Sarpele in mitologia universala

În toate culturile, simbolismul sarpelui este unul dintre cele mai complexe, un adevarat arhetip, reunind semnificatii contradictorii – viata si moartea, lumina si întunericul, sacrul si profanul, vizibilul si invizibilul, materia si spiritul, începutul si sfârsitul, finitul si infinitul.

De la începuturile civilizatiei, orice mitologie a lumii am avea în vedere, sarpele este o prezenta constanta si un simbol puternic, deificat si venerat din savanele Africii pâna în padurile Europei de Nord. Nu este de mirare ca a avut un impact atât de covârsitor asupra oamenilor. Lepadându-si pielea periodic, fara durere, si practic renascând, a fost asociat cu nemurirea si vindecarea miraculoasa, cu tineretea vesnica si tainele vietii si ale mortii.

Una dintre cele mai vechi si faimoase legende care vorbesc despre imortalitatea sarpelui este Epopeea lui Ghilgames, în care animalul viclean fura si se hraneste cu planta pe care eroul o recupereaza de pe fundul unui lac si care i-ar fi furnizat viata vesnica. Artefactele sumeriene si akkadiene ne ofera imagini cu copaci paziti de serpi împreunati, devenind astfel sinonimi cu axa lumii. Din Tiamat, monstrul apelor sarate, Marduk va crea cerul si pamântul.

Persii îl au pe Azhi Dahaka, creatorul planetelor si stapân al tuturor elementelor, un zeu falic pe care îl regasim si la fenicienii care îl au pe Bazilisc, cel care ucide cu o singura privire. Hititii îi aveau pe Illuyankas si pe Hedammu, cel care o iubea pe zeita Ishtar.

Daca ne mutam în Egipt, vom constata ca reptila este asociata cu zeul Ra, dar si cu Horus. Cosmologia povesteste despre existenta la începuturi a unui sarpe si a unui ou primordial, care continea pasarea luminii.

Cartea Mortilor avertizeaza ca la sfârsitul timpului, haosul se va instala sub forma laturii mai întunecate a zeului suprem, Atum. Îl mai gasim în mitologia egipteana pe Apep, care încearca sa înghita corabia solara, dar si pe Nehebaku, Am-Mut sau Seth, fiinta jumatate om, jumatate crocodil, cel care devora sufletele pacatosilor. Nici restul Africii nu duce lipsa de divinitati reptiliene.

Populatia Dogon venereaza pe Lebe, primul dintre mortii vii, care îsi continua existenta sub forma unui sarpe. În Dahomey oamenii au un mare zeu celest numit Danh, care înconjoara lumea încolacind-o de 3500 de ori.

Pentru evrei, sarpele (akshub, epheh, Livyathin) este folosit ca simbol pentru foarte multe lucruri, de la înselaciune la întelepciune, este atât diavol cât si înger. Sarpele din Geneza ar putea foarte bine sa reprezinte acelasi sarpe divin si omniscient din traditiile preiudaice, asociat unui principiu feminin creator si contrapus unei ordini masculine.

Simbolul era foarte puternic, daca ne amintim si ca Moise a facut un stindard dintr-un sarpe de bronz, caruia oamenii ii aducea tamâie. Ba mai mult, serafimul se traduce prin ‘sarpe înflacarat’.

Desi crestinismul îl demonizeaza foarte mult, sarpele nu ajunge totusi o întruchipare a raului absolut.

De pilda, Filon din Alexandria era atât de impresionat de capacitatea sa de regenerare, încât îl considera cel mai spiritual dintre toate fapturile.

În traditia gnostica, sarpele este lumina capturata în materie, atunci când demiurgul a creat lumea.

Mutându-ne putin la greci, regasim si aici o ipostaza serpentina a marelui Zeus, Zeus Meilichios, legat de riturile fertilitatii.

Apoi, îl avem pe Python, care traieste în centrul pamântului si pazeste oracolul Gaiei de la Delphi, înainte ca Apollo sa devina patron acolo. Delphos mai înseamna si uter, iar acum referinta la sursa vietii ne apare mai clar.

În miturile nordice, Odin, când se initiaza în tainele artei poetice retragându-se în pestera, nu mai poate sa scape decât prefacându-se în sarpe, întruchiparea întelepciunii.

Cea mai faimoasa reptila din spatiul nordic este Jormugand, fiul lui Loki, care înconjura pamântul si cu care se va lupta Thor. Oricare mitologie am explora, vom avea de-a face si cu maretul sarpe, ale carui semnificatii le-am putea rezuma la izvor al vietii, sarpe cosmic, stramos mitic, inspirator, medic, ghicitor.

Batrânul zeu

Simbolismul sarpelui se leaga de însasi ideea de viata. De pilda, în araba se numeste el-hayyah, iar viata el-hayat.

Sarpele vizibil este de fapt o întrupare a Marelui sarpe nevazut, atemporal si cauzal, stapân peste fortele naturii, un batrân zeu primordial pe care îl gasim în toate cosmogenezele.

Este totodata un arhetip foarte important al sufletului omenesc. Sa ne amintim de Kundalini, care în tantrism sta încolacit la baza coloanei vertebrale. Când se trezeste, se întareste, permitând ascensiunea chakrelor, reînnoita manifestare a vietii.

Din punct de vedere cosmic, Kundalini îl are drept corespondent pe Ananta, de la baza axei lumii, asociat lui Shiva si lui Vishnu. Poarta lumea, careia îi asigura ciclicitatea.

Înaintea ridicariii unei case indiene, aflata simbolic în centrul lumii, se bate un tarus despre care se zice ca atinge capul sarpelui naga subpamântean, manifestarea divinitatii. Apoi se traseaza un cerc, ceea ce ne aminteste de Uroboros, sarpele care îsi musca propria coada. Uroborosul, a carui miscare este infinita, nu este numai promotorul vietii, ci si al duratei.

Sarpe este si Oceanul, care înconjoara cu noua inele cercul lumii, în vreme ce un al zecelea formeaza Styx-ul din Teogonia lui Hesiod. În mitologiile amerindiene, mitul pasarii-sarpe coincide cu cele mai vechi religii ale culturii porumbului, asociate umiditatii si apelor pamântului.

Sub forma atât de cunoscuta de Quetzalcoatl devine stramos mitic si erou civilizator, care se jertfeste pentru umanitate, caci omul va fi plamadit din sângele sarpelui nimicit de pasarea de prada. Este o schema de initiere pâna la urma, o moarte urmata de o înviere.

În Dahomey, Don este si pâna azi batrânul zeu natural, androgin si geaman, ceea ce explica cultul pitonilor sacri din templele de la Aborney: lor le sunt harazite fete care se logodesc ritual cu zeii la vremea semanatului.

În multe civilizatii apare ideea potrivit careia curcubeul este un sarpe care îsi potoleste setea în apa marii, o aplicatie a mitului marelui sarpe al originilor. Este alfa si omega oricarei manifestari, , ceea ce duce si la semnificatia lui eschatologica.

În Malaezia scuipa soarele la rasarit si îl înghite la asfintiti, rezonând cu mitul lui Atum, care seara devine zeul soarelui ce apune, dar este mult mai mult de atât, este cel care a creat însasi prima pereche de zei, Su si Tefnut.

Rolul de inspirator al sarpelui se întrevede foarte bine în miturile lui Apollo si Dionysos. Povestea Casandrei este un exemplu bun: dupa serbarea prilejuita de nasterea ei si a lui Helenos, parintii îi uita într-un templu al lui Apollo, iar când vin dupa ei, doi serpi tocmai dadeau sa le linga organele de simt. Mai târziu vor capata din aceasta pricina darul profetiei, pentru ca serpii ii purificasera.

Despre conceperea lui Dionysos, traditia spune ca pentru a o realiza, Zeus s-a prefacut în sarpe. Dionysos va fi sfâsiat de titani si va renaste, prin vointa lui Zeus, aluzie la ambele valente, de viata si moarte, ale simbolismului sarpelui.

Însufletitorul

Traditiile greco-latine pomenesc de reîncarnarea în forma de sarpe, credinta atheniana privitoare la sarpele sacru de pe Acropole, care se presupunea ca ocroteste cetatea, sufletul lui Erechteus, omul-sarpe, socotit drept un vechi rege.

În Grecia mai exista obiceiul libatiilor de lapte pe morminte, pentru sufletele mortilor transformati în serpi. La moartea lui Plotin se spunea ca din gura filozofului iesise, odata cu ultima suflare, un sarpe.

La Roma simbolul lui genius era tot un sarpe. Iar exemple de acest tip se regasesc din Africa în Noua Guinee.

Multe legende fac din sarpe patronul fecunditatii. Legendele despre nasterea lui Augustus, Scipio Africanul sau Alexandru cel Mare au în comun ideea ca mamelor lor le-ar fi aparut în vis un sarpe, ba mai mult, versiunea a patruns pâna si în vietile apocrife ale lui Iisus.

În India, femeile care îsi doreau un copil adoptau o cobra, iar la unele triburi din Brazilia sterilitatea se trata prin atingerea soldului cu un sarpe.

Crestinatatea a retinut în mare doar aspectul blestemat al reptilei, simbol al viciilor aducatoare de moarte. Fiinta buna a sa nu mai apre decât în functia lui chtoniana, de împlinitor al justitiei, ca în Infernul lui Dante.

Sarpele, sau balaurul, va deveni obstacolul pe care trebuie sa-l depaseasca eroul pentru a ajunge la sacru. Sarpelui i se va nega semnificatia de viata originara, de principiu vital, care pâna la urma înseamna si o rupere a fiintei. Abia în secolul al XIX-lea, romanticii vor cauta sa reabiliteze importanta valorilor nocturne, tainelor, identificate printre altele si cu dispretuita faptura careia popoarele primitive i-au retinut aspectele traditionale.

Simbolul celor doi serpi încolaciti unul într-altul 

Acesti serpi simbolizeaza conexiunea dintre fortele primare, alaturarea, împreunarea la un nivel divin, armonia contrariilor, refacerea întregului, odata fragmentat, printr-o modalitate magica, printr-o comunicare avansata.

Este interesant ca ADN-ul are o structura asemanatoare cu cea a doi serpi împletindu-se într-o curba elicoidala.

Gorgona, asa cum era reprezentata la templul lui Artemis din Corfu, purta o centura formata din doi serpi împletiti, un alt simbol al fertilitatii.

Ouroboros, simbol si semnificatie 

În cartile alchimistilor este întâlnita frecvent imaginea lui Ouroboros, un simbol al totalitatii, ce cuprinde întregul constiintei si se autodevoreaza cu o înversunare insatiabila.

Ouroboros, sarpele ce-si musca propria coada semnifica totodata eternitatea si reînnoirea continua a vietii, infinitatea si natura ciclica a universului.

O versiune binecunoscuta este Ouroboros-ul egiptean, despre care se crede ca a fost inspirat de Calea Lactee, întrucât unele texte greco-egiptene o mentioneaza drept sarpele de lumina din ceruri. Egiptenii din antichitate îl asociau cu Wadget, una din cele mai vechi zeitati ale lor si unul din aspectele zeului Hathor.

În mitologia norvegiana, Sarpele Lunii (Sarpele Midgard), cunoscut si sub numele de Jor Mungandr încercuieste lumea în oceanul abisului muscandu-si propria coada.

Semizeitatea Aidophedo a poporului Ashanti din Africa de Vest este, de asemeni, un sarpe muscandu-si coada.

În America Centrala precolumbiana, Quetzalcoatl era descris ca un sarpe ce îsi musca coada. Mama lui, zeita azteca Coatlicue („cea cu vestmântul din serpi”) era numita si Cihuacoatl („doamna serpilor”). Tatal lui, Mixcoatl, era identificat cu Calea Lactee, stelele si cerurile în câteva culturi mesoamericane.

Arhetip fundamental, legat de sursa vietii, sarpele, cu toate ambivalentele sale, ne ofera exemplul unuia dintre cele mai longevive si controversate simboluri din istorie, un simbol, printre altele, si al artelor sau medicinei.

Sursa:

Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dictionar de simboluri, Bucuresti, 1994;

Bogdan

Per aspera ad astra