filozofi. Considerat cândva a fi un domeniu de frontiera al stiintei, calatoria în timp a devenit treptat terenul de joaca al fizicienilor teoreticieni. Desi timpul este unul dintre marile mistere ale Universului si o dimensiune fundamentala a vietii, nimeni nu a fost în stare sa îl defineasca. În principiu, putem spune ca timpul este corelat cu notiunea de eveniment. Timpul este o masura a duratei unui eveniment si are diferite întelesuri în functie de context. Exista mai multe feluri de timp: timpul solar, timpul atomic, timpul cuantic, relativist, timpul cresterii organice, timpul dezvoltarii biologice, cel istoric, timpul subiectiv, timpul economic-social, timpul diferitelor vârste etc.

Studiile privitoare la timp au luat o asemenea amploare, conducând la ipoteze, observatii, experiente si rezultate surprinzatoare, însa a devenit foarte greu a mai tine pasul cu informatia aparuta. În esenta, stiinta admite doua teorii fundamentale care încearca sa clarifice natura timpului.

1. Prima priveste timpul ca pe un fenomen liniar, în care doar momentul „acum” exista cu adevarat si poate fi experimentat. Trecutul s-a încheiat si nu mai poate fi „vizitat” decât, poate, în imaginatie. Viitorul nu exista înca, iar atunci când îl traim deja a devenit prezent. Ipoteza timpului liniar ne este tuturor la indemana si dupa ea ne ghidam vietile. Avem nevoie de o anumita cronologie a evenimentelor, avem nevoie de calendar si de ceasul de mâna pentru pune ordine în haosul vietii. Dar daca aceasta ipoteza este corecta, atunci calatoria în timp este imposibila. Sau este aceasta doar una din constrângerile impuse de mintea umana?

2. A doua teorie spune ca toate momentele de timp exista în simultaneitate. Trecut, prezent si viitor devin simpli termeni relativi ce depind de momentul de timp la care noi ne raportam. Putem sa ne reprezentam timpul ca pe o bucla continua, un fel de banda a lui Möbius. Daca acceptam acest model, atunci ar fi posibil sa calatorim de-a lungul buclei catre un punct, fie din trecut, fie din viitor. Timpul poate fi privit, din aceasta perspectiva, prin analogie cu imaginile înregistrate pe o banda video. Tot ce ne-ar trebui pentru a calatori în timp, în aceasta situatie, ar fi cunoasterea operarii cu butoanele de derulare rapida înainte si înapoi. Aceasta a doua ipoteza poate parea de domeniul fantasticului, dar exista deja numeroase dovezi care o sprijina, precum si un cadru teoretic în fizica relativista.

Natura paradoxala a timpului

Timpul are o natura paradoxala. Am fi tentati sa spunem ca timpul nu poate fi posibil din moment ce trecutul a disparut, viitorul nu exista, iar prezentul ne scapa printre degete. În raport cu momentul prezent, trecutul se afla în urma, dar de fapt el este prezent în noi cu ajutorul memoriei. În ceea ce priveste viitorul, el este o proiectie a prezentului, dar si un raspuns al memoriei. Daca am admite ca trecutul si viitorul nu exista, atunci nici prezentul n-ar putea sa existe. Una dintre trasaturile de baza ale timpului este secventa prin care urmeaza mereu o miscare care contine, în trecutul ei, miscarile anterioare.

Prezentul poate fi considerat o cutie al carei continut este alcatuit din toate momentele precedente. Orice cunoastere prezenta îsi are radacinile în trecut.

Augustin de Hipona : Sfântul Augustin la catolici; Fericitul Augustin la ortodocsi ( 13 noiembrie 354 – 28 august 430)
Augustin de Hipona : Sfântul Augustin la catolici; Fericitul Augustin la ortodocsi ( 13 noiembrie 354 – 28 august 430)

Prezentul nu pare sa se cunoasca pe sine, deoarece este nevoie de un ragaz pentru a fi înregistrat si pentru a deveni astfel o parte a gândirii si cunoasterii. Timpul are aceasta natura fractalica, temporalitatea aflându-se inclusa într-un moment. La fel cum întregul se afla într-una dintre parti, iar stejarul întreg în ghinda. Semnificatia întregului este corelata cu comportamentul partilor.

În jurul anului 400 d.Hr. Sfântul Augustin se întreba daca Dumnezeu este încorsetat de trecerea timpului. Dar daca Dumnezeu este omnipotent, totusi El nu are cum sa fie constrâns de timp. Deci Dumnezeu se situeaza undeva în afara timpului. Ideea de a exista în afara timpului pare absurda, însa aceasta apare ca ipoteza în studiile fizicii moderne.

Se stie ca traim într-un Univers tridimensional. Aceste trei dimensiuni sunt specifice spatiului. Despre timp se spune ca este cea de-a patra dimensiune a Universului. Un eveniment când are loc, el se petrece totodata în spatiu si în timp. Acesta este numit continuul spatiu-timp. Asta ne face sa ne întrebam urmatoarele: daca în spatiu ne putem deplasa înainte si înapoi, de ce nu am putea face asta si în timp?

De ce, daca putem avea cât de cât control asupra spatiului nu putem avea un control si asupra timpului?

Daca putem crea scurtaturi între doua puncte din spatiu, de ce nu am putea crea scurtaturi si între puncte din timpuri diferite?

Cum spuneam anterior, ne este cel mai la îndemâna sa credem ca timpul este liniar, armonios si stabil, ca timpul trebuie sa curga frumusel înainte cu o viteza constanta. Mai credem ca nu exista nici o dovada ca viteza timpului ar putea accelera sau ar putea încetini.

Din perspectiva stiintei, calatoria în timp este imposibila în Universul lui Newton în care timpul este vazut ca o sageata ce, o data declansata, nu se poate abate. O secunda care trece pe Pamânt era considerata aceeasi secunda care trece pentru tot Universul.

Aceasta idee a fost contrazisa de Einstein care vedea timpul ca pe un râu serpuitor accelerând si încetinind în meandrele sale prin Univers. Einstein mai credea ca atunci când te misti în spatiu, nu te misti printr-un spatiu gol care nu are nici un efect asupra ta. În schimb, atunci când te misti prin spatiu, te misti de asemenea si prin timp. Adica timpul nu e ceva de sine statator si neconditionat. Timpul este de fapt legat de o anumita forma de energie care umple tot spatiul. De aici si ideea ca miscarea mai rapida prin spatiu, înseamna miscare mai rapida prin timp. Se presupune ca experienta noastra temporala ramâne stabila si consistenta datorita miscarii relativ constante a Pamântului si a Soarelui.

Ce metode de calatorie în timp propun oamenii de stiinta?

Atingerea unor viteze foarte mari

Conform Teoriei Relativitaii Restrânse timpul îsi încetineste curgerea înauntrul unei rachete, cu atât mai mult cu cât aceasta îsi mareste viteza de deplasare.

S-a speculat ca daca s-ar putea depasi viteza luminii, ar fi posibila calatoria în timp. Numai ca viteza luminii este bariera suprema pentru orice racheta.

Sa presupunem ca un astronaut ar avea nevoie de un minut ca sa calatoreasca cu viteza luminii pâna la cea mai apropiata stea. În interiorul rachetei timpul a încetinit. Însa pe Pamânt, timpul curge la fel ca de obicei. Deci pentru astronaut a trecut un minut, iar pentru cei ramasi pe Pamânt au trecut cativa ani. Cei de pe Pamânt pot spune pe buna dreptate ca astronautul a calatorit în timp.

Într-un faimos experiment din 1971, doi fizicieni au instalat într-un satelit care urma sa se învârta în jurul Pamântului doua ceasuri atomice. Ele au înregistrat o diferenta de 59 de nanosecunde fata de ceasurile de pe Pamânt – exact cum prezicea teoria lui Einstein.

Astronautii nostri chiar fac o calatorie in timp ori de câte ori ies în spatiul cosmic. Când se deplaseaza cu 29000 km/h deasupra Pamântului, ceasurile lor bat ceva mai rar decât ceasurile de pe Pamânt. Practic, dupa un interval de un an petrecut pe nava spatiala, ei câstiga o fractiune de secunda calatorita în timp. Recordul mondial pentru calatoria în viitor este detinut de cosmonautul rus Serghei Avdeiev, care a ramas pe orbita timp de 748 zile, în consecinta, calatorind în timp 0,02 secunde.

O alta dovada ca timpul curge mai rapid în spatiu comparativ cu Pamântul este data de satelitii GPS. Ei au în interior câte un ceas extrem de precis. În pofida preciziei, toate aceste ceasuri din sateliti câstiga cam o treime de miliard de secunda pe zi. Dar sistemul corecteaza automat deviatia, deoarece micile diferente, adunate, ar putea da peste cap întregul sistem.

Utilizarea gravitatiei

Einstein asemana trecerea timpului cu cea a unui râu care încetineste sau accelereaza în meandrele sale. El a presupus ca ar trebui sa existe locuri unde timpul încetineste si altele în care viteza sa creste. Dovada sta chiar în centrul Caii Lactee. La 26000 de ani-lumina distanta de noi, exista obiectul cu cea mai mare masa din galaxie. Este o gaura neagra supermasiva, Sagittarius A, în care masa a patru milioane de sori exista ca un singur punct, infinit de dens, cunoscut drept singularitate.

Forta gravitatiei este foarte mare, pe masura ce te apropii. Nici macar lumina nu-i poate scapa. O asemenea gaura-neagra încetineste timpul mai mult decât orice altceva în galaxie. Astfel ia nastere o masina a timpului naturala.

O posibilitate este sa trimitem o nava spatiala rapida în jurul unei gauri negre sau sa cream artificial o gaura neagra care sa se roteasca foarte repede.

„Daca ar merge în jurul unei gauri negre, atunci nava ar consuma doar jumatate din timpul pe care îl traieste lumea care se afla departe de gaura neagra”, spunea Stephen Hawking în 2010.

Acest efect se numeste dilatare temporala gravitationala. Conform Teoriei Relativitii Generale, gravitatia este o curba în spatiu-timp. Astronomii observa în mod regulat acest fenomen atunci când studiaza lumina care se deplaseaza în apropierea unui obiect suficient de masiv. Aceste obiecte mari (sori, de exemplu) pot curba un fascicul drept de lumina. Acest fenomen se numeste efect de lentila gravitationala. Faptul ca evenimentele ce se petrec în univers trebuie sa implice atât spatiul cât si timpul determina gravitatia sa afecteze timpul.

Universul rotitor

În 1948 Kurt Gödel a gasit o solutie particulara pentru ecuatiile lui Einstein de câmp gravitational privind rotatia Universului. Calatorind prin spatiul unui astfel de univers, un astronaut poate ajunge în trecut. Într-un astfel de univers, lumina si lucrurile vor fi implicate în miscarea de rotatie, care va permite obiectelor materiale sa parcurga o traiectorie închisa nu numai în spatiu, dar si în timp. Nu exista nici o dovada stiintifica ca universul nostru se afla într-o stare de rotatie. Cu toate acestea, rezultatul obtinut de Gödel a aratat ca teoria relativitatii nu exclude o miscare înapoi în timp. Einstein însusi a fost uimit de acest rezultat.

În conceptia lui Gödel, galaxiile nu sunt singurele lucruri aflate în miscare de rotatie. Galaxiile se rotesc, si odata cu ele, spatiul si timpul. Daca un univers aflat în expansiune genereaza spatiu si timp, un univers în rotatie întoarce spatiul si timpul în jurul lui în spirala. Într-un univers aflat în rotatie calatoria în timp devine posibila. Prin deplasarea într-un cerc destul de mare în jurul unei axe, la o viteza apropiata de viteza luminii, un observator si-ar putea „prinde coada” temporala, revenind la punctul sau de plecare la un moment dat anterior plecarii. Caile necesare sunt cunoscute sub numele de curbe de timp închis (bucle temporale).

Cilindrul infinit al lui Tipler

Willem Jacob van Stockum a imaginat în 1936 un cilindru extrem de lung ce se roteste în jurul axei, pentru a gasi unele solutii la ecuatiile relativitatii generale. Se pare ca Stockum nu si-a dat seama ca solutia lui permitea calatoria în timp. O analiza realizata de Frank Tipler în 1974 si publicata în lucrarea „Rotating Cylinders and the Possibility of Global Causality Violation” releva ca cilindrul Tipler (masina timpului Tipler) este un obiect ipotetic care face posibila calatoria în timp: el ar rasuci spatiu-timpul ca într-un vortex, permitând astfel aparatului spatio-temporal ce navigheaza în cilin­dru sa se întoarca în trecut. Rezultatele de mai târziu au aratat ca un cilindru Tipler ar putea permite calatoria în timp numai daca lungimea lui este infinita.

Stringurile cosmice gigantice

O alta metoda a fost oferita de matematicianul american J. Richard Gott, la Princeton, în 1991. Aceasta implica asa-numitele stringuri cosmice gigantice. Se presupune ca aceste legaturi subtiri de energie sunt un fel de urme îndepartate ale Big-Bang-ului. Ele ar avea o greutate enorma si ar produce efecte gravitationale puternice. Solutia stringurilor se bazeaza pe urmatorul calcul: o pereche de stringuri cosmice drepte miscându-se una lânga cealalta cu o viteza foarte mare, pe cai paralele, ar permite scurte salturi in timp. Un astronaut care „înfasoara“ stringurile pe o traiectorie selectata s-ar putea întoarce în timp. Calculul lui Gott este însa unul ideal, întrucât presupune ca stringurile au o lungime infinita si sunt perfect drepte.

Gaurile de vierme

Cea mai solida teorie a calatoriei în timp este ”gaura de vierme”, desi în prncipiu oamenii de stiinta cred ca o gaura neagra ne-ar strivi. Însa exista un anumit tip de gaura neagra care ar putea fi traversata – Inelul Kerr. Gaura de vierme leaga doua zone de continuumuri deformate, având doua pâlnii unite de o coloana. S-ar putea calatori prin gaura de vierme mai rapid decât calatoreste lumina prin spatiul-timp.

În 1963, un matematician din Noua Zeelanda, Roy Kerr, a propus prima teorie realista pentru o gaura neagra rotativa. Conceptul depinde de stelele neutronice. Daca postulatul lui Kerr este adevarat, oamenii de stiinta speculeaza ca am putea trece printr-o gaura neagra si am iesi printr-o gaura alba.

O gaura alba este o ipotetica inversiune temporala a unei gauri negre. Daca lumina si materia sunt atrase într-o gaura neagra de unde nu mai pot scapa, gaurile albe emit lumina si materie si nimic nu poate intra. O gaura alba elimina materie din orizontul evenimentului sau.

Einstein a presupus ca de cealalta parte a unei gauri albe ar trebui sa se afle un univers în oglinda. Daca ne imaginam o gaura neagra ca o pâlnie cu gât lung pe care o unim cu o a doua pâlnie pozitionata invers (o gaura alba), se ajunge la o forma care seamana cu o clepsidra cu cele doua capete unite de un filament foarte subtire. Podul Einstein-Rosen este prima ipoteza teoretica ce implica o gaura alba.

Pâna acum nu a fost identificata nicio gaura alba. Potrivit ecuatiilor relativitatii generale, gaurile albe sunt matematic posibile, însa asta nu înseamna ca acestea exista în natura. Ipotetic vorbind, se spune ca gaura alba ar fi iesirea g?urii negre, rezultatul lor fiind o gaura de vierme prin care s-ar putea calatori în timp.

„Fizicienii s-au gândit la tuneluri în timp; ne întrebam daca portalurile spre trecut sau viitor ar putea fi posibile din punct de vedere natural. S-a dovedit ca ele exista si se numesc gauri de vierme. Adevarul este ca gaurile de vierme sunt peste tot în jurul nostru, dar sunt prea mici pentru a le vedea. Gaurile de vierme sunt foarte mici, ele pot aparea în colturi si crapaturi de spatiu si timp. Nimic nu este perfect plan sau solid. Acesta este un principiu de baza în fizica si se aplica chiar si timpului” Stephen Hawking

Exista multe solutii la ecuatiile lui Einstein care leaga doua puncte îndepartate din spatiu. Dar dat fiind ca spatiul si timpul sunt intim interconectate în teoria lui Einstein, aceeasi gaura de vierme poate sa lege totodata si doua puncte din timp. Coborând printr-o gaura de vierme, am putea calatori (cel putin din punct de vedere matematic) în trecut. Se poate presupune ca am putea apoi calatori pâna la punctul de pornire initial, ca sa ne întâlnim cu noi însine înainte de a fi plecat. Dar, dupa cum am mentionat, traversarea unei gauri de vierme în centrul unei gauri negre este o calatorie cu sens unic. Asa cum spunea fizicianul Richard Gott:

„Nu cred ca se pune problema daca o persoana ar putea calatori înapoi în timp aflându-se într-o gaura neagra. Întrebarea e daca va putea vreodata sa iasa de-acolo ca sa se laude cu asta”.

Paradoxurile calatoriei în timp

Calatoria în timp pune tot soiul de probleme, atât tehnice cât si morale, juridice si etice. Ca problema tehnica ar fi energia. Unde gasim o cantitate de energie suficient de mare pentru a face o gaura în timp sau pentru a modela atât de tare spatiul, încât sa ne putem întoarce în trecut? Ne putem gândi la evolutia spatio-temporala a Pamântului: acesta se roteste în jurul Soarelui, care se roteste în jurul centrului galaxiei, iar aceasta se îndeparteaza de centrul Big Bang-ului. Pamântul descrie o traiectorie spirala. Pentru a ajunge într-un anume moment în trecut, nu este suficient sa parcurgem înapoi axa timpului, deoarece vom ajunge într-un punct gol în spatiu, unde s-a aflat Pamântul la momentul respectiv.

Cât despre problemele sociale, Larry Dwyer formuleaza:

“Un calator în timp care-i trage un pumn eului sau mai tânar (sau viceversa) trebuie acuzat de agresiune? Calatorul în timp care omoara pe cineva si pe urma evadeaza în trecut ca sa se ascunda trebuie judecat pentru crimele pe care le-a comis în viitor? Daca se casatoreste în trecut, poate fi judecat pentru bigamie, desi cealalta sotie a sa se va fi nascut abia peste aproape cinci mii de ani?”

Cauzalitatea

O posibila calatorie înapoi în timp ar afecta o foarte importanta parte a universului nostru fizic numita cauzalitate. Un eveniment se întâmpla în universul nostru si el duce la înca unul si înca unul într-un sir nesfârsit de evenimente cu un singur sens. Un caz extrem al principiului cauzalitatii este asa-numitul butterfly effect” (efectul fluturelui): bataia aripilor unui fluture poate determina declansarea unui uragan într-o alta parte a Pamântului! În fiecare caz, cauza apare înaintea efectului.

Daca vrem sa calatorim înapoi în timp trebuie sa gasim metode de a preveni violarea cauzalitatii. În încercarea de a descoperi noi cai de a calatori, oamenii de stiinta au încercat sa reproduca eventuale parti componente ale activitatii de calatorie în timp începând cu elemente la nivel (sub)atomic. Cauzalitatea inversata a fost unul din cele mai comune rezultate ale acestor experimente. Experimentul lui Lijun Wang (2000) este unul din cele mai concludente pentru ca, prin intermediul acestuia, pachete întregi de unde au fost trimise printr-un bec de gaz cu cesiu rece si au parut sa iasa din respectivul „recipient” la 62 de nanosecunde înainte de a intra.

Paradoxul bunicului este un paradox ipotetic al calatoriei în timp, fiind prima data descris de catre scriitorul de fictiune René Barjavel în cartea sa din 1943, “Le Voyageur Imprudent“.

Paradoxul presupune ipostaza în care un om calatoreste înapoi în timp si îsi ucide bunicul biologic, înainte ca acesta din urma sa o întâlneasca pe bunica calatorului. Ca rezultat, unul din parintii calatorului (si prin extensie, calatorul însusi) nu va fi niciodata conceput. Acest fapt implica imposibilitatea ca el sa poata calatori înapoi în timp, ceea ce la rândul sau implica bunicul fiind înca în viata, iar calatorul reusind a fi conceput, permitându-i sa se întoarca în timp ca sa îsi ucida bunicul. Astfel, fiecare posibilitate pare sa implice propria sa negare, un tip de paradox logic.

Posibile solutii ale paradoxurilor calatoriei în timp

Ar exista trei metode de rezolvare a acestor paradoxuri.

1. Daca atunci când ne întoarcem în timp doar repetam trecutul, se poate spune ca o calatorie în trecut nu vine la pachet cu exercitarea liberului arbitru. Suntem fortati sa rescriem trecutul.

2. Daca beneficiem totusi de liberul-arbitru, am putea schimba trecutul, însa, în anumite limite. Practic, liberului-arbitru nu îi este îngaduit sa creeze un paradox temporal. De exemplu, ori de câte ori încerci sa îti omori parintii înainte de a te fi nascut, intervine o forta misterioasa care te împiedica.

3. Universul s-ar putea diviza sau clona în doua universuri. De exemplu, pe un palier temporal, oamenii pe care i-ai ucis arata ca parintii tai, dar sunt diferiti, deoarece esti situat într-un univers paralel. Astfel, existenta ta precedenta în universul original nu este alterata. Aici apare ideea de “univesuri-multiple”. Dar aceasta ar implica si un “timp-multiplu”, nu?

Daca exista masini ale timpului naturale?

Din punct de vedere spiritual sau ezoteric, calatoria în timp tine de acel gen de experiente numite mistice, oculte, magice sau paranormale. Mai exact, aceasta experienta este numita experienta transpersonala, concept care se refera la la transcenderea limitelor normale ale personalitatii. Cineva care se aventureaza în subconstient ar putea fi numit psihonaut. Un psihonaut trebuie sa faca un antrenament riguros atât pentru minte si pentru corp ca pregatire pentru orice circumstanta pe care o poate întâlni pe tarâmurile mintii subconstiente. Orice practica spirituala poate fi folosita ca metoda în explorarea mintii subconstiente: yoga, practicile zen, traditiile tantrice, ritualuri, mantre, austeritati si tehnici de mediatie, traditii samanice etc. Scopul lor este sa actioneze precum niste chei ce deschid diverse portaluri ale mintii.

Autorul de scrieri despre Zen, Suzuki Daisetz Teitaro, bazându-se nu numai pe o simpla învatatura, ci si pe o profunda experienta personala, spune:

„În lumea spirituala aproape ca nu exista diviziuni temporale cum ar fi trecutul, prezentul si viitorul, întrucât ele s-au contractat acolo într-un moment extatic singular al prezentului etern în care viata divina freamata în adevaratul ei sens… Trecutul si viitorul sunt ambele topite în acest moment prezent beatific de iluminare.”

Calatoria în timp din punct de vedere spiritual

Întrebarea care se pune: scrierile spirituale vechi sunt niste chestiuni boeme, diafane si pioase, sau sunt tehnoligii în adevaratul sens al cuvântului? Banuim ca toate aceste scrieri fac un transfer de know-how. Ele spun mai mult sau mai putin voalat ca legile universului se manifesta holografic si în noi însine. Aceasta conduce atât la controlul psihosomatic (autocontrol), cât si la accesul nemijlocit la tehnologiile exterioare si la toate secretele universului. Nava cu care putem intra în orice nivel existential, paralel cu al nostru (orice alta dimensiune) sau cu care putem ajunge în orice punct al universului, este posibil sa fie chiar corpul nostru.

Cheia calatoriilor temporale tine de capacitatea fiintei de a rezona cu o frecventa stabila a timpului. Fiinta trebuie sa poata sa perceapa energia timpului. Frecventele înalte de vibratie a energiilor din fiinta noastra ne permit perceperea timpului ca un flux continuu de „momente prezente“. Cuanta de energie devine astfel o cuanta de timp.

Fizica cuantica este cea care a pus în evidenta intercorelarea profunda care exista între stiinta si spiritualitate. Cele mai multe descrieri ale comportamentului materiei din fizica cuantica se apropie mult de conceptele descoperite în scrierile traditionale yoghine. Yoghinii nu aveau aparatele si tehnicile actuale, însa nici nu le erau de trebuinta, fiindca aveau o alta metoda de studiu – meditatia profunda.

De altfel, cele mai mici unitati de masura ale timpului au fost gasite în scrierile vedice. Necesitatea lor în acele vremuri nu a fost înteleasa nici pâna în prezent. Dupa cercetari îndelungate, fizicienii au constatat ca anumite particule subatomice aveau o durata de viata masurabila cu acele unitati. 

Maestrii yoghini actuali vorbesc despre timp si spatiu în termeni care par extrasi dintr-o carte de fizica. Iata spre comparatie, doua relatari (prima apartinând unui yoghin autentic care a trait o experienta dincolo de timp, cealalta a unui cercetator contemporan, cunoscator al celor mai îndraznete teorii ale fizicii) ce par sa se completeze si sa se potenteze reciproc:

Yoghinul Lama Govinda spune:

„Daca vorbim despre experienta uluitoare a energiilor spatiului si timpului în meditatie, intram deja într-o dimensiune total diferita… si din nou remarcam ca aceasta nu ramâne statica, ci devine un continuum beatific, viu, în care energiile timpului si ale spatiului sunt armonios integrate”

Fizicianul J.A. Wheeler:

„Spatiul-timp este un concept cu o valabilitate limitata… Nu exista spatiu, timp, nu exista înainte, nu exista dupa. Întrebarea „Ce se va întâmpla în viitor?” este lipsita de înteles. Aceste considerente releva faptul ca respectivele concepte de spatiu-timp nu sunt primare, ci secundare în structura teoriei fizicii.”

Orice calatorie în timp este un mic salt prin non-timp. Starea de non-timp este podul care face trecerea între doua momente de timp care în mod normal nu sunt legate unul de altul. Este ca si cum am vrea sa trecem un râu de pe un mal pe celalalt, dar trebuie sa urcam întâi podul pentru a ne afla undeva între cele doua maluri. Experienta mistica se produce în momentul în care yoghinul se mentine într-o stare perfecta de meditatie între „cele doua maluri”. Atunci el este constient de trecerea timpului, dar o vede doar ca pe o modificare permanenta a fatetelor aceluiasi adevar.

Henri Coanda

O chestie foarte faina s-a petrecut în 17 decembrie 1970, la o întâlnire cu studentii si cadrele didactice universitare de la Universitatea Politehnica din Bucuresti. Savantul Henri Coanda a facut o declaratie surprizatoare: omul ar putea calatori spre stele cu o viteza fantastica, folosind pentru propulsie propria sa energie.

El stia ca fiintele vii genereaza, omnidirectional în spatiu, energii ce intra în componenta biocâmpului. Biocâmpul se extinde de la limita de separare a organismului viu fata de mediul ambiant si se continua pe distante nedeterminabile. Dupa unii cercetatori, biocâmpul este format din energii slabe. Contrar lor, Henri Coanda credea ca biocâmpul contine energii foarte puternice. Atâta doar ca, propagându-se în toate directiile în spatiu, are loc o echilibrare a energiilor emise de fiintele vii.

Omul, spunea Henri Coanda, genereaza în biocâmpul sau o energie corpusculara colosala, pe care a denumit-o emisie de gravitoni. Gravitonii sunt capabili sa propulseze omul în spatiul cosmic, cu o viteza fantastica. Dupa parerea savantului, ar trebui proiectat un dispozitiv tehnic de ecranare si directionare a gravitonilor, pentru a li se imprima o directie si un sens prestabilite. Desigur, sa fie pus la punct un procedeu tehnic de prezervare a vietii omului la asemenea viteze.

Erau doar în faza de idee dispozitivele tehnice despre care vorbea Coanda, sau au fost proiectate si realizate de catre savant?

Întâmplator sau nu, acest aspect al activitatii lui Henri Coanda este deocamdata omis de biografii sai. Practic, Henri Coanda a deschis drumul pentru investigarea puterilor supranaturale (cum ar fi: levitatia, translocatia, dematerializarea) în vederea transferului acestora în campul realizarilor tehnologice si orthotehnologice.

În lucrarea “Trezirea în traditiile spirituale ale omenirii. Introducere la aforismele lui Patanjali” a lui Dan Mirahorian, exista un citat atribuit lui Coanda:

“Yoga este un sistem de abordare a lumii care arata ca totul poate fi realizat, prin interior; telepatia înlocuieste telecomunicatiile electromagnetice iar solutia interioara depaseste piedicile care blocheaza solutia exterioara (trece prin blindaje metalice, nu este bruiata, nu este atenuata cu patratul distantei dintre emitator si receptor); levitatia înlocuieste dispozitivele tehnologice de transport; translocatia sau teleportarea yogina este o emisie-receptie a materiei, analoaga emisiei si receptiei undelor electromagnetice, care permit accesul civilizatiilor galactice (OZN) instantaneu, în orice punct al Universului. Toate fiintele vii utilizeaza interactia controlata cu campul gravitational cu spatiul si cu timpul; oare n-am putea modela tehnologic aceasta?”

Puterea momentului prezent

Tot în Dan Mirahorian gasim ideea conform careia conceptul de calatorie în timp vine ca urmare a unei iluzii pe care o traim. Mintea ierarhizeaza evenimentele, localizându-le în momente si locatii diferite. De fapt, totul coexista petrecându-se în acest moment, în “acum“, în prezent. Momentul prezent este de fapt echivalentul eternitatii. Cel ce se situeaza în momentul prezent, se situeaza de fapt chiar în afara timpului. Timpul si spatiul secventiale apar doar în planul proiectiilor, al realitatii manifestate localizat, sub forma de curgeri înghetate, care au pierdut aspectul sincronic. Caderea în timp, dualitate si minte (realitatea secunda) se produce prin lipsa de prezenta/constienta. Cuvântul grecesc hamartia, tradus de obicei prin pacat în Noul Testament, înseamna în limba greaca clasica: “a lipsi” (atentia), “a rata tinta (obiectivul)”, “a pierde marca (nivelul cerut; starea de martor)”.

Desi oamenii cred ca prezentul apartine liniei timpului (împartit mecanic în trecut, prezent si viitor), în realitate prezentul este altceva. Prezentul are dimensiune temporala nula (are o durata egala cu zero). “Acum” apartine realitatii sursa, realitatii atemporale, realitatii sincronice. Acum este prezentul holografic. Acum se afla în fiecare punct al universului manifestat, între lumea temporala (diacronica; unde totul ne apare în succesiune) si lumea atemporala (sincronica; unde totul exista simultan). Cu alte cuvinte eliberarea din cercul vicios al succesiunii contrariilor (din lumea permanentei transformari) este trairea în “acum“.

clubenigma.ro

Bogdan

Per aspera ad astra