Balaurii din mitologia romaneasca

Dragonul cu cap de lup, steagul dacilor, era întotdeauna înfipt în sulita, ceea ce sugereaza izbânda celor vrednici asupra dusmanilor. Pe de alta parte, celebrul „Cavaler Trac”, ipostaza a lui Apollon-Zalmoxis, este reprezentat mai mereu ucigând balaurul, imagine preluata mai târziu de Sfântul Gheorghe.

În mitologia româneasca, balaurii apar uneori ca fauritori si strajeri al nestematelor si aurului, locuind pe funduri de prapastii, prin „Tara Armeneasca”.

Alteori, balaurii sunt totuna cu Zburatorul, deci antropomorfici, locuind în vazduh, printre nori. Alti balauri locuiesc si ei tot printre nori, producând ploi torentiale si grindina.

În unele basme, Balaurul-Zburator este singurul vizibil de catre om, si provine din sarpe, caruia îi cresc aripi si care începe sa zboare, putând fi zarit stralucind pe cerul înnourat. Cu siguranta, la originea imaginii balaurului din vazduh, deasupra meleagurilor noastre, se afla norii aducatori de furtuni, fulgere si tunete.

De obicei, în mitologia românesc, balaurul are o înfatisare cumplita, cu un cap mare, cu 12 limbi. În general însa, suprafireasca fiara are pâna la sapte capete. Gura îi este atât de larga încât poate înghiti mai multi oameni deodata; ochii îi sunt bulbucati, narile îi sunt larg deschise si pot azvârli un foc ucigator asupra celui ce se lupta cu aceasta dihanie înspaimântatoare.

Trupul balaurului este lung, ca de sarpe, si e acoperit cu solzi si placi de otel sau de piatra, fiind si înaripat. Are patru sau mai multe picioare si ghiare ca de leu, coada lunga si atât de puternica încât cu o lovitura darâma un munte sau produce un cutremur. Dintr-un salt el poate atinge cerul, iar printr-o zvâcnire de aripi poate pluti pâna în Vântul Turbat; cu un racnet poate darâma zidurile unei cetati. Locuieste în codri întunecati, în pesteri sau în fântâni. Se hraneste cu carne de om, pe care îl poate înghiti cu cal cu tot, dupa care doarme zile întregi.

Fat Frumos si alti eroi s-au luptat cu balaurul si l-au învins, salvând-o astfel pe fata de împarat, pe care fiara o pretindea ca tribut. În general, balaurii provin din serpi. Într-o anumita zi de primavara, din sapte în sapte ani, se strâng la un loc toti serpii, de toate vârstele si marimile. Locul acela este într-un munte stâncos, înconjurat de balarii si necalcat de picior de om.

Când se apropie acea zi, toti serpii devin nelinistiti, danseaza la Luna, apoi pornesc ca vrajiti. În acel loc montan, serpii se strâng unii într-altii, aplecându-se în dreapta si în stânga, fluierând întruna, pâna ce se aduna toti. Atunci îsi varsa balele, pe rând, într-un loc ferit, în vreme ce cel mai batrân dintre ei descânta cu stihuri numai de el stiute.

Din balele acelea, amestecate si vrajite, se formeaza o nestemata cu straluciri solare. Pentru ea se lupta toti serpii, pâna când cel mai puternic izbuteste sa înghita acea piatra scumpa. Întreaga ceremonie se numeste Fiertul Margelei. Sarpele care a înghitit piatra pretioasa fuge prin codri, si, daca sapte ani consecutivi nu l-a zarit niciun om, se preface în balaur.

Daca însa a zarit fata de om în cei sapte ani, sarpele plesneste de necaz. Iar daca a ajuns balaur, se ascunde într-un lac sau într-o fântâna, de unde este scos doar de Solomonari. Se mai prefac în balauri serpii care traiesc cât trei vieti de om si au facut numai rau în tot acest timp.

Când coboara din nouri, balaurul se ascunde în iazuri sau în puturi si înghite oameni si vite. Alaturi de alte fapturi suprafiresti, balaurul locuieste uneori în Celalalt Tarâm si se hraneste cu pui de pajura sau de zgrituroaica. Atunci, Fat Frumos, parasit acolo de fratii lui ticalosi, salveaza puii si, drept rasplata, pajura-mama îl readuce în Lumea Alba, adica în lumea noastra.

Puterea naprasnica a balaurului îi face pe cei arsi de dragoste sa-l invoce, ca în acest descântec de ursita:

Tu, serpe-balaura,

Cu solzii de aura,

Cu noaus limbe împungatoare,

Cu noua cozi izbatoare,

Sa te duci la C. si tu s-o cauti

Unde vei afla-o;

De-i afla-o în casa,

De-i afla-o afara,

De-i afla-o vorobind cu tata-sau

Sau cu maica-sa,

Cu frate-sau,

Cu prietenul sau,

Sau cu ibovnicul,

Culcata

Sau sculata,

Tu sa nu o lasi

Pâna ce ea cu mine nu s-a întâlni

Si n-a vorbi!

Tu ei sa nu-i dai stare,

Asezare,

Ca unui paros pe foc!

În foclorul românesc, singurii care stapânesc balaurii sunt misteriosii Solomonari. Iata cum descrie marele folclorist Simion Florea Marian aceasta miraculoasa legatura:

„Poporul român de starea de jos are o multime de credinte asupra Solomonarilor sau a Farmazonilor, parte întemeiate pe tentatiune, parte nascute din închipuire.

Asa, de exemplu, cred românii cum ca Solomonarul e un om foarte grozav si rautacios, carele în pruncia sa a petrecut sapte ani ne-ntrerupt la întuneric sub fata pamântului, învatând dintr-o carte diavoleasca toate fermecatoriile si vrajitoriile de pe lume, iar dupe al saptelea an iese de sub pamânt afara si, inspirat fiind de spiritul lui uciga-l-crucea – si dotat cu puterea acestuia, se suie pe aripile vânturilor în nouri si începe a purta ploile, însa mai ales furtunile si grindinele cele mai grozave, înspaimântatoare si periculoase. Ei cred cum ca dânsul umbla calare pe un balaur, cum ca fierbe gheata prin nouri pâna ce-i face sloiuri, si apoi încotro voieste, într-acolo o conduce, varsând-o pe câmpiile cele înflorite, sfarâmându-le toate semanaturile si pomii cei încarcati de fructe”.

La rândul sau, mitologul si artistul plastic Marcel Olinescu, scrie urmatoarele: „solomonarul are, în urma stiintei capatate în scolile solomonaresti, o mare putere asupra norilor si a balaurilor. Daca oamenii dintr-un sat l-au primit bine si l-au rugat pentru ploaie, atunci el cheama norii si ploua când le spune el.

Daca, dimpotriva, l-au alungat si i-au aruncat vorbe rele, atunci el pleaca suparat si, ducându-se la iazul cel mai apropiat, îsi scoate cartea din desaga, si citeste din ea, citeste, pâna în mijlocul iezerului si, lovind cu cârja, sparge gheata, ca sa iasa capul balaurului afara.

Daca balaurul ce iese afara e prea mic, îi da în cap cu frâu de coaja de mesteacan, sa mearga înapoi sa creasca. Daca însa e destul de mare, atunci arunca frâul în capul balaurului si, încalecând pe spinarea lui, îi da pinteni si se suie cu el în înaltul vazduhului. Cu cârja face semn în cele patru vânturi, si vântul cel mai apropiat îi aduce furtunos nori negri, ce întuneca cerul. El cu balaurul sta deasupra si în mijlocul lor si le porunceste ca un capitan în lupta.

Norii încep sa clocoteasca, sa se framânte. Înainte se îmbulzesc norii cei negri, ca tundra pastorilor, iar din spate îi împing cu caii lor albi norii de gheata. Iar pe laturi vin norii cei slabi cu burdufurile pline de apa si, când ajung deasupra ogorului celui ce trebuie pedepsit, burdufurile se deschid si apa cade ca din „cofa” ori din „galeata”, în timp ce grindina zdrobeste grânele, iar furtuna scutura pomii de roada înca necoapta si smulge pe copacii cei tineri din radacini.

Solomonarul e razbunat, iar omul înfricosat se va teme si-l va respecta de-acum înainte, pe el si credintele strabune”.

epochtime-romania

Bogdan

Per aspera ad astra