Focul, elementul care ne-a ghidat evolutia

Unul dintre cele cinci elemente ale Naturii, focul este probabil cel mai important factor care a influentat evolutia societatii umane din cele mai vechi timpuri pâna în zilele noastre.

Fie ca a luminat primele asezari umane sau a incendiat orase si civilizatii, focul a ramas o forta neutra în esenta, dar care ne reaminteste ca noi, oamenii, prin deciziile si faptele noastre, suntem cei care dam echilibru si valoare elementelor naturii înconjuratoare.

Mai mult decât atât, focul ascunde in spatele flacarilor sale taine si semnificatii surprinzatoare. Focul are în ultima instanta chiar o dimensiune sacra, iar acest aspect este prezent înclusiv în mitologia straveche româneasca, unde acest element primordial ocupa un loc surprinzator.

Focul a fost mereu o parte foarte importanta din istoria civilizatiei si a credintelor relgioase. Din preistorie pana in ziele moderne el a fost vital progresului si educatiei. El ne-a scos din intunecata Epoca de Piatra.

A fost privit in multe contexte de-a lungul istoriei. De la element clasic in filosofia greaca (focul furat de Prometeu) pana la componenta a sufletului si a Divinului in crestinism. De la element al cosmosului la chinezi pana la atribut ocult in Kabbalah, Tarot si vrajitorie. Diversi alchimisti ca Paracelsus, filozofi ca Heraclit sau Empedocle, miscari precum Golden Dawn sau mistici ca Aleister Crowley l-au imaginat si transformat pe puterile lor. A legat oameni legendari si animale mitice de numele sau precum phoenixul sau dragonul. A devenit el insusi o mitologie.

Focul, primul nostru aliat

Descoperirea focului, mai bine spus folosirea controlata a focului conform nevoilor existentiale, a fost fara doar si poate una dintre cele mai importante etape din zorii civilizatiei umane.

Focul a fost fara doar si poate unul dintre elementele primordiale înca de la aparitia Universului, cu toate acestea prima dovada stiintifica a existentei focului pe Terra dateaza de la mijlocul perioadei Ordovicianului, adica de acum circa 470 milioane ani.

În acea epoca primordiala aparusera deja primele plante care permiteau astfel acumularea de oxigen în atmosfera terestra. În afara stabilizarii unui strat de plante moarte la suprafata solului, procesul de fotosinteza a permis eliberarea în atmosfera a unor cantitati tot mai mari de oxigen, gaz indispensabil fenomenului de ardere.

Când concentratia oxigenului din atmosfera terestra a depasit limita de 13 %, atunci au aparut si primele incendii de vegetatie din istoria Terrei. De fapt, primele urme de foc dateaza din Silurianul târziu, de acum aproximativ 420 milioane ani, prin intermediul resturilor fosilizate ale unor plante carbonizate din acea perioada. Acele incendii de vegetatii provocate cel mai adesea de descarcari electrice au avut o perioada de intensificare maxima în urma cu aproximativ 6-7 milioane ani.

Multi paleontologi si climatologi nu exclud nici faptul ca aceste vaste incendii de vegetatie sa fi influentat în trecut inclusiv clima planetei producând astfel pe alocuri un climat mai uscat.

Descoperirea si folosirea focului de catre oameni s-a constituit însa într-unul dintre punctele de cotitura majore din aventura civilizatiei umane. Scopurile practice ale focului au fost si au ramas deosebit de variate, de la mijloc de iluminare si încalzire la pregatirea hranei, prelucrarea obiectelor din piatra, lemn, os si ceramica.

Astazi, majoritatea cercetatorilor sunt de parere ca folosirea focului a fost o inventie din perioada Paleoliticului târziu. Cea mai veche evidenta arheologica în acest sens provine din situl de la Gesher Benot Ya’agov de pe teritoriul Israelului de astazi, unde s-au descoperit urme de lemn si seminte arse într-o locuinta umana veche de circa 790.000 ani.

Primele locuri destinate special facerii si întretinerii controlate a focului, un fel de proto-vatre de foc, au fost descoperite în locuri diverse precum complexul de pesteri de pe râul Klasies din Africa de Sud (vechi de circa 125.000 ani) si Pestera Tabun din Muntele Carmel, Israel, cu o vechime asemanatoare.  Din acele momente pâna astazi focul ne-a vegheat si luminat existenta.

A tinut la distanta animalele periculoase pentru om si în egala masura a mistuit orase întregi prin incendii violente, alaturi de nenumarate alte vieti omenesti pierdute pe rugurile Inchizitiei. Istoria militara nu este deloc completa fara influenta majora a focului în razboaie. Daca focul a fost la baza primelor proiectile incendiare de tipul sagetilor incendiare, cea mai celebra arma pe baza de foc deschis din perioada antica si medievala a fost renumitul foc grecesc.

Mult mai târziu, în perioada Primului Razboi Mondial, au aparut si primele bombe incendiare, care au avut apoi un efect devastator în cadrul bombardamentelor aeriene asupra Hamburgului, Dresdei, Rotterdamului, Londrei si capitalei Tokio din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Tot atunci si-au facut aparitia pe câmpul de lupta si cumplitele aruncatoare de flacari, care au îngrozit generatii întregi de soldati si care si-au atins apogeul prin folosirea napalmului.

Multe din revolutiile ulterioare si protestele stradale au fost la rândul lor marcate de folosirea celebrelor deja cocktailuri Molotov, o inventie pe cât de simpla pe atât de eficienta si periculoasa în egala masura. Exista însa o gama extrem de larga a întrebuintarii focului în aproape orice domeniu.

Folosirea motoarelor cu ardere interna este un factor fara de care nu ne-am imagina viata de zi cu zi, de asemenea, o mare parte din electricitatea folosita în lume provine din termocentrale. De fapt, folosirea combustibililor fosili precum gazele naturale, petrolul si carbunele produc circa 80 % din cantitatea de energie electrica folosita în prezent pe mapamond conform datelor remise de Agentia Internationala pentru Energie.

Când focul lumineaza sensuri…

Evident, misterul care înconjoara un element atât de important precum focul nu putea sa scape interpretarilor si imaginatiei tuturor culturilor umane de-a lungul timpului.  Este opus apei, fiind o întruchipare a principiului activ masculin. „Domesticirea” focului a marcat hotarâtor aventura omului pe Terra. De atunci focul a ramas un zeu temut si adorat în egala masura. A fost si este venerat sub forma focului aprins si al luminii solare, a focului vetrei casei sau a focului intern izvorât din adâncurile fiintei omenesti.

Aspectul sau infernal rezida si în faptul ca focul la care se chinuie pacatosii este singura lumina din Iad…

Cei vechi, bunaoara, aveau un respect nemarginit pentru foc. Însusi Heraclit credea ca sufletul omenesc este nimic altceva decât un tainic amestec alcatuit din foc si apa, focul fiind bineînteles partea divina din suflet, iar apa simbolizând aspectele lumesti si pacatoase. Acelasi mare gânditor al Lumii Antice credea ca scopul final al sufletului omenesc este acela se a sublima în totalitatea partea sa de apa si de a deveni în instanta foc pur.

Însa cele mai multe dintre aspectele simbolismului focului le întâlnim în mistica hindusa, care-i confera o importanta fundamentala. Astfel Agni, Indra si Surya sunt focurile care lumineaza lumea terestra, intermediara si cereasca, adica focul obisnuit, traznetul si Soarele. Tot vechii hindusi faceau diferenta dintre cele doua aspecte fundamentale ale focului, cel distructiv si cel care lumineaza si încalzeste. De fapt, în limba sanscrita, termenii de pur si foc se scriau cu acelasi cuvânt.

La vechii chinezi, focul corespundea punctului cardinal al sudului, culorii rosii, anotimpului verii si inimii. Paralela foc-inima este de altfel constanta si omniprezenta în majoritatea culturilor, fie ca focul simbolizeaza pasiuni consumante precum dragostea si mânia, fie ca simbolizeaza spiritul sau cunoasterea intuitiva.

Focul este simbol divin esential si în mazdeism, religia caracteristica vechii Persii. Pastrarea focului sacru a fost practicata de la zeul Rama la templele din Angkor Vat, iar simbolul focului purificator si regenerator se extinde din vestul Europei pâna în arhipelagul nipon.

Taoistii chinezi credeau ca intrarea simbolica a fiintei umane în foc ajuta eliberarii acesteia de tarele si limitarile conditiei umane, revelatie spirituala prezenta si în iudeo-crestinism sub figura Prorocului Ilie, cel care intra în foc fara sa se arda si calatoreste pe cer în carul sau alcatuit tot din flacari.

Nenumarate rituri de purificare prin foc, în general asociate riturilor de trecere, sunt caracteristice pentru civilizatiile preponderent agrare, unde incendierea vegetatiei uscate a ogoarelor simboliza de fapt regenerarea lor sub un nou covor vegetal.

În toate riturile initiatice care vizeaza fenomenologia complexa a nasterii, mortii si reînvierii, focul este asociat apei, principiul sau antagonic. Astfel purificarea prin foc este complementara purificarii prin apa pe plan microcosmic (rituri initiatice) si pe plan macrocosmic prin mituri alternante ale Potopului si Secetei sau Incendiilor Apocaliptice.

Unii autori precum Mircea Eliade si Germaine Diertelen considera ca semnificatia sexuala a focului este legata de primele tehnici de obtinere a focului dezvoltate de catre oameni, adica de foc provenit prin actul frecarii a doua lemne, act cu trimitere explicita la mecanismul fizic al actului sexual. De fapt, Mircea Eliade evidentiaza caracterul ambivalent al focului:

„El este fie de origine divina, fie demoniaca, deoarece dupa multe credinte arhaice, focul poate lua nastere în mod magic în organul genital al vrajitoarelor”.

Pseudo Dionisie Aeropagitul- numele conventional al unui scriitor anonim din secolul 5 scria ca focul este cea mai potrivita imagine a lui Dumnezeu, fiind cea mai putin imperfecta dintre reprezentarile divinului.

Astrologia nu a ocolit nici ea importanta si simbolistica focului. Conform acesteia, persoanele nascute în zodiile Leului, Berbecului si Sagetatorului sunt dominate de acest element, fiind oameni entuziasti, extrovertiti, îndrazneti si cu certe calitati de lideri. Tot ei pot fi în contrapondere si niste oameni iuti la mânie, temperamentali si certareti.

Focul viu al românilor

În credintele ancestrale ale românilor, ambivalenta stihiei focului este foarte clar subliniata.

Pe de oparte exista un foc domesticit, util omului, sacral chiar, izvor de bine, care este tratat aproape ca o finta vie. În el nu este bine sa scuipi, sa-l blestemi, sa-l bati, sa-l arunci afara din casa sau sa-i lasi pe copii sa se joace în el ( caci urineaza noaptea în pat, credinta omniprezenta în tot spatiul românesc).

Pe de alta parte exista si un foc neîmblânzit, devastator, distrugator trimis ca pedeapsa divina. Este focul din incantatiile si blestemele noastre de la „bata-te focul sa te bata”  pâna la trimiterea în „Focul Gheenei”. Pentru  a preîntâmpina dezlantuirea acestei stihii distructive credintele populare dictau ca nu trebuie sa se omoare nici rândunicile, berzele sau cocorii, acte reprobabile aducatoare de incendii. În aceeasi nota trebuiau sa se tina zilele sfintilor din calendarul crestin care au înlocuit vechile divinitati pagâne traco-dacice ale stihiei focului, cum sunt Sfântul Ilie sau Sfântul Foca.

Etnologul Marcel Olinescu mentioneaza numeroase implicatii si prezente nebanuite ale focului în viata de zi cu zi si credintele românilor de odinioara. Astfel, focul având un caracter sfânt, curata si apara pe oameni de duhurile cele rele. Pe vremuri, în multe regiuni ale României, era obiceiul ca atunci când se întorceau oamenii de la vreo înmormântare, sa sara peste un foc, ca sa scape de duhuri rele si stafii. Focul era bun de descântat mai ales în cazuri de deochi.

Pentru români, focul era legat de multe credinte pe care astazi le numim usor superstitii, dar care aveau un rol deosebit de important stabilirea armoniei zilnice din universul popular de odinioara.

Bunaoara, daca dai foc din casa  dupa apusul Soarelui, îti manânca lupii vitele. Daca tiuie focul din soba, este semn ca esti vorbit de rau. Când sar scântei din foc este semn ca vin oaspeti în casa. Când dai foc cuiva în ziua de luni, vine uliul si rapeste gainile. Când nu se aprinde usor focul în soba este semn ca a nascut o femeie din sat si multe altele.

Nu demult, în dimineata zilei de Joia Mare din Sapt?mâna Mare de dinainte de Pasti, înainte de a cânta cocosii a treia oara, oamenii faceau focuri prin curti, caci acele focuri simbolizau  focul unde s-a oprit  apostolul Petru, când s-a lepadat de Hristos înainte de a cânta cocosii a treia oara.

Focul sub imaginea de stihie purificatoare si izvor de viata este prezent la români prin asa numitu-l „Foc Viu” ce se aprinde în mod ritual la cele mai importante ceremonii religioase, sarbatori calendaristice si câmpenesti.

O mare putere o avea focul viu facut la stâne de ciobani, acel foc fiind facut fara amnar sau chibrituri, ci numai din lemne si întotdeauna dupa o perioada de post si rugaciuni.

În toata aria culturala româneasca, acestui foc i se atribuiau nu doar functii purificatoare, ci si puteri magice de a stimula fecunditatea barbatilor si femeilor alaturi de fertilitatea solului. Focul viu era pastrat si mentinut cu mare grija, el nu se împrumuta fiind un garant al prosperitatii casei.

Astazi, cercetatorii si etnologii estimeaza ca mai exista foarte putini oameni care cunosc taina si semnsurile Focului Viu din muntii nostri.

Bogdan

Per aspera ad astra