Calatoria Soarelui pe cer, mitul care a nascut toate religiile lumii

Ciclul Soarelui care rasare si apune, alternanta lumina – întuneric, este cea mai veche poveste de pe Terra. De fapt, ea este atât de veche încât ar putea fi numita „geneza tuturor naratiunilor liniare”.

Înainte ca stramosii nostri sa descopere focul, înainte de a învata sa planteze seminte si de a sta suficient de mult într-un loc pentru a apuca sa vada cum din ele ies, ca prin magie, plante, si chiar înainte sa înteleaga legatura dintre actul sexual si nastere, ei au spus povestea zilei si a noptii.

Acest ciclu primordial înca ne determina ritmul vietilor noastre, slujbele, vacantele si tot restul activitatilor, iar mitologia si stiinta au cazut amândoua de acord si indica faptul ca scopul zilei este acela de a ne indica locul în Univers.

Ziua este de-o potriva un fenomen astronomic si o unitate de timp. Ca simbol al unei experiente repetitive, originea zilei face parte din mitologia specifica fiecarei culturi.

Soarele urcând deasupra orizontului este una dintre primele imagini reprezentate în istoria antica, iar reprezentari similare sunt si acum realizate de copii, atunci când acestia încep sa realizeze concepte precum cel de „mâine dimineata” si „aseara”.

Povestea modului în care am învatat ce se se întâmpla cu adevarat in acest ciclu natural si în altele precum cel lunar sau anual, coincide cu povestea de început a stiintei. Dar, cum imaginatia nu asteapta niciodata ca lucrurile sa aiba o baza reala sau ca ele sa fie demonstrate, cu mult înainte de explicatia stiintifica a ciclului zi-noapte, a existat cea mitologica care a ilustrat pentru fiecare cultura calatoria Soarelui pe cer.

Multe dintre produsele imaginatiei stramosilor nostri s-au concentrat asupra unei întrebari firesti: „De ce alterneaza ziua cu noaptea?”.

O justificatie curioasa pentru alternanta zi-noapte apare în mitul Yuchi întâlnit la un trib din America de Nord si care vorbeste despre sora Soare si fratele Luna si care este prezentat pe larg în cartea lui Michael Sims, „Apollo’s Fire”.

Mitul spune ca la începutul lumii, Soarele si Luna aveau forme animale si puteau dansa pe curcubeu. Însa, decizia de a crea Pamântul presupunea existenta luminii care sa înlature omniprezentul întuneric. Atunci, mai multe animale au încercat sa îsi asume responsabilitatea de a lumina Pamântul, dar pâna si insectele dotate cu bioluminiscenta si chiar stelele au esuat, neputând produce suficienta lumina. Fratele Luna a încercat si el sa lumineze uscatul si desi efortul sau era considerabil, sora Soare a fost cea care a îndeplinit sarcina cu succes.

Ea a urcat spre zenit iar acolo nu stia daca sa îsi continue drumul spre vest si sa îi lase si noptii timp sa domneasca sau daca sa ramâna pe cer si sa asigure lumina permanenta. Pentru a gasi raspuns la aceasta dilema, sora Soare apeleaza la animale, iar ele decid sa accepte alternanta lumina-întuneric pentru ca noaptea sa beneficieze de intimitatea necesara pentru împerechere.

Pe de alta parte, unii hindusi credeau ca Shiva a format ziua prin deschiderea ochilor si noaptea prin închiderea lor. Nativii de pe coasta nordica a Canadei obisnuiau sa atribuie ziua si noaptea iepurelui si vulpii. Astfel, iepurele implora zeul pentru lumina astfel încât sa îsi poata gasi hrana, pe când vulpea îl ruga sa faca noapte pentru ca ea sa poata vâna.

Asa cum demonstreaza aceste credinte populare, ritmul zilnic astronomic este adânc înradacinat în credinta populara si în constiinta noastra.

În mitologie, astfel de ritmuri cosmice îsi gasesc intuitiv expresia prin personificare. Lumina si întunericul, viata si moartea, iubirea si ura merg mâna în mâna, se lupta, se împaca si se lupta iar.

Ivirea zorilor

Asa se face ca în mitologia greaca, Eos era cea care aducea noua zi. Zeita a zorilor, fiica a titanilor Hyperion si Theia, Eos este sora a lui Helion si a Selenei, adica a Soarelui si a Lunii. Astfel, ca zeita a zorilor, atunci când carul Soarelui este gata sa plece din ceruri, Eos deschide cu degetele sale trandafirii portile si îi permite astrului sa îsi faca aparitia.

Apollo cel stralucitor

Niciun zeu la Soarelui nu a întruchipat mai bine notiunea de zi mândra si luminoasa, ca Apollo. Desi se pare ca initial se stabilise cum ca el ar fi venit din alta parte, în Iliada si Odiseea lui Homer, Apollo este prezentat ca fiu al lui Zeus. Numit printre altele si Phoebus (cel stralucitor si pur), Apollo a fost de multe ori recunoscut nu doar ca zeul care mâna zilnic carul Soarelui pe cer, ci si ca divinitate a muzicii, a vindecarii, a poeziei etc.

Unii etimologi  asociaza numele de Apollo cu grecescul „apollynai” (a distruge) si cu abilitatile distructive ale leului, câci grecii vedeau o legatura între Soare si semnul zodiacal al leului.

Stralucitorul Apollo era fratele zeitei Lunii, Artemis (întâlnita si sub numele de Diana, Selene, Phoebe sau Luna). În multe culturi Soarele si Luna fie sunt frate si sora, fie formeaza un cuplu. În alte mitologii, este vorba de personaje aflate într-o antiteza violenta, asa cum sunt prezentate în culturile din Asia si Africa, unde Soarele este leul care ucide taurul, adica Luna.

Fiul focului si al apei

Apollo este unul dintre personajele implicate într-un tragic mit ce se refera la perturbarea ordinii cosmice, la dereglarea alternantei zi-noapte. Trista poveste a lui Apollo si a fiului sau nelegitim Faeton expune atât privirea mitologica asupra cosmosului, cât si relatia dintre Soare si Pamânt.

Faeton provine dintr-o familie dezbinata si locuieste pe Pamânt alaturi de mama sa, oceanida Climene.

El este prezentat ca este un adolescent tipic, nesigur pe el, dar care se mândreste la lume spunând cine îi este tata. Desigur, nimeni nu crede acest lucru, toata lumea speculând ca mama sa a inventat întreaga poveste. Disperat, Faeton merge la mama sa rugând-o sa îi dovedeasca ca el este fiu zeului Soarelui. Miscata de nelinistea fiului sau, Climene îi da voie acestuia sa îsi viziteze tatal, explicându-i ca acesta rasare zilnic dintr-un loc nu departe de casa lor.

Ajuns în fata tronului stralucitor, toate temerile lui Faeton dispar în momentul în care Apollo întreaba: „De ce ma cauti…fiule?”. Desigur, povestea nu ar fi fost tragica daca totul s-ar fi încheiat cu aceasta reuniune de familie.

Însa, asa cum era de asteptat, Apollo este mustrat de neglijenta sa parentala de pâna atunci, probabil, sa ia decizia de a-i îndeplini lui Faeton orice dorinta. Cum legendele nu sunt marcate de dorinte modeste sau rezonabile, Faeton îndrazneste sa îi ceara parintelui sau sa conduca pentru o zi carul Soarelui.

Nereusind sa îsi faca fiul sa ceara altceva în schimbul acestei sperante pentru care Faeton nu era pregatit, Apollo accepta târgul. Fireste, caii sunt prea puternici pentru a putea fi struniti de tânarul muritor speriat si, în scurt timp, Faeton realizeaza ca este doar un simplu calator în car.

Caii, obisnuiti cu puterea lui Apollo simt slabiciunea muritorului si încep sa zburde tot mai sus, ajungând pâna la stele si împiedicându-se de ele. În tot acest timp, Pamântul este privat de caldura Soarelui. Din ce în ce mai speriat, Faeton scapa haturile iar caii pornesc în picaj spre Pamânt.

Luna, care se deplasa încet, nemultumita ca iar renunta la tron, ramâne uimita sa îsi vada fratele coborând mai jos ca ea.

Pe masura ce carul cobora mai mult, Pamântul ardea. Mai întâi au fost afectati muntii care devenind din ce în ce mai uscati au izbucnit în flacari, recoltele sunt si ele afectate iar zidurile oraselor se cutremura.

Tintuit de teroase, Faeton îndrazneste sa se uite în jos la nenorocirile pe care le produce. Fata îi arde de caldura, tot corpul îi este acoperit de funingine neagra, iar nori grosi de fum îi împiedica vederea.

Cele sapte guri ale Nilului se usuca de la atât de multa caldura, noi insule îsi fac aparitia din ape si crapaturi adânci se formeaza în sol, permitând luminii sa ajunga pâna în lumea de dincolo.

Acesta este momentul despre care vor aminti grecii si romanii mai târziu, adica ziua în care Libia s-a transformat dintr-un tarâm de poveste într-un desert, iar sângele din trupurile etiopienilor s-a apropiat atât de mult de piele încât a determinat înnegrirea acesteia.

Delfinii se tem sa iasa din apa dar nu mai pot supravietuii în apa fierbinte. Pâna si Neptun încearca sa iasa din adâncuri, dar caldura produsa de carul lui Faeton este insuportabila.

În cele din urma, nemaisuportând calamitatea, aparându-si ochii cu mâna, Mama Natura îsi ridica fata pârlita, si se roaga la Zeus sa puna capat haosului. Ascultând strigatul disperat al naturii Zeul lanseaza un trasnet spre focul ce mistuia Pamântul si astfel, fiul focului si al apei se stinge într-o izbucnire de lumina si cade în râul Po.

Nimfele sunt cele care iau corpul neînsufletit al lui Faeton si îl îngroapa la mal.

Luna

Lumina lunii este un fel de lumina solara la mâna a doua, câci Artemis reflecta o parte din stralucirea focului pe care îl mânuieste fratele sau.

Nu mai surprinde pe nimeni ca Artemis este sora geamana a lui Apollo, fiica lui Zeus si a zeitei Leto, care la rândul sau este fiica titanului Keos si a zeitei Febe. În majoritatea povestilor, Artemis este o arcasa virgina si iute la mânie. Mai târziu, Artemis a fost identificata cu zeita Selene si mai târziu cu Diana, zeita romana.

În mitologia hindusa, caldura feroce a Soarelui este contestata de generozitatea datatoare de viata a Lunii, despre care se crede ca are puterea de a controla nu numai mareele, dar si roua care pare sa cada ca mana din cerul noptii.

Aceste picaturi de apa sunt percepute drept echivalentul ambroziei aici pe Terra, adica al bauturii zeilor despre care se spune ca aduce nemurirea si tineretea vesnica.

Astfel de mituri intuiesc un ciclu de transformari alchimice care uneori, odata cu trecerea timpului, sunt dovedite de stiinta.

De ce spunem asta? Pentru ca roua poate fi perceputa ca un adevarat elixir ce ne tine in viata. Ea se formeaza, ca prin magie, prin condens. Plantele se hranesc cu ea, iar vacile se hranesc cu aceste plante. La rândul lor, vacile de dau noua lapte. Oamenii beau laptele si o parte din el ajunge în sânge. Pentru a completa ciclul, trebuie sa ne gândim ca sângele circula prin vase la ochi si la creier si ne permite noua sa vedem, sa ne imaginam, sa întelegem si sa percepem aceasta „minune”.

Sub bolta

Soare, lumina, Luna, ploaie, zapada, fulgere, toate aceste cadouri sau pedepse vin din cer. Majoritatea culturilor au asociat cerul cu zeitatile. Însa, chiar daca au considerat ca ei depinde de Soare si de luna pentru a avea lumina, oamenii au considerat intotdeauna ca in ceruri se afla zeitatea suprema. Si totuti, ce este cerul?

În mitologia israelita, raiul era perceput ca un dom, o semisfera care acoperea Pamântul plat si care era sustinuta de munti.

În mitologia azteca, al Patrulea Soare al creatiei (epoca ce a precedat-o pe cea actuala) s-a terminat când nu numai ca uscatul a fost inundat, dar si cerul s-a prabusit peste el.

Astfel, cel de-al Cincilea Soare, adica perioada în care aztecii au relatat aceste întâmplari,  a luat nastere când fiii zeului Ometeotl au reusit sa urce cerul la locul lui.

Un alt tip de cer „mobil” a fost întâlnit si la populatiile kadaru si nyimang, din Muntii Nuba, Africa.

Indivizii din aceste populatii spun povesti referitoare la o perioada în care cerul se afla mai aproape de Pamânt.

Mitul kadaru vorbeste despre cum oamenii puteau sa se urce în cer de unde culegeau nori pe care îi mâncau.

Doar ca acest lucru nu a mai fost posibil dupa ce o batrâna a încercat sa întepe cerul, dintr-un motiv necunoscut. Speriat, cerul nu numai ca s-a retras la o distanta sigura, dar de atunci a ramas suparat pe oamenii kadaru si nu mai da ploaie decât o perioada foarte scurta din an.

În mitul nyimang, femeia întepa cerul deoarece acesta se apropiase atât de mult de Pamânt, încât oamenii erau nevoiti sa mearga aplecati.

Focul lui Apollo 

Pentru cei care sunt curiosi cum se termina povestea lui Faeton, trebuie sa mentionam ca, mitul are un final si mai trist.

Când Climene afla de moartea fiului sau, ea îsi ia cele trei fiice pentru a merge la mormânt. Aici, cele patru femei îl deplâng pe tânar patru luni. Apoi, într-o zi, sora cea mare, Faetusa încearca sa se ridice de pe mormânt dar descopera ca nu îsi poate misca picioarele. Frumoasa Lampetie, sora mijlocie, încearca sa îsi ajute sora, dar nici ea nu se poate misca.

Uitându-se la picioarele lor, fetele realizeaza ca, de fapt, în locul membrelor posterioare le-au crescut radacini care s-au înfipt deja puternic în Pamânt. Disperata, sora cea mica se ia cu mâinile de cap, dar în locul parului sau frumos, crescusera frunze. Deznadajduite si speriate, tinerele cer ajutorul mamei, dar este prea târziu, pentru ca singurul lucru care mai aminteste de ceea ce au fost cândva sunt gurile care se mai zaresc în scoarta. Climene se zbate si încearca sa rupa scoartele ce i-au înghitit copilele, dar în locurile de care tragea se formau rani din care curgea seva.

Dupa un timp,  Climene realizeaza ca nu mai poate face nimic pentru a-si salva copiii si pleaca. Cei trei puieti au ramas pe marginea apei, cu seva curgând din rani si întarindu-se. Din când în când, bucati din seva galbena întarita cad în apa. Râul molcom le poarta la vale, unde oamenii le culeg si le vând ca bijuterii pentru mirese. La rândul lor, mândrele proprietare îsi expun bijuteriile în lumina soarelui, spunând ca sunt daruri de la zei, extrase din focul lui Apollo.

descopera.ro

Bogdan

Per aspera ad astra