Istoria expansionismului rus. De la Ecaterina cea Mare la Razboiul Crimeii

De la  Elisabeta la Ecaterina a II-a “cea Mare”

 Dupa mai multe lovituri de palat, a urcat pe tronul Rusiei fiica lui Petru cel Mare, Elisabeta (1741-1762).

În timpul domniei lui Elisabeta, care a fost mult mai eficienta decât cele ale predecesorilor ei imediati, a început “occidentalizarea” culturii Rusiei.

În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a început sa joace un rol mult mai activ în afacerile europene. Din 1726 pâna în 1761, Rusia a fost aliata cu Austria împotriva Imperiului Otoman, care era la rândul lui sprijinit de Franta.

În razboiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia si Austria au blocat candidatura franceza la tronul Poloniei. În urma unui razboi costisitor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a recucerit portul Azov.

La 21 august 1745 are loc casatoria dintre printesa de Anhalt-Zerbst, devenita Marea Ducesa a Rusiei Ecaterina, si Marele Duce Petru, care va fi incoronat ca Petru al III-lea.

Cu Petru are, de la început, o relatie proasta si este înca virgina dupa opt ani de casatorie, din cauza unei probleme medicale a lui Petru.

Petru al III-lea a avut o domnie scurta si lipsita de popularitate. Desi era unul dintre nepotii lui Petru cel Mare, tatal lui a fost duce de Holstein-Gottorp, Petru al III-lea fiind crescut în mediul luteran german. De aceea, rusii îl considerau un strain. Petru al III-lea nu a facut nici un secret din dispretul pentru toate traditiile rusesti. El a creat resentimente puternice în rândurile unor paturi largi ale populatie, impunând modelul prusac de pregatire militara, lipsindu-si armata de satisfactia unei victorii militare importante datorita aliantei neasteptate cu Prusia si atacând Biserica Ortodoxa Rusa.

Pe 20 septembrie 1754, dupa noua ani de casatorie, Ecaterina naste un baiat, Pavel Petrovici, despre care se spune c-ar fi copilul lui Serghei Saltîkov – un sambelan chipes. Dupa nastere ramâne singura, Serghei este îndepartat printr-o misiune în Suedia, nu i se permite sa-si vada copilul, care e dus în apartamentele împaratesei.

Cea mai mare implicare a Rusiei în afacerile europene a aparut în timpul razboiului de sapte ani (1756-1763), ale carui lupte s-au dat pe trei continente între Marea Britanie si Franta si numerosii aliati aflati de ambele parti.

În acest razboi, Rusia a ramas aliata Austriei, care în schimb s-a aliat cu Franta împotriva Regatului Prusiei. În 1760, armatele Rusiei au ajuns la portile Berlinului. Elisabeta a murit în 1762, succesorul acesteia, Petru al III-lea, a aliat tara cu Prusia condusa de regele Frederick cel Mare.

Pe 9 decembrie 1758 Ecaterina (viitoarea tarina) naste cel de-al doilea copil, o fata careia îi da numele de Anna. Copilul este al contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski, gentilom cosmopolit de prima clasa.

Folosindu-se de nemultumirile populatiei si temându-se pentru propria pozitie, sotia lui Petru, Ecaterina, si-a detronat sotul printr-o noua lovitura de palat. Amantul tarinei, Alexei Orlov, l-a asasinat dupa aceasta pe tarul detronat, astfel încât vaduva a fost proclamata împarateasa în 1762 sub numele Ecaterina a II-a, Împarateasa Rusiei. Ecaterina devenita mai tarziu, cea Mare, a fost împarateasa a Rusiei de la 28 iunie 1762 pâna la moartea sa.

Spre deosebire de Petru al III-lea, care din nepasare sau dispret, a neglijat luni de zile sa fie uns împarat de catre Biserica, Ecaterina decide ca încoronarea ei sa aiba loc la 22 septembrie, la Moscova.

Atunci când convoaca pentru prima oara Senatul la Palatul de Vara este îngrozita de tabloul situatiei financiare si sociale a tarii. Ia masura înfiintarii unei banci de emisiune, care imprima hârtie-moneda în functie de cerintele trezoreriei imperiale.

În 1763, aduce muncitori germani sa cultive pamânturile Ucrainei si ale Volgai. Spera ca prezenta pe pamânt rusesc a acestor straini cinstiti, sobri si activi sa-i incite pe taranii rusi si sa le fie un exemplu.

Cheama în Rusia, medici, dentisti, arhitecti, ingineri, mestesugari. Înfiinteaza o Academie de stiinte si începe ceea ce ea considera a fi marea împlinire a vietii sale, instructiune în vederea elaborarii unui Cod al legilor.

În toamna anului 1766, îsi prezinta ea însasi opera Senatului.

În primavara anului 1767, deputatii încep sa se întrebe ce titlu se cuvine pentru împarateasa ca recunostinta pentru initiativa sa: “Ecaterina cea Mare“, “Preaînteleapta”, “Mama Patriei”?

Titlul de Ecaterina cea Mare întruneste cele mai multe sufragii. Ea se preface iritata, dar, de fapt, îi place aceasta titulatura.

Atunci când August al III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanislaw Poniatowski sub numele de Stanislaw-August.

Franta si Austria, intimidate de fortele rusesti masate la granitele Poloniei nu intervin. Polonia, aservita Rusiei, accepta o alianta polono-rusa contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei si admiterea crestinilor ortodocsi în functii publice.

Este primul succes international al Ecaterinei. În 1768 Imperiul Otoman declara razboi Rusiei. În ianuarie 1772, o conventie secreta este încheiata între Ecaterina a II-a, Frederic al-II-lea al Prusiei si Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împartiri a Poloniei. 

Rusia anexeaza Rusia Alba, cu orasele Polozk, Vitebsk, Orta, Moghilev, Mstislawl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia si palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori iar Austria pune stapânire pe Galitia, populata de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia este deposedata de o treime din teritoriul sau. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina îsi doreste Crimeea, accesul în Caucaz si în bazinul Dunarii, libera navigatie pe Marea Neagra.

În iulie 1774, dupa sase ani de razboi cu Turcia, se semneaza tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obtine fortaretele de pe malul Marii Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda si stepa dintre Bug si Nistru, accesul la Marea Neagra si la Marea Egee, o despagubire de razboi de patru milioane si jumatate de ruble si dreptul de a veghea asupra libertatii religioase a supusilor crestini ai sultanului. 

La 21 iulie 1783, tarina anunta, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controleaza acum si Marea Neagra. În 1787, sultanul someaza Rusia sa restituie Crimeea. Este refuzat si asta înseamna razboi.

Anglia si Prusia se declara de partea Portii Otomane; Franta îsi proclama neutralitatea. În 1788, Suedia declara razboi Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia si Suedia. Rusia nu va ceda o palma din teritoriile sale însa va recunoaste noua forma de guvernamânt din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iasi este semnata pacea dintre Rusia si Turcia. Tratatul lasa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug si Nistru, recunoaste oficial ca regiunile Crimeea si Otsakov sunt rusesti si confirma acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

La Sankt-Petersburg, la Palatul de iarna, în 1796, se stinge din viata cea mai mare tarina pe care Rusia a avut-o vreodata. Procurorul general Samoilov anunta “Împarateasa Ecaterina a murit si fiul sau, împaratul Pavel, a urcat pe tron.”

Pavel I

 Ecaterina a II-a a Rusiei a murit în 1796, iar pe tron a urcat fiul ei, Pavel I al Rusiei (care a domnit între 1796-1801). Temerile pe care le-a avut în timpul vietii mamei sale, care ar fi încercat sa-l numeasca mostenitor al tronului pe nepotul ei cel mai mare, (primul fiu al lui Petru), Alexandru I al Rusiei, l-au facut sa legifereze dreptul primului nascut.

Pavel I

Aceasta este una dintre reformele scurtei sale domnii care au ramas neschimbate de-a lungul timpului. De asemenea, el a reînnoit contractul de exploatare blanurilor din Alaska al lui Nicolai Reazanov, ceea ce a dus în cele din urma la achizitia acestui teritoriu din America de Nord. Paul a fost generos, dar cu o fire schimbatoare. Generozitatea aratata iobagilor sai si aroganta i-au adus numerosi dusmani.

 Rusia, care devenise o superputere europeana, nu a putut sa nu fie implicata în razboaiele Frantei napoleoniene.

Pavel a devenit un oponent ferm al Frantei, Rusia alaturându-se Marii Britanii si Austriei în razboiul împotriva lui Napoleon. Între 1798 si 1799, trupele rusesti sub comanda unuia dintre cei mai faimosi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat stralucit în Italia si Elvetia.

Sprijinul tarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) si recunoasterea functiei Marelui Maestru au îndepartat numerosi membri ai Curtii Imperiale. Alaturi de politicile mai liberale fata de clasele de jos si de descoperirea coruptiei din trezoreria imperiala, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta. Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

Alexandru I

 Noul tar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 si 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatalui sau, în moartea caruia zvonurile sustineau ca ar fi fost implicat. Pregatit sa devina tar de catre bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinatie catre romantism si misticism religios, tendinte manifestate în special spre sfârsitul domniei.

Alexandru I

El a modificat structura guvernamentala, înlocuind colegiile înfiintate de Petru cel Mare cu ministere, dar fara a desemna si un prim-ministru coordonator al întregii activitati. Stralucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfatuitor al tarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constitutionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 si si-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica interna, ci pe cea externa, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambitiile expansioniste ale lui Napoleon si de cresterea puterii Frantei, Alexandru s-a alaturat Marii Britanii si Austriei în lupta împotriva noii amenintari.

Napoleon a învins armatele austriece si rusesti în batalia de la Austerlitz din 1805 si a înfrânt în mod zdrobitor pe rusi la Friedland în 1807. Alexandru a fost constrâns sa accepte pacea si, dupa semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut putin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianta cu Franta pentru a face alte cuceriri. Dupa ce i-a învins pe suedezi în razboiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, dupa încheierea victorioasa a razboiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianta ruso-franceza a devenit din ce în ce mai fragila. Napoleon era îngrijorat de intentiile Rusiei în ceea ce priveste strâmtorile strategice Bosfor si Dardanele.

În acelasi timp, Alexandru privea cu deosebita neîncredere Marele Ducat al Varsoviei, statul polonez reconstituit si controlat de francezi. Cererea francezilor ca Rusia sa se alature blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat sa respecte obligatiile care i-ar fi revenit din participarea la blocada.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forta de doua ori mai mare decât cea a armatei regulate rusesti. Napoleon a sperat sa provoace o înfrângere majora  rusilor si sa-l oblige pe Alexandru sa ceara începerea tratativelor de pace.

Desi Napoleon a reusit sa împinga fortele rusilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse si solicitate. Rezistenta îndârjita a rusilor, care proclamasera deslantuirea Razboiului pentru Apararea Patriei, combinata cu temperaturile extrem de scazute ale iernii rusesti si cu tactica pamântului pârjolit au dus, în cele din urma, la înfrângerea dezastruasa a francezilor. Mai putin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

În vreme ce francezii se retrageau, rusii i-au urmarit prin toata Europa Centrala si Occidentala, pâna la portile Parisului.

Dupa ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei si a jucat un rol hotarâtor în redesenarea hartii politice continentale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelasi timp, sub influenta misticismului religios, Alexandru a initiat crearea Sfintei Aliante, o alianta a celor mai multe natiuni ale Europei, ai caror conducatori ar fi trebuit sa actioneze conform principiilor crestine.

Din punct de vedere practic, functionala a fost Cvadrupla Alianta dintre Rusia, Anglia, Prusia si Austria, formata în 1814. Aliatii au creat un sistem international pentru mentinerea status quo-ului teritorial si pentru prevenirea renasterii expansionismului francez.

Alianta Cvadrupla a asigurat influenta Rusiei în Europa.

 În acelasi timp, Rusia si-a continuat propria expansiune. Congresul de la Viena a dus la aparitia Regatului Polonez al Congresului, caruia Alexandru i-a asigurat o constitutie. În acest fel, Alexandru I a devenit rege constitutional al Poloniei, ramânând în acelasi timp tar autocrat al Imperiului Rus.

Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, tara pe care o anexase în 1809, dar careia îi acordase un statut de autonomie. În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, dupa ce a înfrânt Persia într-un razboi început în 1804. În acelsi timp, Rusia era ferm instalata în Alaska.

Impartirea Europei dupa Congresul de la Viena
Impartirea Europei dupa Congresul de la Viena

Istoricii sunt în general de acord ca miscarile revolutionare au aparut în timpul domniei lui Alexandru I. Tinerii ofiteri rusi care au participat la urmarirea ostilor napoleoniene prin vestul Europei se întorsesera în Rusia plini de idei revolutionare: drepturile omului, guvernare reprezentativa si democratie, abolirea iobagiei si chiar rasturnarea pe cale revolutionara a tarului.

Ofiterii erau afectati, in principal, de faptul ca tarul acordase Poloniei o constitutie, în vreme ce Rusia era în continuare guvernata autocratic, în lipsa unei asemenea carte fundamentale.

Mai multe organizatii clandestine se pregateau de revolta în momentul în care, pe neasteptate, tarul a murit în 1825.

Dupa moartea lui Alexandru I, problema succesiunii a fost cea care a captat atentia tuturor. Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei a renuntat la drepturile sale de succesiune la tron.

Un grup de apoximativ 3.000 de ofiteri a refuzat sa jure credinta noului tar, fratelui lui Alexandru, Nicolae I, proclamând loialitatea lor numai daca se va adopta o constitutie. Acest eveniment a aparut în decembrie 1825, iar rebelii au fost numiti de aceea decembristi.

Tarul Nicolae a zdrobit usor revolta ofitereasca. Decembristii care mai scapasera cu viata au fost arestati si exilati în Siberia.

Basarabia “tarista”

 Basarabia a fost anexata de Imperiul Rus în 1812 dupa Tratatul de la Bucuresti.

A urmat o scurta perioada de autonomie, dupa care presa si toate institutiile si scolile moldovenesti au fost închise si înlocuite cu altele rusesti.

La sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, Basarabia a fost supusa unui intens proces de rusificare. Scoala, Biserica si Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare. Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat si prin colonizarea unor reprezentanti ai altor etnii din Imperiul Rus, din spatiul germanic sau din Imperiul Otoman : rusi si ucrainieni desigur, dar si germani, evrei, bulgari si gagauzi.

Simultan, s-a implementat la populatia moldoveana bastinasa ideia ca, spre deosebire de populatiile din Moldova apuseana, din Ardeal, din Tara Romaneasca sau din Dobrogea, ea nu poate fi de etnie romana iar limba ei nu poate fi numita asemeni, fiindca, înca din acea perioada, Imperiul Rus nu îi recunostea alta identitate, decât cea moldoveneasca. Prin aceasta politica, procentul populatiei locale în recensaminte a scazut continuu :

Recensamânt rusesc din 1817: 86% români
Recensamânt rusesc din 1856: 74% români
Recensamânt rusesc din 1897: 56% români.

Desi Imperiul Rus recunostea macar identitatea moldoveneasca, nu a facut nimic pentru a o ocroti, a lasat bisericile mostenite de la Principatul Moldovei în paragina, preferand sa cladeasca altele noi in stil rusesc. In domeniul toponimiei a rusificat nenumarate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldoveneasca si alta tatarasca sau turca, le-a preferat sistematic pe aceastea din urma (Cahul, Ismail, Bender si Akkerma, nu Frumoasa, Oblucita, Tighina si Cetatea Alba).

Razboiul Crimeii

Razboiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 pâna în 1856 si a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, si o alianta a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei si a Imperiului Otoman, pe de alta parte. Cele mai multe lupte ale razboiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagra.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Razboiul Crimeii sta în chestiunea locurilor sfinte.

Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-alta, ale ortodocsilor în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Bethleem etc. Pelerinii ortodocsi erau mai multi decât cei latini.

Împartirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementata, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primisera în posesiune Biserica Sf. Mormânt si, într-un anumit numar, si alte locuri de pelerinaj; la Bethleem li se daduse Biserica si Pestera Nasterii, care se gaseste sub biserica.

Ortodocsilor li se dadusera capele de ordin secundar în aceleasi locuri. Chestiunea era mai complicata, deoarece Franta avea un rol traditional de protector al catolicilor din Orient, acordat de catre sultan în 1740, printr-un acord special.

Pe de alta parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obtinuse protectia pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afara de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau doua rivalitati de influenta: influenta franceza exercitata în folosul catolicilor si influenta rusa exercitata în folosul ortodocsilor.

Tarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poarta, un diplomat, Alexandr Sergheevici Mensikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga sa “protejeze religia crestina si bisericile sale”. Mensikov a încercat sa negocieze noi tratate, care sa fi permis sa se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori rusii ar fi considerat inadecvata protectia Sultanului.

 În acelasi timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretentiile rusilor imediat ce a ajuns la Istambul.

Lord Stratford a reusit sa-l convinga pe sultan sa respinga cererile rusilor, demonstrându-i ca acestea compromit independenta turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat actiunile guvernamentale care faceau razboiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea sa fie fortat sa demisioneze.

Imediat dupa ce a aflat de esecul diplomatic al lui Mensikov, tarul a ordonat armatei ruse sa intre în Moldova si Muntenia, (principate autonome sub suzeranitatea otomana, în care Rusia era considerata ca un aparator special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul esecului rezolvarii problemei locurilor sfinte. 

Nicolae I a crezut ca puterile europene nu aveau sa protesteze la actiunea rusa de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influenta otomana. În plus, tarul spera ca aceste puteri sa-i fie recunoscatoare pentru rolul Rusiei la înabusirea revolutiilor europene de la 1848.

Când tarul si-a trimis trupele în cele doua principate române, (“Principatele Dunarene”), Marea Britanie, încercând sa apere Turcia, a trimis o flota în Dardanele, unde i s-a alaturat si o flota din Franta. 

În tot acest timp, puterile europene încercau sa gaseasca o solutie de compromis. Reprezentantii britanici, francezi, austrieci si prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o nota, pe care sperau sa o gaseasca acceptabila atât partea rusa, cât si partea otomana.

Nota a fost aprobata de tar, dar a fost respinsa de sultan, care a considerat ca redactarea ambigua lasa cale libera pentru prea multe interpretari diferite. Anglia, Franta si Austria au sugerat partii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar aceasta noua initiativa a fost ignorata de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii si francezii au renuntat la ideea negocierilor, austriecii si prusacii mai sperau, totusi, intr-o posibilitate de unei întelegeri. În aceasta situatie, sultanul a declarat razboi, armatele sale atacând fortele rusesti în apropierea Dunarii.

Ca raspuns, flota rusa a atacat flota otomana pe care a distrus-o în batalia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce facea posibila debarcarea trupelor terestre pe pamânt otoman.

Distrugerea flotei otomane si cresterea amenintarii rusesti au alarmat guvernele francez si britanic, care au luat masuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, dupa ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunarene, Marea Britanie si Franta au intrat în razboi de partea otomanilor.

Razboiului Crimeii a ajuns sa fie renumit pentru incompetenta militara si logistica de care au dat dovada toti liderii armatelor implicate în conflict. Holera a facut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului.

În noapte de 14 noiembrie 1854, o furtuna violenta a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrana, haine si alte marfuri extrem de necesare. Tratamentul revoltator la care au fost supusi militarii raniti în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondentii de razboi, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de lupta. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea ranitilor a fost si folosirea pentru prima oara a unui vehicul de tip ambulanta.

Razboiul Crimeii a introdus pentru prima oara si folosirea din punct de vedere tactic a cailor ferate si a altor inventii moderne ca telegraful.

În timpului Razboiului Crimeii, care este considerat de unii cecetatori primul razboi modern, s-au folosit pe scara larga transeele si bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obtinute de patrulele de recunoastere decât pe observarea directa a câmpului de lupta).

Folosirea gloantelor Minié si a armelor cu tevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliatilor. În timpul Razboiului Crimeii, militarii britanici si francezi au învatat de la camarazii lor turci sa foloseasca “trabucele din hârtie” – tigarile – prin folosirea tutunului maruntit presarat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Se presupune ca înfrângerea din acest razboi l-a facut pe tarul Alexandru al II-lea sa ia masura abolirii iobagiei în 1861. Armata britanica a abolit practica cumpararii gradului militar ca urmare a dezastrului din batalia de Balaclava.

Tratatul de la Paris din 1856

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capat, în mod oficial, Razboiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, si o alianta a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez si Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei, pe de alta parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Marii Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe tarmul marii fiind interzise construirea de fortificatii sau prezenta armamentelor de orice fel.

Tratatul a marcat un urias pas înapoi pentru Rusia si pretentiile sale de dominatie a regiunii. De asemenea, era stabilita libera circulatie pe Dunare sub supravegherea Comisiei Europene a Dunarii.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunarene – Moldova si Muntenia – care ramâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomana, dar carora li se acorda dreptul de a avea propriile constitutii si adunari legislative si care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase.

 A fost stabilita organizarea unui referendum în chestiunea dorintei de unire a populatiei celor doua principate si înfiintarea Adunarilor ad-hoc la Iasi, respectiv, la Bucuresti. (În 1857 aveau sa fie organizate consultari ale întregii populatii a Principatelor Române, iar reprezentantii tuturor paturilor sociale au hotarât în unanimitate unirea celor doua Principate). Basarabia ramânea, în continuare, în stapânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudica (Cahul, Bolgrad si Ismail si, implicit, controlul asupra gurilor Dunarii) era retrocedata Moldovei.

Pacea de la Paris a confirmat esecul politicii tarului Nicolae I: (1) Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunarii; (2) Rusia a fost obligata sa abandoneze pretentiile de protectie a intereselor crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman (rol pe care îl pastra Franta); (3) Rusia si-a pierdut influenta asupra Principatelor Române, care, alaturi de Serbia, au primit un grad de independenta sporit.

De atunci si pana in zilele noastre Rusia va considera Tarile Romanesti ca teritorii “pierdute” de ei si va incerca sa le recastige direct prin prezenta armata (de 3 ori) sau de sute de ori prin sumedenia  de agenti de influenta directi sau sub acoperire.

Bogdan

Per aspera ad astra