Ginghis Han, cel mai mare cuceritor din istorie

Ginghis Han a fost cel mai mare cuceritor pe care l-a cunoscut lumea vreodata. Figura legendara a istoriei, cunoscut de toata lumea ca simbol al luptatorului barbar, Ginghis Han ramâne si astazi un personaj extrem de important al istoriei universale, însa unul controversat. Cum îl percepem azi pe Ginghis Han? Ca un ucigas cu sânge rece, responsabil de zeci de milioane de victime, sau ca pe un lider extraordinar, creatorul celui mai întins imperiu din istorie?

Ginghis Han (1162-1227) si fiii sai au purtat razboaie pe doua fronturi simultane si au cucerit teritoriile ruse pe timp de iarna – reusita la care Napoleon si Hitler au aspirat, dar n-au ajuns niciodata.

Cum a fost posibila o asemenea victorie pentru un popor nomad de 2 milioane de locuitori?

Raspunsul sta în extraordinara tehnica militara care s-a folosit din plin de beneficiile arcasilor calare. Viteza si mobilitatea arcasilor mongoli, acuratetea loviturilor lor de la distanta si modul extraordinar în care stapâneau caii – toate aceste elemente, combinate cu politica brutala impusa de Ginghis Han celor pe care-i ataca („predati-va sau muriti!”), i-au facut pe mongoli invincibili. Potrivit istoricului militar Liddell Hart, Ginghis Han a fost un inovator militar în doua chestiuni esentiale:a realizat ca nu avea nevoie de sprijinul infanteriei pentru cavalerie si a înteles importanta barajelor de artilerie.  

Dispunând de aceasta forta armata, bine organizata si extrem de mobila, Ginghis si principalii sai comandanti militari au întreprins numeroase razboaie de cucerire, încheiate cu importante câstiguri teritoriale: Siberia (1207), China de Nord (1211-1215) si Asia Centrala (1219-1221). A invadat India (1221) si Rusia (1223).

În anul 1206, la 42 ani si dupa o campanie militara împotriva unor triburi din estul Mongoliei, seful militar Temüügin devine „mare conducator” (1206-1227)(hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populatii vorbitoare de dialecte mongole si turcesti.

Ginghis a unit triburile mongole si a reusit sa ocupe cu ostile sale teritorii vaste, spre est, pâna la Marea Chinei, si spre vest pâna la Marea Caspica. Pentru administrarea acestui imperiu urias, Ginghis han a emis decretele necesare sub forma de texte de lege. Dupa moartea sa, imperiul a fost împartit între fii lui si extins în continuare, timp de doua generatii, dupa care marea formatiune statala s-a dezmembrat.

Situatia mongolilor

Mongolii ocupau partea nord-estica a Mongoliei de astazi, teritoriu amplasat între raurile Onon (lungime 1.032 km) si Kerulen (lungime 1.254 km). Ambele îsi au obârsia pe teritoriu rusesc si se varsa în fluviul Amur.

Triburile mongole erau alcatuite din pastori, pescari si vânatori nomazi din stepele asiatice. Nu se stie daca aceste triburi aveau notiunea proprietatii private propriu-zise. Însa se deduce faptul ca erau organizati într-o orânduire asemanatoare cu a feudalismului timpuriu prin ierarhia militara din cadrul tribului. Marile decizii erau adoptate într-un consiliu militar-aristocratic suprem, o adunare generala, cunoscuta sub denumirea „kuriltai” (sau kurultai, pe tatara korîltai). Kuriltaiul alegea si marele han.

Dupa legenda mongola, mongolii se trageau dintr-un lup si o ciuta (caprioara) care traiau la izvoarele râului Onon la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun”(aflat la circa 170 km est de Ulan Bator).

Temüügin apartinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii salbatici”), fiind fiul cel mai mare al sefului de clan Yesüghei bahadur si stranepotul legendarului print mongol Kabul han (1130–1150). Acesta din urma începuse în 1131 unificarea triburilor mongole. Temüügin, care în traducere înseamna „faurar” sau „de fier”, a continuat aceasta politica si i-a transmis-o fiului sau Öghedei (Ogotai, Ugotai).

Originea si nasterea lui Temüügin

Locul nasterii lui Temüügin este controversat. Unii sustin ca s-ar fi nascut pe malul drept al râului Onon, în 1162 sau 1155, lânga Muntii Burkhan Khaldun în nordul Mongoliei moderne, nu foarte departe de capitala Ulaanbaatar, dupa traditia oriata si buriata (dupa numele unor triburi mongole). Grupul tribal mongol estic „Halha” sustine ca Temüügin s-ar fi nascut pe cursul mijlociu al râului Kerulen.

Istoria secreta a mongolilor raporteaza ca Temujin, când s-a nascut, strângea în mâna un cheag de sânge, semn traditional ca i-a fost destinat sa devina un mare lider.

El a fost al treilea fiu al tatalui – Yesügei, seful clanului mongol Khamag de Kiyad, un aliat al lui Toghrul Khan, sef al clanului Kerait, si fiul cel mare al mamei sale si sotia lui Yesügei, Hoelun. Temujin a fost numit dupa un sef de trib al tatarilor, Temujin-üge, pe care tatal sau tocmai l-a capturat.

Numele, de asemenea, sugereaza ca acesta ar putea proveni dintr-o familie de fierari. Clanul Yesukhei a fost numit Borjigin, si Hoelun era din Olkhunut, o afiliatie a tribului Onggirat. Ca si alte triburi, ei au fost nomazi. Pentru ca tatal sau a fost seful clanului, cum au fost predecesorii sai, Temujin a devenit nobil. Aceasta pozitie sociala mare l-a facut sa beneficieze de ajutor de la alte triburi si pentru a consolida triburile mongole.

Tineretea si familia

Potrivit cronicarului persan contemporan Rasid ed-din, hanul mongol este prezentat în lucrarea Cronici ca fiind înalt, cu parul roscat si cu ochii verzi (ceea ce i-a facut pe unii sa presupuna ca neamul sau se va fi tras din vreun clan de origine scita).

Era caracterizat ca fiind singuratic, necomunicativ si izolat. Temujin a avut trei frati numiti Hasar, Hachiun, si Temüge, si o sora pe nume Temülen, precum si doi frati vitregi pe nume Behter si Belgutei.

Ca multi nomazi din Mongolia, viata timpurie a lui Temujin a fost dificila. Tatal sau a aranjat o casatorie pentru el, iar la vârsta de noua ani, el a fost trimis de catre tatal sau la familia Borte care a fost un membru al tribului Onggirat, unde îsi va gasi viitoarea sotie.

Temujin s-a mutat acolo pentru a trai în serviciul lui Dai Setsen, capul gospodariei pâna când a ajuns la vârsta maritisului de 12 ani. Între timp, tatal sau, când se întorcea spre tabara, s-a întâlnit cu un grup de vânatori mongoli proveniti dintr-un trib rival. A fost otravit de alimentele oferite de acestia. Aflând acest lucru, Temujin s-a întors acasa pentru a solicita pozitia tatalui sau ca sef al tribului, cu toate acestea, tribul tatalui sau a refuzat sa fie condus de un baiat atât de tânar. Ei i-au abandonat pe Hoelun si copiii ei, lasându-i fara protectie.

Pentru urmatorii ani, Hoelun si copiii ei traiesc în saracie, supravietuind cu fructe de padure si vânat de bou, marmote, si alte vietati mici vânate de Temujin si fratii sai.

În timpul unei expeditii de vânatoare la 10 ani, Temujin si-a ucis fratele vitreg Behter în timpul unei lupte care a rezultat dintr-o disputa asupra prazii de vânatoare. Acest incident a cimentat pozitia sa.

Într-un alt incident, în 1177, el a fost capturat într-un raid, luat prizonier si detinut de catre aliatii tatalui sau, tribul Tayichi’ud. Tayichi’ud l-a înrobit pe Temujin, dar cu ajutorul unui paznic, pe nume Chilaun (care mai târziu a devenit un general al lui Genghis Khan), a scapat din iurta, în mijlocul noptii pentru a se ascunde.  Reputatia lui Temujin a devenit larg raspândita dupa evadarea sa din Tayichi’ud. 

Trebuie spus ca Temujin a crescut în climatul politic dur al Mongoliei, care a inclus razboaie tribale, hotie, raiduri, cresterea coruptiei si a actelor de razbunare continue efectuate între diferitele confederatii, toate amplificate de interventii ale fortelor straine, cum ar fi dinastiile chineze la sud. Mama lui Temujin, Hoelun, l-a învatat multe lectii despre climatul politic instabil din Mongolia, în special nevoia de aliante.

La 16 ani, Temujin s-a casatorit cu Borte al tribului Onggirat pentru a cimenta alianta între triburile lor respective. La scurt timp dupa casatorie, Borte a fost rapita de catre tribul Merkit. Temujin a salvat-o cu ajutorul prietenului sau si viitorul rival, Jamukha, si cu ajutorul protectorului sau, Toghrul Khan din tribul Kerait.

Ea i-a dat nastere unui fiu, Jochi (1185-1226). În ciuda speculatiilor, Borte ar fi singura lui împartteasa, desi Temujin a urmat traditia de a lua mai multe neveste.

Borte a avut trei fii: Chagatai (1187-1241), Ögedai(1189-1241), si Tolui (1190 -1232). Genghis Khan a avut, de asemenea, multi alti copii cu sotiile sale, dar ei au fost exclusi de la succesiune. 

Unirea triburilor mongole

Temüügin era convis ca supravietuirea în stepele Asiei era posibila numai prin unirea triburilor. Urmareste atingerea acestui deziderat prin siretenie, diplomatie si iscusita, prin care cauta sa câstige aliati si sa-si elimine adversarii.

Dupa 1190, triburile mongole erau unite sub conducerea lui Temüügin si începu supunerea altor popoare din stepele Orientului Îndepartat. Ginghis han le promitea prada bogata în razboaiele care aveau sa urmeze.

Pentru Temujin loialitatea si fraternitatea de prim rang era mai presus de toate.

Jamukha a fost unul dintre cei mai buni prieteni a lui Temujin, dar prietenia lor a fost testata mai târziu, atunci când Temujin s-a luptat pentru a deveni Khan. Jamukha l-a provocat la lupta la Dalan Bhalzhut, pe Platoul Central al Mongoliei.

Temujin, cu o armata inferioara numeric a fost înfrânt. Desi a scapat, generalii sai au fost capturati si opariti de vii de catre Jamukha. Aflând atrocitatea, Temujin a depus un juramânt de razbunare. Si-a pregatit o noua elita cavalereasca denumita Kheshig (o elita de calareti arcasi lipsiti de individualitate, antrenati din greu sa lupte si sa traga cu arcul înca din copilarie) si a pus la cale noi tactici ingenioase.

În cea de-a doua batalie, armata de calareti ai lui Temujin a nimicit armata lui Jamukha. Jamukha s-a refugiat în Muntii Tannu în iarna lui 1204. Tradat de doi dintre generalii sai, a fost adus în tabara lui Temujin. Cei doi generali îsi asteptau recompensa din partea lui Temujin pentru prinderea dusmanului, însa au fost executati. Temujin l-a dezlegat pe Jamukha si l-a rugat sa i se alature. Jamukha  a refuzat si i-a cerut sa-l ucida. A fost executat, fiindu-i rupta sira spinarii.

Temujin devine unicul lider si primeste în 1206 titlul de „Rege Universal si Etern” sau „Genghis Han”. Printre popoarele care s-au supus noului mare han Ginghis figurau merkitii (1202), keraitii (1203) si naimanii (1204), fiind astfel înlaturate ultimele obstacole în calea cresterii imperiului.  Acesta avea sa se confrunte cu un alt inamic puternic de la est: China.

Campaniile militare

Cu o armata de 50 000 de soldati, a invadat nordul Chinei. A ocolit Marele Zid Chinezesc si li s-au alaturat mercenari loiali, care s-au predat si supus noului lider mongol, jurând ca vor lupta sub comanda sa.

Armatele sale de calareti au desfasurat raiduri asupra satelor si oraselor chineze. Populatii întregi au fost macelarite, orasele jefuite si incendiate, iar femeile demnitarilor chinezi, rapite si duse chiar în patul marelui Han.

Asediul Beijingului

În anii 1207-1209 îi supune pe tanguti (un stat alcatuit de uiguri, chinezi si tibetani) si întemeiaza o baza militara lânga Marele Zid Chinezesc.

In 1211, ostile mongole patrund pe teritoriul dinastiei Jin (o dinastie tunguza din Manciuria). A fortat capitularea provinciei Xia, si la scurt timp dupa aceea, în 1211, el a terminat cu cucerirea dinastiei Jin.

Un ultim obstacol pentru supunerea Chinei era Beijingul, un oras împrejmuit de ziduri înalte de 12 metri si lungi de 30 kilometri cu 900 de turnuri de paza, ce cuprindea un oras de mari palate, temple aurite si piete abundente de matase si condimente, în care locuiau 350.000 de oameni.

Pentru o mare armata nomada condusa de Ginghis Han, ce era obisnuita sa lupte pe câmp deschis, orasul înconjurat de ziduri era de nepatruns. De aceea au asteptat si si-au asezat tabara, izolând orasul. I-au capturat pe inginerii chinezi, obligându-i sa construiasca catapulte, scuturi mobile si berbeci de lupta. În timp ce mongolii jefuiau marfurile si proviziile aduse de negutatorii chinezi, locuitorii orasului au flamânzit, consumându-si caii si ulterior, recurgând la canibalism.

Dupa luni de zile, Ginghis Han a ordonat atacarea orasului. Avea sa întâmpine o rezistenta condusa de comandantul militar chinez al orasului, cu o garnizoana de mii de soldati si un arsenal de lupta.

Ginghis Han a ordonat catapultarea bolovanilor spre oras în timp ce armata chineza raspundea cu aruncarea unor bombe unse cu ulei, umplute cu chimicale si excremente incendiate spre armata mongola ce le asedia orasul.

Ginghis Han a ordonat ca prizonierii chinezi sa transporte scarile de asediu si berbecii de lupta spre zidurile orasului, fiind pusi în prima linie. Multi au fost nimiciti de sagetile conationalilor lor care erau asediati.

În cele din urma, dupa o lupta crâncena, apararea orasului a cazut, armata chineza a fost nimicita, comandantul chinez al orasului s-a sinucis iar mongolii au intrat si devastat, jefuind, incendind si masacrând populatia. Multe femei de teama ca vor fi violate, s-au sinucis aruncându-se de pe zidurile înalte ale orasului.

Reforme

Dupa carnagiul de la Beijing, Ginghis Han si-a stabilit capitala la Karakorum, transformandu-l într-un centru comercial si administrativ.

Karakorum
Karakorum

A impus un cod de legi personale, a pus bazele unui sistem juridic, a preluat cunostintele din stiinta, medicina si tehnologia chineza. A instituit un sistem de scris si un sistem monetar. A stabilit noi rute comerciale si a trimis ambasadori în Persia, înfiintand primele postalioane, situate fiecare la 40 de kilometri. Tot el a instituit niste reguli draconice pentru siguranta. Orice crima sau nelegiuire era pedepsita cu moartea sau taierea membrelor. A instituit si reguli foarte stricte pentru primirea strainilor.

Istoria secreta a mongolilor mentioneaza doar ca Ginghis se ruga la muntele Burhan Haldun. El a fost tolerant cu religiile si interesat de procesul de învatare a lectiilor filosofice si morale din alte religii.

Pentru a face acest lucru, el a fost consultat de calugarii budisti, musulmani, crestini, misionari, printre ei calugarul taoist, Qiu Chuji. Se spune ca în tineretea sa, a întâlnit un saman care i-a prevestit ca destinul sau e sa cucereasca si sa conduca lumea.

Expansiunea

În anii 1215-1219, mongolii ocupa, dupa cum am aratat mai sus, Beijing-ul, Coreea începând sa plateasca tribut mongolilor.

A lansat un atac de succes împotriva Hanatul Kara-Khitan în 1218 si a încheiat un tratat de prietenie cu statul Horezmul (de pe teritoriul Iranului).

A lansat o incursiune de razbunare contra horezmienilor, deoarece unii horezmieni pradasera o caravana mongola. Între timp, Öghedei a fost desemnat ca urmas. În anii 1219-1220, a desfasurat ocuparea Transoxaniei dupa înfrângerea ostirii sahului din Horezm.

Sunt ocupate Buhara si Samarkand-ul (centre urbane importante din Asia Centrala. Au loc incursiuni militare în Caucaz si cnezatele ruso-ucrainene.

Preferând sa nu cucereasca imperiul vecin Khwarezmia, Ginghis a oferit în schimb o alianta politica. Trimitând o caravana de 500 de oameni, a sperat sa creeze un partener comercial puternic prin intermediul Drumului matasii.

Cu toate acestea, Shah Khwarezmian nu l-a privit cu încredere si a ordonat masacrarea membrilor caravanei. Ginghis a trimis un grup de ambasadori direct la Shah, care a raspuns prin decapitarea unuia dintre ei. Indignat, Ginghis a mobilizat aproximativ 200.000 de oameni si a supravegheat personal declinul sângeros si subjugarea Imperiului Khwarezmian în 1220. Peste un milion de persani au fost ucisi în timpul invaziei mongole.

Imediat dupa succesul sau, Genghis Han a capturat multe alte regiuni în drumul sau de întoarcere spre Mongolia, inclusiv Georgia, Afghanistan in vest si alte regiuni chineze in est. În 1221, a înfrânt ostirea lui Gelal ed-Din, fiul sultanului din Horezm, cazut în bataliile de la Marea Caspica.

În 1223, armata mongolq, condusq de Sübedei (sau Subotai), avanseaza ajungând în Ucraina si înving oastea aliata a cnezilor rusi în Batalia de la raul Kalka, desi aceasta oaste avea superioritate numerica fata de cea mongola.

batalia de la kalka
batalia de la Kalka

În 1224-1225, Ginghis s-a reîntors în Mongolia si a condus o expeditie de pedepsire a tunguzilor (natiunile din Manciuria). In urma calatoriei sale pline de victorii, imperiul lui Ginghis se întindea de la Marea Caspica, în vest, pâna la Marea Japoniei în est, de doua ori cuprinzând dimensiunea Imperiului Roman si de patru ori Imperiul lui Alexandru cel Mare.

Organizarea militara

Armata mongola era organizata în sistemul decimal, trupele fiind împartite în unitati de zece soldati care se controlau reciproc. Se practica o varianta a decimarii: daca dezerta un ostean din cei zece, ceilalti noua osteni trebuiau sa moara.

Dupa ce dadeau în primire par de la fiecare cal, ostenii depuneau juramântul de credinta si supunere oarba, pâna la moarte, fata de han. Din parul de cal se facea „stindardul negru” (tuiul). Este si astazi simbol national (este pastrat în custodia ministerului mongol al apararii, în capitala tarii).

Puterea si succesul trupelor mongole se explica prin disciplina severa, prin enorma mobilitate a trupelor, natura robusta a cailor si razboinicilor, armele din dotare si prin tactica inteligenta de lupta a comandantilor mongoli. Fiecare calaret avea doi sau trei cai, care îi dadeau posibilitatea schimbarii cailor obositi, ostenii oprindu-se pe traseu numai pentru somn si hrana. Aceasta consta preponderent din carne uscata facuta pulbere (borts), pastrata în basica de vita prinsa la sa.

Mongolii erau antrenati de copii pentru a deveni calareti si arcasi excelenti. Vânatoarea era îndeletnicirea de capatâi ca antrenament în vederea razboaielor.

Arma principala era arcul compus din doua materiale diferite (lemn, tendoane sau metale) care asigurau o elasticitate deosebita. Razboinicii posedau mai multe arcuri, foloseau sageti cu vârfuri metalice care puteau sa strapunga zalele cu care era echipat inamicul.

Prin folosirea în calarie a scarilor, puteau tinti din goana calului în directia opusa fugii cu o precizie uimitoare (tehnica de altfel raspândita la mai toate triburile razboinice ale stepei, înca de pe timpurile scitilor si sarmatilor). Tactica folosita frecvent de mongoli era atacul rapid si scurt, urmat de o retragere amagitoare, menita sa atraga inamicul în cursa, ca sa fie împresurat.

Succesiunea si moartea

Batrân fiind si sleit de puteri, tema succesiunii lui Ginghis a fost extrem de contestata. Fiul sau cel mare, Jochi, a murit în mod misterios, unii sustinând ca Ginghis însusi a ordonat otravirea lui. Fiul sau mijlociu, Ogedai a fost numit mostenitor.

Ginghis era îngrijorat, caci nu apucase sa-si îndeplineasca destinul – cel de-a cuceri întreaga lume. Fiind la fel de framântat de asigurarea nemuririi ca si împaratul chinez antic Qin Shi Huan, si-a dorit sa caute elixirul vietii.

A chemat la curtea sa imperiala un calugar taoist care l-a sfatuit ca îsi poate „asigura nemurirea” numai prin sângele fiilor sai nascuti.

Ogodai
Ogodai

De aceea, Ginghis a avut multe sotii si foarte multi urmasi. Astazi, multi asiatici se declara ca fiind urmasii lui, fapt demonstrat în urma testelor ADN. Se estimeaza ca 1 din 200 de europeni sunt urmasi ai navalirilor mongolilor.

La scurt timp, Ginghis, aflat într-o lupta împotriva poporului Tangut, a cazut de pe cal. A murit în 1227.  A fost îngropat într-un mormânt nemarcat dupa cum si-a dorit, locatia sa fiind un secret de familie bine pazit.

În folclor se sustine ca un râu a fost deviat; alte povestiri descriu o livada de pomi plantati deasupra mormântului sa-l ascunda. Potrivit legendei, escorta funerara a executat pe loc pe oricine a întâlnit pe drum, pentru a pastra secretul locului de îngropaciune si pentru a face imposibila descoperirea lui. În 2004, un dig arheologic a descoperit ceea ce se crede a fi ruinele palatului lui Genghis. Se spera ca va fi gasit si mormantul lui.

Urmari

Despre personalitatea hanului mongol au circulat diferite versiuni si legende. Unele izvoare spun ca Ginghis Han i-ar fi dat fiului sau Öghedei „Istoria secreta a mongolilor”, un amestec de cronica si legenda. Alte izvoare spun ca Öghedei ar fi intocmit cronica.

Manuscrisul contine relatari din viata lui Ginghis Han si putea fi citit numai de membri ai familiei hanului. Documentul original a disparut pentru totdeauna. Abia în 1866 au fost descoperite într-o biblioteca chineza fragmente transcrise din documentul original. În manuscris este amintit faptul ca hanul mongol punea mare pret pe loialitate deplina fata de han si prieteni.

Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor si macelurilor mongole îl considera pe Ginghis Han un tiran crud si sângeros, care dispunea omorarea in masa a populatiei bastinase înfrânte. Cu toate acestea, Temüügin a avut si o perioada lunga de pace (pax mongolica)

Marele han a fost tolerant fata de alte religii sau filozofii si asculta cu atentie ce aveau de spus sacerdotii si filosofii respectivi. Catre sfârsitul domniei sale, Ginghis han s-a lasat consiliat în probleme de organizare politica si administrativa de Kitan Yelü Husa, originar din Manciuria si de ministrul sau persan si musulman Mahmud Ialavaci. Politica lui Ginghis Han a fost continuata de mostenitorii sai, care au preluat un imperiu de peste 33 milioane km², cu o întindere cuprinsa între Oceanul Pacific si Marea Caspica.

Ginghis Han, acest nomad analfabet, a fost un geniu în multe privinte, mai ales când ne gândim ca realizarile sale s-au nascut, practic, din nimic. Toti ceilalti mari cuceritori ai lumii au fost oameni cultivati si aveau o mostenire culturala si niste traditii în spate – Alexandru cel Mare cu Aristotel, Iulius Cezar cu mostenirea greco-romana, Napoleon cu iluminismul. Comparat, spre exemplu, cu Francisc de Asissi, contemporanul sau, Ginghis Han pare un pigmeu (în sensul de persoana lipsita de calitati si valoare). În mod paradoxal, urmasii cu Francisc au fost primii europeni care au intrat în contact cu mongolii si s-au întors de acolo cu o poveste uimitoare care a supravietuit trecerii timpului: povestea lui Ginghis Han.

Inedit

Ginghis Han a capatat titlul de cel mai verde invadator din istorie, dupa ce oamenii de stiinta au descoperit ca a omorât atât de multi oameni, încât pamânturile cultivate s-au transformat în paduri. Liderul mongol, care a construit un imperiu imens, a ajutat la îndepartarea a circa 700 de milioane de tone de carbon din atmosfera, arata un nou studiu. Moartea a 40 de milioane de oameni a însemnat ca zonele mari cultivate s-au umplut din nou de copaci, care absorb CO2 din atmosfera. Desi metodele sale au fost oribile, ecologistii cred ca acesta a fost primul caz din istorie când climatul a fost racit de oameni.

Bogdan

Per aspera ad astra