Problema continuitatii in spatiul carpato-danubiano-pontic

Continuitatea daco-romanilor si a altor populatii care au contribuit la formarea poporului român în zorii evului mediu este o problema controversata.

Exista o serie de dovezi care atesta însa locuirea neîntrerupta a spatiului carpato-danubiano-pontic de la razboaiele romane si pâna în Evul Mediu, atunci când românii sunt atestati de numeroase izvoare scrise.

Problema continuitatii locuirii în spatiul carpato-danubiano-pontic, adica teritoriul de astazi al României, este de aproape 200 de ani o problema spinoasa. Mai precis, continuitatea populatiei daco-romane sau daco-slavo-gotica în zona de est a Carpatilor a fost contestata de savantii maghiari si cei de origine germana începând cu secolul XIX si continuând cu secolul XX.

Istoricii români au adus însa argumente care sa ateste locuirea continua a acestui spatiu din antichitate si pâna în Evul Mediu.  Practic au demostrat ca poporul român s-a format în acest spatiu, dar si la sud de Dunare aproape concomitent.

Cele mai pretioase dovezi sunt însa cele arheologice fiindca dovezile scrise privind existenta populatiilor daco-romane sau de alta sinteza pe teritoriul actualei Românii nu exista. În special fiindca întreg teritoriul a fost stapânit de diferite populatii barbare, care erau forta politica dominanta.

De-a lungul timpului au fost trasate câteva dovezi ale locuirii continue a spatiului carpato-danubiano-pontic.

Daco-romani si barbari în Transilvania

În anul 106 d HR, cea mai importanta parte a Daciei, din punct de vedere economic si politic, intra sub stapânirea Imperiului Roman, condus la aceea vreme de cel mai ilustru stapânitor al sau, Ulpius Traianus. Bineînteles, dupa doua razboaie lungi si grele. Era doar o parte a teritoriului locuit de daci. Era, insa, zona ”de comanda” a întregii stapâniri dace, cea cu capitala Sarmizegetusa.

Regiunea cucerita a fost transformata în provincie romana, cuprinzând zona de astazi a Transilvaniei, o parte a Munteniei, Oltenia si Banatul. Moldova de astazi, Maramuresul si partea estica a Munteniei au ramas necucerite, fiind ocupate de neamuri dacice deosebit de razboinice printre care carpii si costobocii.

Dupa 106 d.Hr., nu este greu de demonstrat faptul ca zona a fost locuita. Pâna la retragerea aureliana comandata de împaratul Aurelian în primavara lui 275 d.Hr. în Dacia Romana sunt atestate arheologic si documentar numeroase orase, zone miniere, fortificatii si asezari.

Renumitul cercetator Dumitru Protase spune:  ”Am gasit satele dacilor în epoca romana pe care le-am cercetat arheologic: Lechinta de Mures, Soporu de Câmpie, Obreja, Archiud. Am publicat carti, monografii de sapaturi. Apoi, alti colegi au gasit în Oltenia ce am gasit si eu aici. Si în Banat am gasit lucruri care nu erau ale romanilor, erau ale dacilor sau daco-romanilor.” 

Romanizarea dacilor în zona ocupata a fost un proces de durata. Desi contestat de anumiti autori, printre care binecunoscutul Roesler pentru teoriile sale, procesul de romanizare a fost o realitate dovedita de o serie de elemente.

În primul rând sunt numele de origine dacica precum Duras, Scorilo, Brasus, Tarsa prezente în inscriptii latine, în special pe pietrele funerare. Apoi sunt numele de osteni integrati în legiunile si cohortele romane. Sunt atestate inclusiv unitati militare formate inclusiv din daci recrutati în armata romana. Mai precis este vorba despre Cohors II Aurelia Dacorum, Cohors Augusta Dacorum ambele cantonate în Pannonia, Cohors I Aelia Dacorum în Britannia si Cohors I Ulpia Dacorum.

Specialisti precum Constantin C. Giurescu spun ca în special patura mai bogata sau mai bine zis elitele populatiei dacice cucerite era atrasa de modul de viata roman si dispusa în general la cooperare. ”Se stie, în general, ca populatia oraselor e mai putin conservatoare decât cea a satelor. Apoi în orase, romanii alcatuiau aproape peste tot majoritatea. Viata confortabila oraseneasca, cu atâtea elemente de stralucire, de lux, de distractie, a impresionat cu siguranta pe dacii care locuiau în ele. În relatiile cu armata, cu colonistii, cu administratia, ei au început a deprinde latineste”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”

În zonele rurale inclusiv ale Daciei Romane, romanizarea a fost un proces greoi, promovat în special de veteranii care primeau pamânt în provincie aducând modele de viata romana.

Cum se întâmpla de obicei în lumea rurala, conservatorismul si-a jucat însa rolul.

Dupa moartea lui Traian în 117 d.Hr. au fost înregistrate numeroase revolte ale populatiei în provincia Dacia, dar si invazii devastatoare ale dacilor liberi în cooperare cu sarmatii si gotii. Tocmai de aceea Aurelianus în 275 d Hr. a decis abandonarea provinciei din motive strategico-politice.  Tocmai de aceea este greu de dovedit o simbioza etnica între daci si romani.

Dintr-o necesitate economica si administrativa, eventual militara pentru recruti, cultura si limba latina s-au infiltrat în modul de viata al dacilor.

Cel mai probabil sinteza etnica daco-romana prin celebrele si miticele casatorii mixte daco-romane promovate deseori, a fost la scara redusa. În general problematica Daciei Romane dar si a continuitatii în aceasta regiune a fost amplu dezbatuta cu numeroase dovezi arheologice. 

Dupa retragera aureliana, daco-romanii sau pur si simplu dacii ramasi în provincia abandonata politic si administrativ au continuat sa locuiasca, doar ca lumealor era una ruralizata, dominata de neamurile barbare care au ocupat-o si au stapânit-o secole de-a rândul, dezvoltând noi sinteze.

De altfel în secolul al X lea, ungurii vor gasi, asa cum arata Anonymus în celebra sa ”Gesta Hungarorum” populatii mixte, fie slavo-românesti, fie avaro-românesti sau bulgaro-românesti. ”Peste populatia romanizata s-au asezat succesiv sau concomitent, sarmati, germanici (goti, gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini si, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III si IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”

Moldova sintezelor pre-românesti

Dincolo de fruntariile fostei Dacii Romane, elementul latin era sporadic. Propriu-zis la este de Carpatii, legiunile romane nu au pus niciodata piciorul.

Salbaticele si temutele triburi  ale dacilor liberi atacau constant Dacia Romana, dar si provinciile de la sud de Dunare, alaturi de goti si sarmati.

Acestea violente atacuri au durat pâna aproape de secolul IV d.Hr. atunci când au fost ”pacificati” de romani si, mai important înglobati în ”imperiul” razboinicilor stepelor care au maturat Europa, aproape un secol, hunii.

Odata cu venirea gotilor în special, dacii liberi au intrat într-o importanta sinteza la est de Carpati. Continuitatea noii populatii care îngloba influenete etnice si culturale diverse, initial dacice, gotice, sarmatice si mai apoi slave, este dovedita de descoperiri arheologice din secolul IV si pâna în secolul VI d Hr.

”Continuitatea de viata materiala si spirituala autohtona a putut fi dovedita de cercetarile arheologice si în regiunile de la est de Carpati. Si aici numeroase asezari din perioada secolelor al VI-lea – al VII-lea, unele din ele suprapuse, în acelasi loc peste altele mai vechi din secolele al III-lea – al V lea, au fost documentate.(…) Ele vor continua sa supravietuiasca pe acelasi loc în tot cursul primului mileniu si chiar pâna în plin ev mediu. Locuintele si cuptoarele sunt identice ca tip si sistem de constructie ca în tot restul tarii“, scrie reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmbovita în „Istoria României“

Mai precis aceasta sinteza între daci, goti si sarmati la est de Carpati, a fost numita Cultura Sântana de Mures-Cerneahov cu o abundenta de asezari si dovezi arheologice pe un areal vast care cuprinde în special Moldova. 

”Asezati în zonele silvostepei, între gurile Dunarii si pâna în Ucraina, gotii au început dupa mijlocul secolului III devastatoare expeditii în provinciile orientale si balcanice ale Imperiului Roman. În acelasi timp au intrat într-o fertila interactiune culturala cu populatiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii si populatiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influente romane. Rezultatul a fost o sinteza culturala stabila si uniforma pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mure?-Cerneahov„”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârsitul Culturii Sântana de Mures în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.

Veriga lipsa

Din secolele III d.Hr. si pâna în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenta populatiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano pontic. Mai precis cu privire la populatiile daco-romane sau goto-dacice. Despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor exista informatii abundente. Exista o veritabila veriga lipsa.

O perioada întunecata si muta cu privire la formarea exacta a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri si triburi devenea aceea popultie olac sau balak din vechile cronici.

O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice. În primul rând este vorba de Cultura Ipotesti-Cândesti cu vestigii din secolele V-VII cu populatii sedentare de agricultori si crescatori de animale.

Acestia produceau o ceramica de slaba calitate, dar de traditie romana.  În sit-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite si dovezi ale unui comert, redus ce-i drept, cu Bizantul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Raducaneni si mai ales cultura Dridu, considerata deja o civilizatie stra-româneasca. 

”Cultura Dridu trebuie înteleasa pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI„, preciza reputatul cercetator Ion Nestor. 

În satele culturii Dridu au fost gasite numeroase unelte agricole si cereale carbonizate dar si o ceramica de proasta calitate. Este o civlizatie rurala, singura capabila sa supravietuiasca în perioada Evului mediu întunecat. Propriu-zis locuitorii satelor care au supravietuit în tot spatiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari calaretilor de stepa sau razboinicilor germanici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniti în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum slavii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, sustin ca prin roirea diferitelor populatii pre-românesti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s-a raspândit pe tot teritoriul României de astazi.

”Dupa retragerea aureliana (a armatei, a autoritatilor civile, a celor bogati etc.), romanitatea a iradiat nestânjenita spre est, nord si vest, comunitatile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldova, în Maramures, în Crisana si chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrana pentru turme, de locuri de varat si de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secatuiri a pamântului lucrat, erau necesare mereu noi suprafete, virgine, numai bune de cultivat.  Asa ca daco-romanii si românii timpurii au roit mereu, initial la câtiva kilometri de vechea vatra, pentru întemeierea unui nou sat si asa mai departe”, preciza istoricul clujean în ”Dacii si romanii” în Revista ”Cultura”.

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea calatorilor straini care au intrat în contact cu românii au observat ca acestia vorbesc o limba latina si ca ei îsi spun ”rumâni”.

”Lasând de o parte nenumaratele cuvinte pe care valahii le au întocmai si cu acelasi înteles ca în limba latina si în dialectele italienilor, când întreaba ei pe cineva daca stie sa vorbeasca pe limba valaha spun: «Oare stii româneste?», sau când întreaba daca este valah, îl întreaba: daca este român”, preciza Anton  Verancsics în secolul al XVI lea.

sursa: adev.ro

Bogdan

Per aspera ad astra