Mitologia romaneasca-sfintenia Pamantului

În mitologia romaneasca, Pamântul e sacru, caci el s-a jertfit dând din trupul lui, pentru ca Tatal Ceresc sa faca toate cele ce le-a facut în lumea noastra. De aceea, trebuie sa-l cinstim si sa-l sarutam, fiindca el ne da toata hrana si ne poarta pe trupul lui. Nu e bine sa-l vorbim de rau sau sa-l înjuram caci noi, oamenii, nu suntem altceva decât pamânt primenit de duhul divin. E mare pacat sa batem Pamântul.

Pamântul este Marea Noastra Mama, pe care geto-dacii îl numeau Thira ”Maretul; Puternicul; Întinsul” .

Asadar, el este viu si are trebuintele lui. Trebuie respectat si sa nu fie mereu sapat, caci si el trebuie sa se odihneasca. La fel, nu e bine sa-l sapam noaptea, fiindca atunci doarme.

Câteodata, Pamântul se mânie pe noi, si atunci se cutremura, trimite molime sau razboaie si înghite multi oameni. Iata de ce nu e bine sa spui: Mânca-te-ar sau înghiti-te-ar Pamântul!

El este bun si de leac; se înmoaie cu scuipat si se descânta, mai ales pentru deochi. Se face si de dragoste, cu pamânt cules din urma piciorului drept al aceluia sau aceleia dupa care tânjeste cine face descântecul.

Pamântul a fost la început stralucitor, ca lumina, dar s-a întunecat mai pe urma, dupa uciderea primului om si dupa înrairea oamenilor. Se spune ca Pamântul, ca orice fiinta vie, are cap – Capul Pamântului, inima si coada. Sângele lui este apa.

La începutul lumii, Pamântul era neted, dar l-a mai încretit Creatorul Lumii, dupa sfatul albinei. Deci Pamântul era la început întins ca un talger si crescuse atât de mult, încât dadea afara peste marginile apei si ale Cerului. Asta îl puse pe Tatal Ceresc pe gânduri si nici El nu mai stia ce sa faca, sa încapa tot Pamântul în hotarele Cerului. Si de aceea era foarte mâhnit.

Atunci albina, furând ideea de la arici, i-a spus lui Dumnezeu sa mai încreteasca putin Pamântul si sa faca munti, dealuri si vai; iar ziua când a urzit Creatorul Pamântul a fost Marti, si de aceea e pacat sa începi vreo treaba în aceasta zi, pentru ca, vrând-nevrând, îl imiti pe Dumnezeu, si astfel te ispiteste dorinta diavoleasca de a-l întrece!

Pamântul sta pe apa, cum sta o frunza de nufar; dar, fiindca e prea greu, caci tine atâta grozavie de oameni, animale, copaci, metale si pietre, si s-ar scufunda, se sprijina pe patru stâlpi imensi, care, la rândul lor, se sprijina pe patru pesti uriasi.

Pestele cel de la Rasarit se cheama Începatorul, fiindca el începe cele ce au sa faca ceilalti frati ai lui.

Al doilea, cel dinspre Soare-Apune, se numeste Ascultatorul, pentru ca el primeste sfaturile Începatorului.

Al treilea, care sprijina Pamântul dinspre Miazazi, se numeste Aratatorul, caci el conduce Soarele si-i arata încotro sa mearga.

Al patrulea se cheama Somnorosul, pentru ca el doarme toata ziua, iar noaptea, când se trezeste, mâna Luna si stelele; când doarme prea profund, încât nu se mai trezeste, nu mai avem Luna noaptea. Însa uneori se întâmpla ca Somnorosul sa se trezeasca ziua, si el mâna Luna ca sa grabeasca Soarele, despre care crede ca a întârziat. Atunci se face întunecimea, adica eclipsa de Soare.

La fiecare stâlp pe care se sprijina Pamântul sta de straja câte un arhanghel, iar pestii au fost dati în grija lui Sânt-Ion, ca sa-i pazeasca. În vremea Potopului, Sânt-Ion, curios, s-a dus si el sa vada ce se întâmpla pe Pamânt, iar un peste, e vorba de Somnorosul, a fost luat de apele Potopului si… s-a înecat! Atunci Pamântul s-a lasat într-o parte si era câte pe-aci sa se rastoarne. Dumnezeu s-a speriat si a strigat: – Sânt-Ioane, ce-i cu pestii, ca se rastoarna Pamântul?! Sfântul Ion s-a repezit sa vada ce se întâmpla. Când colo, un peste – nicaieri!

Atunci, Sânt-Ion a început sa strige dupa acel peste: Stâlp! Stâlp! Dar pestele fusese luat de ape. Atunci Dumnezeu, suparat, l-a pus pe sfânt sa tina locul pestelui: Stâlp sa fii si sa tii Pamântul în spate! De atunci a ramas Sfântul Ion sa sustina Pamântul în spate, cu ceilalti trei pesti, si dintr-asta i se trage si numele de Sânt-Ion Stâlpnicul.

Iata si un descântec de bube dulci sau de zgaibe dulci, din judetul Teleorman, unde Pamântul ajuta la vindecarea bolnavului:

Voi, bube dulci,

Bine va primenirati,

La biserica plecarati,

Calea v-atinui,

Cu pamânt sa va mânjiti.

Voi va mâniarati,

Din vârf v-aplecarati,

Din radacina va uscarati

si din trup secarati.

Sa v-aplecati,

Sa va uscati

si va secati!

Pe N. sa-l lasati

Curat,

Luminat,

Ca roua din Cer picat!

epochtimes-romania

Bogdan

Per aspera ad astra