Realitatea, halucinatie colectiva sau imagine individuala?

Traim vieti singuratice, izolate, ca fiinte guvernate doar de gene egoiste, cum ar zice Richard Dawkins, sau suntem parti ale unui întreg mai mare? Poate fi numit acest întreg realitatea noastra de zi cu zi? Da, poate fi numit. De asemenea mai poate fi numit si constiinta. 

Ce înseamna de fapt realitatea? Este un obiect solid caruia ii poti trage o scatoalca sau caruia îi poti vedea toate detaliile? Sau, cum spun postmodernii, este numai o proiectie a creierului social. Iata câteva fragmente si idei extrase din fascinanta carte ”Creierul global” a lui Howard Bloom.

Haideti sa vedem ce spun despre realitate datele stiintifice obiective si concrete.

Cum vede realitatea constructivismul radical

În Viena, pe la sfârsitul anilor 1920 si începutul lui 1930, s-a dezvoltat un curent filozofic cu faima internationala numit pozitivism logic. Adeptii lui au luat o atitudine ferma cu privire la realitate. Spuneau ca o componenta esentiala a cunoasterii este „informatia provenita de la simturi„, care, citându-l pe J.S.L.Gilmor, un biolog care sustinea pozitivismul logic, este „obiectiva si inalterabila„.

Prin anii 1980-1990, oameni de stiinta si filosofi de pretutindeni s-au revoltat împotriva pozitivistilor si au fondat o miscare al carei scop pare sa fie cel de a genera, în mod deliberat o confuzie. Nu au reusit niciodata sa cada de acord asupra originilor acestei doctrine, cea mai uzuala denumire a ei fiind „constructivism radical„. Iata cum vede un constructivist radical realitatea:

O unitate compusa dintr-o retea de parti componente aflate în interactiune si care:

a) prin interactiunile lor genereaza cu o anumita frecventa reteaua de interactiuni care le-a produs si

b) realizeaza reteaua ca pe o unitate în spatiu în care partile componente exista prin formarea si definirea granitelor acestei unitati, separata de fundal…

Cum adica?

Ia sa vedem:

(Realitatea este) un domeniu de secvente de stari legate între ele (intercalate si care se declanseaza unele pe altele) care sunt create si determinate prin interactiuni ontogenetice între sisteme plastice structurale de determinare a starilor„.

Adica: „Demitizarea exhaustiva si relational caduca… incongruenta fenomenologica si introspectiv cromatica„.

Intr-un final: „Nu exista fapte obiective pentru ca observatorul…(este) însasi sursa realitatii„.

Cu alte cuvinte, realitatea, ca si frumusetea, este în ochii privitorului.

Constructivismul radical este o salata de obscuritati la moda. Cert este ca realitatea este într-adevar o inventie a noastra.

False amintiri

Cei care cred ca realitatea este ceva pe care putem sa-l pipaim, un lucru concret pe care îl putem percepe fara distorsiuni, citeaza adesea din neurologul canadian Wilder Penfield. În anul 1933, acesta a aplicat electrozi direct pe creierul pacientilor de neurochirurgie si, ulterior, unii din ei au parut sa aiba amintiri mai vii si mai detaliate – multi concluzionând ca in creier se stocheaza inregistrari fidele ale experientelor din trecut.

Analize ulterioare, au dovedit ca, de fapt, multe dintre amintirile relatate erau imaginare. De exemplu, un pacient si-a amintit cu lux de amanunte cum fusese tâlharit, însa el nu fusese niciodata în viata lui tâlharit.

Realitatea lumii exterioare se înregistreaza destul de slab în mintea omului. Un martor ocular al asasinarii lui Abraham Lincoln a declarat sub juramânt ca ucigasul s-a târât afara în patru labe, un al doilea a spus ca asasinul s-a oprit sa adreseze adunarii câteva cuvinte în latina, un al treilea, ca acesta a sarit în sus jumatate de metru, în timp ce un al patrulea a sustinut cu toata convingerea ca asasinul s-a lasat sa alunece în jos pe un bat de steag. Nu era nici un steag la locul faptei. Pâna si observatorii cei mai antrenati sfârsesc prin a amesteca fictiunea cu faptele.

Doar pentru ca nu vezi nu inseamna ca nu exista. Cum vedem realitatea?

Înainte sa se descopere cromozomii, oamenii de stiinta examinau celulele la microscop si apoi desenau ce vazusera. Nici macar un singur cromozom nu a aparut vreodata în rapoartele lor. Dupa ce existenta cromozomilor a fost acceptata, cercet?torii au început deodata sa-si asezoneze „peisajele celulare” cu cromozomi. Pâna când nu a aparut conceptul de cromozom, toti ar fi jurat ca nu era picior de cromozom prin vreo celula.

Constructivistii radicali sustin ca realitatea este „creata de actiunile observatorului„, si pare a fi adevarat. Imaginea pe care o vedem este produsul unor operatiuni de sectionare, împachetare, codificare, compresie, transmitere la distanta, proiectare neurala si reconectare.

Operatiunea copy-paste începe la frontiera unde simturile noastre întâlnesc lumea exterioara – la nivelul ochiului, care mai degraba editeaza si reformateaza datele pe care le primeste decât le înregistreaza fidel.

Ochiul comprima informatia reducându-i volumul de date de la 125 de milioane de neuroni, la un numar suficient de mic încât sa-i permita sa treaca printr-un cablu – nervul optic – adica la nu mai mult de un milion de neuroni.

În drumul spre creier, fluxul sugrumat face o halta în gara talamus.

Talamusul este o regiune cerebrala aflata la baza creierului. El proceseaza si redistribuie informatiile „pretalamice” catre diferite arii ale cortexului. Joaca un rol important în guvernarea somnului si a starii active si a atentiei.

Centrii talamici au legaturi puternice si reciproce cu cortexul cerebral, formând circuite talamo-cortico-talamice care sunt considerate a participa la constient.

Aici în talamus, cum spuneam, fluxul informational este mixat, sortat si modificat cu date venite de la urechi, muschi, de la senzorii care indica pozitia si traiectoria capului, mâinilor, picioarelor si torsului.

Dintr-un început, celulele retinei anuleaza cam 75% din lumina care intra prin lentila oculara. Apoi denatureaza fara scrupule ce-a mai ramas, mistificând fotonii din care este formata lumina si transformându-i în electroni plini de substante chimice cu denumiri imposibil de pronuntat, cum ar fi prelumirodopsin.

Se joaca apoi la butonul de contrast, intervin asupra simtului de orientare în spatiu, si, în final, raporteaza nu locul în care se afla obiectul la care ne uitam, asa cum speram, ci coordonatele pe care, potrivit calculelor efectuate de celulele retinei, obiectul respectiv urmeaza sa le aiba în câteva momente.

Desi nu realizam asta, ochiul face în continuu miscari de dute-vino.

Ca sa reuseasca sa obtina imagini în pofida neclaritatii generate de miscarea oculara, fotoreceptorii din retina îsi permit multe; cei carora li se pare ca au prins ceva important îi obtureaza pe cei din jur si nu-i lasa si pe ei sa raporteze ce vad. Dupa acest act tiranic, celulele dominatoare transforma imaginea pe care au ales-o ca favorita într-o schita aproximativa – adica în ceea ce noi, în cele din urma, „vedem”.

Aceasta ciorba reîncalzita este trimisa cortexului vizual (zona corticala vizuala mai putin complexa si mai veche, specializata în procesarea informatiilor despre obiecte statice sau în miscare si în recunoasterea formelor), unde este din nou portionata: unele zone din cortex prefera liniile orizontale, altele lucreaza cu linii verticale, altele aleg sa proceseze diagonale, iar detectorii de contururi determina formele.

Fiecare felie de semnale vizuale rezultata este îndesata pe o banda de stocare diferita ce are rolul de a stoarce noi semnificatii. Daca va învârtiti cu un scaun rotativ, o banda va prinde urma culorii care va va trece ca o cometa prin fata ochilor si o va reprocesa într-un cadru static.

În acest timp, neuronii împrastiati si înghesuiti prin toate colturile creierului vor examina si ei fragmentele si vor face interpretari. De exemplu, celulele care ne dau de veste ca persoana care se apropie este prieten sau dusman îsi vor adauga si ele parerea la fluxul de informatie aflat în progres.

În final, un consiliu de reprezentanti trimisi de colliculus (structura cerebrala din zona mediana a creierului cu rol în procesarea informatiilor auditive si cu implicare în generarea miscarilor oculare ritmice si în coordonarea ochi-cap), de talamus, de locus coeruleus (centru situat în encefal, responsabil cu reactiile psihologice la stres si panica), de hipotalamus (regiunea cerebrala care controleaza tempreatura corpului, foamea, setea si ritmurile circadiene) si de cortexul occipital (centrul de procesare a informatiei vizuale la mamifere) îsi centralizeaza concluziile contradictorii si supun la vot chestiunea: ce pot fi întepaturile luminoase care afecteaza retina? Dupa ce cad de acord asupra unei imagini, o înainteaza emisferei stângi, prezentând-o mintii constiente ca pe o imagine fidela a ceea ce se petrece. Ceea ce vedem, deci, nu este produsul unei perceptii directe, ci al unui întreg proces de reconstructie vecin cu colajul artistic.

Vederea nu este singurul simt care ofera doar o pastila a realitatii. Corpul uman este format dintr-o multime de sisteme care transmit semnale dus-întors, uneori zbatându-se pe calea compromisului. Platon numea una dintre aceste batalii, batalia dintre spirit, ratiune si înclinatii.

Dupa Michael Gazzaniga, director al Centrului de Neurologie Cognitiva din cadrul Dartmouth College, constientul – presedintele care rareori are un cuvânt de spus înainte de încheierea lucrarilor – îsi are sediul în partea stânga a creierului, unde, atunci când este cazul, pune cap la cap mesajele factiunilor rivale din interiorul nostru si le da forma unei declaratii politice de moment. Ceea ce ne duce înapoi cu gândul la ideile constructivismului radical ca „observatorul este sursa realitatii însesi„.

În opinia lui Gazzaniga, constientul, localizat în emisfera stânga, foloseste datele care îi sunt înaintate pentru a construi doua teorii despre realitate: una despre sine si una despre lumea din afara. Ambele teorii pot fi departe de adevar.

Constientul si teoriile lui pot fi atât de distorsionate încât adesea, nu avem nici cea mai vaga idee ce se petrece în realitatea cea mai imediata – propriul nostru corp.

În cadrul unor teste, cercetatorii au conectat subiectii la un detector de stres la nivelul vârfurilor degetelor, apoi si-au supus cobaii umani unei experiente moderat îngrozitoare. Când s-a terminat chinul, fiecare dintre participanti a fost întrebat ce a simtit.

Multi dintre cei al caror nivel de stres, indicat de senzori fusese ridicat, au raspuns ca se simtisera bine; altii, ale caror semnale fiziologice spuneau ca ramasesera destul de calmi, au raspuns ca s-au simtit rau.

Alte studii au aratat ca adolescentii care spun despre ei însisi ca ar fi agresivi adesea nu sunt, iar cei care spun ca nu sunt agresivi, sunt. În cadrul unui alt experiment, mai multe femei au fost conectate la un aparat care masura cantitatea de sânge din vasele sangvine ale vaginului si li s-a dat sa citeasca o poveste erotica.

Multe au spus ca fusesera excitate si nu fusesera, sau invers. În alt test, subiectii au fost bransati la un aparat de masurare al undelor cerebrale în timpul somnului si li s-a permis sa atipeasca; desi multi dintre ei cadeau într-un somn adânc, de obicei erau siguri ca ramasesera complet treji.

Acestea fiind spuse, se poate vedea ca sustinatorii constructivismului radical aveau dreptate. Realitatea chiar este un produs încropit de o echipa care adesea se bâlbâie. Pâna si cel mai obiectiv om de stiinta poate vedea numai ceea ce corpul si creierul sau, mereu în disputa, îl lasa sa vada. Afirmatia ca „nu exista fapte obiective” contine o mare doza de adevar.

Fazele procesului interior care ne confectioneaza realitatea au foarte multe spatii goale, care asteapta sa fie umplute cu informatii pe care le primim de la alte fiinte umane. La un nivel mult, mult mai profund decât ne dam seama, pâna si cea mai incontestabila dintre certitudinile noastre este, în mare, doar o fantezie colectiva.

Realitatea este o perceptie colectiva?

Construirea artificiala a realitatii avea sa joace un rol central în noua forma de inteligenta globala care a aparut odata cu fiintele umane. Daca „psihicul” creierului de grup ar fi o plaja cu dune si vai de nisipuri miscatoare, atunci, perceptia individuala ar fi firicelele de nisip care o formeaza.

Este un adevar pervers: daca perceptia individuala nu este împartasita si de altii, ea nu se va impune niciodata.

O regula de baza în organizatiile mari este aceea ca, cu cât întreprinderea este mai activa, cu atât comunicarea din interiorul ei trebuie sa fie mai intensa pentru a sustine munca de echipa a departamentelor care o compun. De exemplu, la toate plantele si animalele cu exceptia celor foarte rudimentare, numai 5% din ADN se ocupa de „adevarata misiune” a ADN-ului, adica de fabricarea de proteine; restul de 95% are activitati organizatorice si administrative, de supraveghere si mentinere a procedurilor corporale sau de interpretare a regulamentului de functionare interna „tiparit” în lanturile de gene.

Într-un mecanism de învatare eficient, conexiunile interne depasesc cu mult ca numar ferestrele catre lumea exterioara.

Aproximativ 80% dintre nervii cortexului cerebral, de exemplu, sunt conectati între ei, iar nu cu cei care aduc informatii din afara, de la ochi sau de la urechi.

Mecanismul de învatare pe care îl numim societate umana urmeaza si el aceleasi reguli: indivizii petrec mult mai mult timp comunicând unii cu altii decât explorând elementele omniprezente în mediul lor înconjurator, cum ar fi insectele sau buruienile care ar putea fi, la o adica, chiar bune de mâncat.

Aceste legaturi care formeaza sistemul intern de operare al unui grup au un impact mult mai mare asupra a ceea ce noi vedem sau auzim decât cred cei mai multi psihologi. Aceasta, pentru ca ele ne pun sub jurisdictia unei politii a conformarii a carei forta si subtilitate sunt aproape imposibil de imaginat.

Toate informatiile sunt trecute prin sistemul limbic – centrul emotional al creierului – pe care l-am mostenit de la reptile si de la primele mamifere.

Acolo, instinctul si memoria individuala declanseaza bucurie, nenorocire, frica, furie sau frustrare, dupa cum indica sistemele interne; daca un set de date genereaza o reactie emotionala, sistemul limbic va transporta importanta delegatie proaspat ajunsa în triaj mai departe, catre depozitele cognitive – visteriile memoriei.

Sistemul limbic este cel care decide care dintre mostrele de experienta merita sa fie remarcate si pastrate în memorie. Memoria este esenta a ceea ce noi numim realitate.

Gânditi-va putin! De fapt ce auziti si vedeti în secunda asta? Vedeti acest text, peretii si mobila din camera în care stati, daca stati într-una, auziti si un zgomot de fundal, poate al laptopului, poate si altul. Cu toate ca nu le vedeti, stiti sigur ca la numai câtiva pasi distanta se afla si alte camere, bucataria, baia, un hol.

Ce va face sa fiti asa siguri ca ele se afla acolo? Nimic altceva decât memoria. De asemenea, sunteti siguri ca afara lumea continua sa fie asa cum o stiti. Aproape fiecare realitate pe care o „stiti” nu este altceva decât o urma pastrata în memorie.

Sistemul limbic este paznicul de la portile memoriei si, la modul cel mai propriu, creatorul acesteia. De asemenea, el îi monitorizeaza atent pe cei din jurul nostru, tinând socoteala stricta a consecintelor ce pot decurge pentru noi din faptul ca acestia ne lauda sau, dimpotriva, ne învinuiesc.

Folosind semnalele de la cei din jur pentru a ne construi perceptiile si „faptele” care merita sa fie retinute, sistemul limbic permite grupului sa aiba un cuvânt de spus în cea mai importanta realitate a fiecaruia dintre noi: cea care domneste în mintea noastra.

Am vazut cu ochii mei

Elisabeth Loftus, experta în studiul memoriei, este printre putinii cercetatori care au înteles puterea cu care grupul ne poate remodela convingerile cele mai profunde.

La sfârsitul anilor 1970, Loftus a desfasurat o serie de experimente de importanta cruciala. Pe parcursul unuia dintre ele, a aratat studentilor filmul unui accident de circulatie, dupa care a întrebat „Cu ce viteza se deplasa masina sport de culoare alba cand a trecut pe drumul de tara, pe lânga hangar?„.

Câteva zile mai târziu, când cei care vizionasera filmul au fost interogati despre ce vazusera, 17% dintre ei au fost absolut siguri ca vazusera un hangar, desi în film nu aparuse nici o cladire.

Într-un alt experiment similar, subiectii au vazut filmul coliziunii dintre o bicicleta si un autoturism condus de o femeie bruneta, dupa care au fost bombardati cu întrebari despre „blonda” de la volan. Nu numai ca si-au amintit foarte bine despre blonda inexistenta, dar când li s-a proiectat filmul a doua oara, le venea greu sa creada ca era acelasi accident vazut înainte, pe care si-l aminteau acum în cele mai mici detalii. 

Recompunând mecanismul memorarii, Loftus a concluzionat ca indiciile pe care ni le strecoara alti oameni sunt mai importante decat scena pe care suntem siguri ca „am vazut-o cu ochii nostri”.

Desi nu a reusit sa atraga atentia publicului, cercetarea naturii submisive a perceptiei a început cu cel putin 20 de ani înainte de studiile lui Loftus.

În 1956, Solomon Asch a publicat o suita de experimente devenita deja clasica, în care el si colegii lui aratau cartonase cu linii de diferite lungimi unui grup de studenti. Doua linii erau exact aceeasi marime, alte doua, foarte vizibil, nu – cele doua linii inegale sarind în ochi pur si simplu.

În cadrul unei astfel de sesiuni experimentale, cercetatorii le-au cerut la noua dintre voluntari sa pretinda ca liniile inegale erau, de fapt, identice, în timp ce liniile gemene erau diferite. Cercetatorii au introdus un student nestiutor într-un grup de astfel de colaborationisti care i-au dat impresia ca si ei stiau la fel de putine ca si el despre ce avea sa urmeze. Apoi, un psiholog în halat alb le-a înmânat cartonasele si i-a rugat, pe rând, pe complici sa spuna cu voce tare care linii erau la fel.

Fiecare, asa cum fusesera instruiti, au declarat ca liniile inegale erau cele identice. Când întrebarile ajungeau la incocentul cobai, de cele mai multe ori, acesta îmbratisase deja parerea care întrunise falsul consens al grupului.

De fapt, în 75% din cazuri, subiectul neprevenit de manevra aproba fara discutie restul turmei. Asch a repetat experimentul de multe ori. Interogate dupa ce sesiunea lua sfârsit, multe dintre victimele presiunii multimii au dezvaluit ca nu agreasera doar de dragul de a agrea. Chiar vazusera liniile inegale ca fiind identice. Propriile simturi fusesera guvernate de opinia celorlalti si nu de perceptia imediata.

Ca lucrurile sa mearga din rau în mai rau, multi dintre cei a caror vedere nu fusese cu adevarat înselata se alaturase involuntar multimii care aplauda hainele cele noi ale împaratului. Unii au facut-o pentru ca nu erau siguri pe ei. Altii vazusera clar care linii erau identice, dar nu avusesera curajul sa exprime o opinie asa de nepopulara. Politia conformarii bagase în sperieti tot, de la procesarea vizuala la libera exprimare, relevând câteva dintre mecanismele care îmbrobodesc masele si le fac prizonierele unor credinte false.

O alta serie de experimente demonstreaza cât de adânc poate patrunde sugestia multimii în reteaua neurala prin care noua ni se pare ca vedem realitatea în carne si oase.

Unor studenti cu capacitate normala de distingere a culorilor li s-au proiectat niste diapozitive de culoare albastra. Unul sau doi dintre ei cu care se stabilise astfel, în prealabil, au sustinut ca diapozitivele erau verzi.

În mod normal, în urma testului, numai 32% dintre studenti sfârseau prin a accepta punctul de vedere fals pe care cei care pretindeau ca vad verde îl sustineau cu toata puterea. Ulterior, însa, subiectii erau luati deoparte si li se aratau diapozitive de culoare albastru-verzui, solicitându-le sa spuna cât la suta din culoare este verde si cât albastru.

Pâna si cei care refuzasera cu câteva minute mai devreme sa vada verdele acolo unde nu era câtusi de putin au demonstrat ca, de fapt, sustinatorii perceptiei gresite reusisera sa le altereze si lor perceptia: ei au acordat verdelui din diapozitivele albastru-verzui mai multe procente, decât, potrivit unor teste anterioare, era de presupus ca au s-o faca.

Mai relevant, rugati sa descrie culoarea imaginii remanente pe retina dupa ce proiectia înceta, multi dintre voluntari au raspuns rosu-violet, adica exact culoarea impresiei pe care o lasa pe retina verdele. Or, aceste imagini remanente sunt involuntare si sunt generate automat de sistemul vizual. Cuvintele unui vorbitor persuasiv reusisera deci sa penetreze cele mai intime ascunzisuri ale ochiului si creierului.

Creierul si realitatea noilor-nascuti

Dar toate acestea nu sunt decât vârful aisbergului când vorbim de perceptia în masa.

Experienta sociala formeaza, literalmente, detalii cruciale ale psihologiei creierului, sculptând creierul unui nou-nascut în asa fel încât acesta sa se potriveasca în sânul culturii în care a fost adus pe lume.

La vârsta de 6 luni, copiii pot auzi si reproduce orice sunet în virtualmente orice limba omeneasca. Dar numai în 4 luni, cel putin doua treimi din aceasta capacitate dispare si aceasta reducere drastica este însotita de alterari nemiloase la nivelul tesutului cerebral.

Celulele cerebrale ramân în viata numai în masura în care fac fata mediului fizic si social în care se afla copilul.

Jumatate din celulele cerebrale cu care ne nastem, mor repede; cele 50% care supravietuiesc sunt cele care au reusit sa probeze ca sunt folositoare la diferite experiente culturale, cum ar fi sa te târasti pe podeaua de pamânt batatorit a colibei de stuf, sau, dupa caz, sa mergi de-a-busilea pe mocheta, sa întelegi ce spune mama prin cuvinte, gesturi si atitudini corporale, povesti si cântece, si sa pricepi conceptele pe care ea le-a asimilat de la comunitatea în care traieste.

Celulele nervoase care ramân în viata sunt cele care reusesc sa faca fata onorabil ciudateniilor necunoscutilor, prietenilor si familiei. Cei 50% dintre neuroni care ramân neutilizati sunt literalmente fortati sa se sinucida – prin moarte cerebrala programata.

Creierul în care rezida mintea, este modelat ca o piesa de mozaic pentru a se potrivi perfect în locul pe care i-l ofera cei dragi si în cadrul mai larg al modelului cultural din care individul face parte.

Abia adusi pe lume, bebelusii sunt deja conectati la o sursa majora de semnale sociale. La 4 luni, copiii se uita mai degraba la fetele oamenilor decât la aproape orice altceva.

Linda Caporael de la Rensselaer Polytechnic descrie mecanismul de „microcoordonare” prin care un copil mic imita expresiile faciale ale mamei, iar mama, la rândul ei, imita expresiile copilului. Acest duet de zâmbete si strâmbaturi la care se dedau mamele occidentale, sau, dupa caz, de încruntaturi si priviri furioase, preferate de populatii cum ar fi cea din Mundugumor, Noua Guinee, are un rol mult mai important decât pare la prima vedere.

Psihologul Paul Ekman a demonstrat ca grimasele pe care le adoptam ne remodeleaza starea interioara, ne reseteaza sistemul nervos si ne umplu de sentimentul pe care îl indica expresia noastra faciala. Asa ca bebelusul care imita expresiile de pe fata mamei învata cum sa se întunece sau sa straluceasca de emotiile pe care le recunoaste societatea în care traieste. Iar emotiile, asa cum am vazut, îsi dau concursul la formarea viziunii noastre despre realitate.

Mai sunt si alte indicii ca bebelusii îsi sincronizeaza sentimentele cu cele ale persoanelor din jurul lor de la vârste foarte fragede. Darul contagierii emotionale si al empatiei – doua dintre legaturile care ne tin laolalta – ne este dat când înca suntem în scutece.

Copiii mai mici de un an care vad un alt copil cum se loveste dau toate semnele ca ar suferi de aceeasi durere. D.Bischof-Kohler de la universitatea din Zurich a concluzionat, în urma unui studiu, ca, între un an si doi ani, copiii care vad un alt copil lovindu-se nu reproduc doar expresia durerii, ci chiar simt ei însisi durerea prin empatie.

Mai important, puii de animale, ca si cei de om, îsi înghesuie puterile de perceptie într-un model conformist, îndreptându-si atentia spre lucrurile la care se uita cei din jur. Un copil de patru luni se va întoarce sa vada la ce se uita fix parintele sau. Si puiul de cimpanzeu face la fel.

Pâna la prima aniversare, copilul si-a dezvoltat deja legaturile perceptuale cu semenii sai. Când observa ca un alt copil se uita atent la un obiect, el se va întoarce sa se uite si el si daca nu vede ce este asa de interesant, se uita înapoi la copilul celalalt sa verifice din nou directia în care acela priveste, asigurându-se ca a înteles corect.

La un an, copilul da deja semne tot mai numeroase ca perceptiile sale sunt sclavele comenzilor sociale. Aratati-i unui copil de un an o cana si o jucarie noua si el va avea tendinta sa cerceteze obiectul nou. Repetati cuvântul „cana” si copilul îsi va îndrepta privirile spre recipientul familiar. Copii îsi urmeaza instinctul de turma si în ce priveste alimentatia.

Un experiment a reunit la masa copii cu vârste între 2 si 5 ani, dintre care unii aveau o preferinta speciala pentru feluri de mâncare pe care ceilalti nu le puteau suferi; mofturosii au executat o întoarcere de 180 de grade si au devenit consumatori entuziasti ai mâncarurilor de care înainte nici nu s-ar fi atins, iar apetitul a staruit saptamâni dupa ce presiunea grupului încetase.

La 6 ani, copiii devin obsedati sa fie acceptati de grup si hipersensibili la orice violare a normelor grupului în acelasi timp. Aceasta tiranie a apartenenei pedepseste perceptiile care nu coincid cu ale majoritatii.

Realitatea noastra se sincronizeaza perfect cu realitatea celorlalti

Exista un ritm social care canalizeaza si el, în modul cel mai subtil, perceptiile individuale în aceeasi directie.

Psihiatrul William Condon de la Facultatea de Medicina a Universitatii din Boston a analizat filme cu adulti stând la taclale si a observat un fenomen curios. În mod inconstient, cei care stateau de vorba miscau din degete, clipeau si dadeau din cap în mod coordonat.

Când partenerii de dialog au fost conectati, fiecare în parte, la un electroencefalograf, avea sa se observe ceva si mai uluitor: unele unde cerebrale evoluau la unison.

Nou-nascutii au deja aceasta forma de sincronizare – de fapt, un american proaspat adus pe lume îsi va acorda la fel de bucuros miscarile corpului la discursul cuiva care vorbeste chineza ca si la cel al unui vorbitor de engleza.

În timp, aceste sincronizari neobservate atrag tot mai multe persoane într-un grup. Un student care lucra sub îndrumarea antropologului Edward T. Hall, stând pitit într-o masina abandonata, a filmat niste copii care se jucau în curtea scolii în pauza de prânz.

Copiii tipau, râdeau, alergau, sareau, si, la o privire superficiala, parea ca fiecare se joaca în legea lui. O analiza mai atenta a aratat ca grupul se misca într-un ritm anume. O fetita, de departe mai activa decât ceilalti copii, alerga prin toata curtea în timp ce se juca. Hall si studentul lui au realizat ca, în mod inconstient, ea orchestra întregul grup.

În cele din urma, cercetatorii au gasit o melodie care se potrivea perfect cu cadenta jocului; au pus melodia pe fundal si au proiectat filmul: arata exact ca si cum fiecare copil dansa pe aceeasi melodie. Iar în curtea scolii nu fusese nici un fel de muzica pusa. Hall relateaza:

„Fara sa stie, fiecare dintre ei se misca într-un ritm generat de ei însisi… vibratia inconstienta a acestei miscari sincrone reprezenta liantul grupului.”

Inconstient, indivizii formeaza o echipa, chiar si în situatii întâmplatoare si spontane, oamenii pulseaza în sincron.

Vocile care ne influenteaza realitatea

Asadar, nu este de mirare ca societatea exercita o influenta atât de puternica asupra modului în care vedem lumea. Semnalele care reorienteaza perceptiile multimii apar în multe forme.

Sociologii Janet Lynne Enke si Donna Eder au descoperit ca bârfa începe de obicei de la o persoana care face un comentariu negativ la adresa cuiva din afara grupului.

Modul în care lucrurile evolueaza din acel moment, în ce directie o vor lua cei prezenti, depinde însa de ce-a de-a doua opinie exprimata. Daca cel de-al doilea vorbitor spune ca individul cu pricina este pur si simplu imposibil, practic toti ceilalti vor începe sa trancaneasca opinii asemanatoare. Daca, cel de-al doilea comentator obiecteaza si spune ca persoana respectiva este grozava, devine mult mai putin probabil ca restul sa se mai repeada sa faca zdreanta reputatia omului.

O multime de voci ne soptesc în ureche alterând însasi natura a ceea ce vedem si auzim. Unele sunt vocile persoanelor care ne-au influentat în copilarie, eroii nostri; altele apartin familiei sau semenilor. Cele mai ciudate sunt cele care vin de dincolo de mormânt – un cor vast de stramosi de mult apusi formeaza o majoritate deloc tacuta a carei mostenire are poate cel mai dramatic efect asupra viziunii noastre despre realitate.

Sa luam, de exemplu, impactul stereotipurilor despre sexe – notiuni care s-au dezvoltat pe parcursul a sute de generatii, îmbogatite, înflorite si transmise mai departe de literalmente miliarde de oameni de-a lungul istoriei.

În cadrul unui studiu, parintii au fost rugati sa-si descrie copiii nou-nascuti. Fetele si baietii sunt la aceasta vârsta imposibil de deosebit unii de altii, altfel decât dupa indiciile date de organele reproductive exterioare.

Marimea, textura pielii, felul în care se poarta nou-nascutii, indiferent daca sunt fete sau baieti, este, spun cercetatorii J.Z.Rubin, F.J.Provenzano si Z.Luria, absolut si din toate punctele de vedere, identice. Ceea ce nu i-a împiedicat pe respectivii parinti sa descrie fetitele ca fiind mai degraba gingase, mai mici si cu o capacitate de concentrare mai redusa decât a baietilor.

Multimile care vorbesc în noi remodeleaza de fiecare data verdictele pe care le acordam fiecaruia dintre cele doua sexe. Doua grupuri de subiecti care au luat parte la un experiment au fost rugate sa dea note aceleiasi lucrari; unui grup i s-a spus ca lucrarea apartine unui anume John McKay, iar celuilalt, ca ea a fost scrisa de o Joan McKay. Pâna si subiectii de sex feminin care au evaluat lucrarea au dat note mai mari când au crezut ca aceasta apartinea unui barbat.

Dar depozitarul suprem al influentei maselor este limbajul – un mecanism care nu se rezuma la a condensa opiniile celor cu care avem un vocabular comun, ci si sumarizeaza abordarile perceptuale ale generatiilor care ne-au precedat.

Fiecare cuvânt pe care îl folosim poarta o încarcatura de experiente ale generatiilor de barbati, femei, familii, triburi si natii, înglobând intuitiile, judecatile lor de valoare, ignoranta si credintele lor religioase.

Sa luam ca exemplu o propozitie simpla: „Feminismul a adus femeilor libertatea.”

Razboinicii indo-europeni au inventat cuvântul „dh[=a]” care înseamna „a suge” cum suge un copil la sânul mamei. Au dus cu ei acest cuvant din stepele Asiei pâna în Grecia, unde el a devenit „qh^sai”„a suge la sân”, si „thEIE”„sfârc”. Romanii au reusit cumva sa stoarca din acest „qh^sai” cuvântul „femina”„femeie”.

La fiecare pas pe lungul drum pe care l-a parcurs acest cuvânt, milioanele de oameni care l-au rostit i-au adaugat o noua conotatie. Pentru greci, „qh^sai” era asociat cu o anumita parte a speciei umane aflata pe picior de egalitate cu animalele de casa – pentru ca asta erau femeile chiar si în splendidele vremuri ale lui Platon.

În Roma, pe de alta parte, „feminae” erau libere si, daca erau bogate, puteau chiar sa se distreze pe cinste în spatele scenei sexuale sau politice. Propozitia „Feminismul a adus femeilor libertatea” ar fi fost neînteles pentru indo-europeni, i-ar fi înfuriat pe greci si ar fi fost salutata de romani.

Libertate (freedom) – un cuvânt pentru al carui înteles lupta multe femei în zilele de azi – îsi are originea într-un ritual exclusiv masculin practicat de triburile germanice din antichitate.

Doua clanuri care se casapisera reciproc faceau pace invocându-l pe zeul Freda si oferind (Freda-ing, sa zicem asa) niste halci de carne sau niste piei de animale ca sa-i înmoaie pe inamici si sa-i convinga sa o lase balta.

In ce priveste cuvântul „femeie” (woman) din propozitia „Feminismul a adus femeilor libertatea”, la origine acesta a însemnat „sotia unui barbat”. Anglo-saxonii îl pronuntau „wif-man”.

„Feminismul a adus femeilor libertatea” – de-a lungul mileniilor, noi si noi generatii au rostit aceste cuvinte mostenite de la stramosii lor tribali, adaugându-le noi conotatii, denotatii si asocieri.

Cuvântul „feminin” purta deja un bagaj impresionant de semnificatii când si-a croit drum din epoca Victoriana în secolul XX.

În opinia Webster’ s Revised Unabridged Dictionary din 1913, „feminin” înseamna „modest, gratios, afectuos, credul; sau… slab, apatic, timid, iubitor de placeri, efeminat.”

Au trebuit zeci de milioane de vorbitori dintr-o multime de natii ca sa ataseze cuvântului de origine indo-europeana acest semn al slabiciunii, dar curând alte multimi aveau sa îi adauge o alta semnificatie, noua si alarmanta.

În 1895, miscarea de emancipare a femeii a schimbat femininul în „feminism”, definit ca „teoria egalitatii politice, economice si sociale între sexe„.

Va fi nevoie de milioane de femei si de aproape un secol de lupta pentru ca acest nou înteles sa fie atasat silabelor care înainte erau asociate cu sfârcul, timiditatea si apatia. Iar cruciadele nu s-au încheiat înca.

Cu fiecare propozitie feminista pe care o rostim, ne facem drum catre sensibilitatea maselor de oameni moderni care considera feminismul fie o necesitate, fie un distrugator de familii, un etern subiect de conversatie, ori arena unde vor avea loc noi batalii care sa stabileasca daca în viitor cuvântul „femina” va denota telurile eco-feminismului, ale anarho-feminismului, ale feministelor amazoane, daca el va însemna libertate sau toate de mai sus laolalta, ori nimic din toate acestea.

Întelesurile cuvintelor modeleaza perceptia si implicit realitatea

Multimile de semeni care au adaugat întelesuri cuvintelor pe care le folosim ne ghideaza adesea modul în care vedem lumea.

Experimentele arata ca, indiferent de cultura din care provin, oamenii pot sa distinga diferentele subtile dintre nuantele aceleiasi culori, daca sunt puse una lânga alta.

Indivizii care provin din culturi care au denumiri pentru o varietate mare de nuante pot sa recunoasca diferentele chiar si daca mostrele de culoare nu sunt alaturate.

La începutul secolului XX, tribul Chukchee din nord-estul Siberiei avea putine cuvinte care sa denumeasca nuante de culori; nu se prea descurcau ei daca îi puneai sa sorteze fire colorate. În schimb, aveau 24 de cuvinte pentru diferitele modele naturale de pe pieile de ren si puteau sa clasifice renii mult mai bine decât orice naturalist european, caruia vocabularul nu-i punea la dispozitie unelte de perceptie la fel de ascutite.

Psihologul si ornitologul american Jared Diamond a putut observa consternat ca, în ciuda, tuturor studiilor lui stiintifice superioare, bastinasii analfabeti din triburile din Noua Guinee i-o luau cu mult înainte când venea vorba sa deosebeasca speciile de pasari unele de altele.

Diamond folosea un set de criterii stiintifice care se preda în America la ora de zoologie, în timp ce bastinasii din Noua Guinee erau dotati cu ceva mult mai eficient: aveau nume pentru fiecare varietate de pasare, nume care, definite în limba locala, scoteau în evidenta caracteristici ale pasarilor pe care Diamond nu avea de unde sa le cunoasca – de la particularitati comportamentale, pâna la gustul respectivei pasari prajite pe gratar. Diamond avea binoclu si ultimul ragnet în materie de taxonomie – iar localnicii râdeau de cât era de incompetent. Pentru ca ei erau echipati cu un vocabular format din cuvinte care, fiecare în parte continea sumarul experientei unei armate de stramosi ce se ocupasera toata viata lor cu vânatoarea de pasari.

Se întâmpla adesea, daca vedem pe cineva facând o actiune pentru care nu cunoastem o denumire specifica, sa uitam repede detaliile reale ale actiunii si sa o remodelam pentru a o încadra în tiparele deja existente pentru care deja avem cuvinte.

Un exemplu foarte bun vine din America secolului al XIX-lea, unde rivalitatea între frati exista ca fenomen de facto, dar nu exista în teorie. Expertii o ignorau pur si simplu, ceea ce rezulta si din faptul ca pe vremea aceea lipseau cu desavârsire manualele de educatie familiala. În viziunea expertilor, ca si în opinia populara, între frati si surori nu exista altceva decât iubire. S-au pastrat multe scrisori provenind de la fete din clasa de mijloc care dezvaluie rautati si gelozii ascunse.

Rivalitatea între frati si-a facut treptat aparitia din întunericul pâna atunci impenetrabil pentru perceptie abia începând cu anul 1893, când viitorul profesor de politica si etica sociala de la Universitatea Columbia, Felix Adler, a facut aluzie la notiunea pâna atunci necunoscuta într-un manual de educatie morala pentru copii.

Pe parcursul anilor 1920, conceptul de gelozie fraterna si-a facut drum cu fermitate în repertoriul constientului, aparând în doua publicatii guvernamentale de referinta si devenind în 1926, tema principala a unei campanii initiate de Asociatia pentru Studiul Copilului (Child Study Association) din America. Abia atunci expertii au izolat conceptul de „rivalitate între frati”.

Acum, ca purta cu sine puterea maselor concentrata într-o definitie, demonul pâna atunci inexistent a început sa fie blamat pentru toate cele, pentru nefericirea adultilor, pentru destramarea casatoriilor, pentru crima, homosexualitate si Dumnezeu mai stie ce altceva.

Prin anii 1940 aproape toate manualele de crestere a copilului contineau un capitol care trata pe larg aceasta fosta nonentitate conceptuala. Parintii scriau la reviste de renume invocând anterior invizibila „rivalitate între frati” ca fiind cauza prima a aproape tuturor greutatilor pe care le presupune cresterea unui copil.

Howard Bloom
Howard Bloom

Uneori, limbajul, ca depozitar de experienta, poate face diferenta dintre viata si moarte. Timp de aproape 1000 de ani, mamele, tatii si copii din Tasmania mureau de foame, la propriu, de câte ori lovea seceta, în ciuda faptului ca insula lor de bastina era înconjurata de apa plina de pesti. Problema: cultura lor tribala nu enumera pestele pe lista de bunuri comestibile. Aceeasi soarta ne poate paste si pe noi daca ne ratacim în salbaticie, din simplul motiv ca stramosii care si-au lasat amprenta asupra vocabularului nostru ne spun ca insectele – de altfel o sursa bogata în nutrienti – nu sunt comestibile.

Influenta pe care multimea (celor trecuti în lumea celor drepti, la fel ca si a celor care se afla astazi printre noi) o are asupra perceptiilor noastre poate fi de-a dreptul uimitoare.

În Evul Mediu, când au aparut primele universitati, un barbier-chirurg era chemat an de an în sala de curs a unei faimoase scoli de medicina – de exemplu la Padova sau la Salerno – pentru a face disectia unui cadavru în fata unor studenti adunati din toate colturile Europei.

Un savant urcat pe un postament perora despre minunatiile care se relevau sub ochii studentilor. Preaînvatatul doctor descria invariabil ficatul cu totul altfel decât arata respectivul organ în mâinile însângerate ale felcerului; povestea despre articulatii ale mandibulei care nu aveau nici o legatura cu cele expuse pe masa de disectie de la picioarele lui; descria o retea de vase de sânge craniene pe care nu le vedea nimeni.

Specialistul toba de carte nu-si schimba niciodata discursul ca sa se potriveasca totusi cu ceea ce se putea vedea cu ochiul liber, la fel cum nici studentii sau felcerul nu-l opreau vreodata ca sa-l corecteze.

De ce?

Pentru ca savantul nu facea altceva decât sa recite faptele asa cum le gasise relatate în cartile vechi de 1000 de ani – lucrarile maestrului roman Galen, fondatorul medicinei „moderne”.

Dar, vai, Galen îsi trasese concluziile nu în urma unei disecari de cadavre umane, ci din cercetari facute pe porci si maimute. Daca porcii si maimutele chiar au caracteristicile bizare descrise de Galen, ei bine, oamenii nu le au. Ceea ce nu-i împiedica pe profesorii de medicina din Evul Mediu sa vada lucruri care pur si simplu nu erau acolo.

Propriile lor simturi erau invadate de voci de peste veacuri, de murmurul multimilor de vii si de morti ai unui întreg mileniu, si asta pentru ca autonomia de perceptie a unui medic medieval nu era cu nimic mai breaza decât a mea sau a dumneavoastra. Prin propozitii si fraze, fantomele trecutului înca mai au ceva de spus în mintea colectiva.

Howard Bloom, Creierul global, Editura TEHNICA, 2008

Bogdan

Per aspera ad astra