Napoleon al III-lea si Razboiul Crimeii

Unul din momentele definitorii ale secolului  al XIX-lea  a fost reprezentat de ascensiunea lui Louis Napoleon Bonaparte pe scena politica internationala, mai întâi ca presedinte al celei de-a II-a Republici franceze, în 1848, iar mai apoi ca împarat si creator al celui de-al doilea Imperiu Francez, dupa lovitura de stat din decembrie 1851 si proclamarea sa, în anul urmator, ca Împarat al Imperiului francez, sub numele de Napoleon al III-lea, continuator demn al unchiului sau, marele Napoleon Bonaparte.

Consolidarea regimului napoleonian si totodata afirmarea celui de-al II-lea Imperiu francez ca mare putere europeana s-a realizat prin Congresul de la Paris ce punea capat razboiului Crimeii.

Înainte de a analiza comportamentul factorilor de decizie francezi în acest razboi al Crimeii, e necesar sa lamurim sursele, natura si parcursul acestui conflict care a dus în final la afirmarea celui de-al II-lea Imperiu francez  ca mare putere europeana, dupa ce în 1814 îsi pierduse aceasta calitate.

Principalele pretexte ale izbucnirii conflictului

Sursele conflictuluise regasesc în chestiunea locurilor sfinte, mai exact în faptul ca Imperiul Otoman îi recunoscuse Frantei calitatea de protector al crestinilor, al pelerinilor crestini de pe teritoriul otoman.

În aceasta ordine de idei, Imperiul Tarist s-a simtit ofensat ca nu îi este recunoscut si lui aceasta calitate, mai ales ca se putea vorbi de doua tipuri de crestini: cei catolici si cei ortodocsi. Cei ortodocsi recunosteau calitatea de protector mai degraba Imperiului Tarist decât Frantei, Imperiul Tarist fiind marea putere ortodoxa din zona.

Louis Napoleon Bonaparte
Louis Napoleon Bonaparte

Desi aceasta viziune îsi are multi adepti, se poate spune ca problema locurilor sfinte a fost doar un pretext, adevarata cauza a acestui razboi fiind lupta pentru putere, atât politica, cât si economica. Astfel, vom lua în considerare problema Strâmtorilor, zona în care Imperiul Tarist dorea sa-si pastreze influenta nestirbita, dar si zona în care marile puteri europene aveau mari interese economice, referindu-ne aici în primul rând la Marea Britanie.

Revenind la problema locurilor sfinte, trebuie spus ca tarul Nicolae I si-a trimis ambasadorul la Poarta, reclamând calitatea de protector al pelerinilor crestini.

Acest demers s-a soldat cu un esec, sultanul, sfatuit mai ales de împuternicitul Angliei, lordul Stratford, refuzând sa le acorde aceasta calitate de protector.

Imediat dupa ce a aflat de esecul diplomatic al lui Mensikov, tarul a ordonat armatei ruse sa ocupe cele doua Principate Române, aflate sub suzeranitate otomane, folosindu-se de pretextul esecului rezolvarii problemei locurilor sfinte.

Ca raspuns, Marea Britanie, încercând sa apere Turcia, dar mai ales simtindu-si amenintate interesele economice, a trimis o flota în Dardanele, unde i s-a alaturat si o flota din Franta.

În tot acest timp, puterile europene încercau sa gaseasca o solutie de compromis. Reprezentantii britanici, francezi, austrieci si prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o nota, pe care sperau sa o gaseasca acceptabila atât partea rusa, cât si partea otomana.

Nota a fost aprobata de tar, dar a fost respinsa de sultan, care a considerat ca redactarea ambigua lasa cale libera pentru prea multe interpretari diferite.

Anglia, Franta si Austria au sugerat partii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar aceasta noua initiativa a fost ignorata de Curtea de la Sankt Petersburg.

În vreme ce englezii si francezii au renuntat la ideea negocierilor, austriecii si prusacii mai sperau, totusi, într-o posibilitate a unei întelegeri.

În aceasta situatie, sultanul a declarat razboi pe 4 octombrie 1853, armatele sale atacând fortele rusesti în apropierea Dunarii. Ca raspuns, flota rusa a atacat flota otomana pe care a distrus-o în batalia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce facea posibila debarcarea trupelor terestre pe pamânt otoman.

Distrugerea flotei otomane si cresterea amenintarii rusesti au alarmat guvernele francez si britanic, care au luat masuri imediate pentru ajutorarea Imperiului Otoman.

In martie 1854, dupa ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunarene, Marea Britanie si Franta au intrat în razboi de partea otomanilor. Mai mult, desi Austria si-a pastrat neutralitatea, ea a avut o atitudine favorabila aliatilor vestici, mobilizându-si armata, fiind îngrijorata de politica tarista în Balcani, si fiind, prin aceasta mobilizare a armatei, un spin în coasta rusilor, care nu-si puteau dispensa toate trupele în Crimeea.

Astfel, s-a ajuns la izbucnirea unui razboi care va duce la schimbarea factorilor de putere în Europa si la schimbarea ordinii internationale stabilita înca de la 1815.

Personalitatea lui Napoleon al III-lea

Actorul unic care facea politica externa franceza în perioada celui de-al II-lea Imperiu francez, mai ales în perioada sa de început, care a ajuns sa fie recunoscuta de istorici ca fiind perioda domniei autoritare a celui de-al doilea împarat francez, era Napoleon al III-lea, ajutat fiind de câteva persoane din  anturajul sau.

Astfel, persoanele despre care se recunoaste îndeobste ca au jucat un rol, mai mic sau mai mare, în viata politica franceza  a anilor 1853-1856, sunt: Napoleon al III-lea, sotia sa Josephine, ministrul de externe Drouyn de Lhuys, contele Walewski-fiul ilegitim al marelui Napoleon, ambasador la Londra, iar mai apoi ministru de externe francez, ducele Charles de Morny-fratele vitreg al împaratului, Napoleon-Jerome  Bonaparte-varul împaratului si mostenitorul coroanei franceze în lipsa unui mostenitor direct, precum si ambasadorul de la Viena, diplomatul Adolphe de Bourqueney, ca si ambasadorul britanic la Paris, lordul Cowley.

Louis Napoleon Bonaparte este descris ca un om cald si generos în particular, care dorea sa creeze un imperiu francez care sa se inspire din imperiul marelui Napoleon, dorind sa creeze astfel o linie de legatura între cele doua imperii, dând astfel o aparenta de legitimitate domniei sale care era astfel continuarea legitima a celei a unchiului sau. De altfel, este clar ca el voia sa puna în practica principiul legitimitatii dinastice si al monarhiei absolute, ramânând în istorie replica pe care i-a dat-o varului sau Jerome-Napoleon care îi atrasese atentia ca nu are nimic din marele Napoleon: “Ja’ai sa famille”.

Viitorul împarat s-a nascut în aprilie 1808, fiind cel de-al treilea fiu al regelui Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon I si regele Olandei, cu Hortense de Beauharnais, fiica împaratesei Josephine, din 1815 familia  traind în exil în Elvetia.

Tânarul Louis a frecventat liceul la Augsburg, traind apoi, din 1824, alaturi de familia sa în castelul din Arenenberg în Elvetia. Dupa moartea unui frate mai vârstnic si a ducelui de Reichstadt (în 1832), fiul legitim al lui Napoleon, el s-a considerat urmasul legitim al coroanei imperiale franceze si a încercat în 1836 sa initieze de la Strasbourg o lovitura de stat prin care sa reinstaureze imperiul. În urma acestei tentative, sprijinite de unele corpuri de armata, Napoleon a fost arestat si surghiunit în martie 1837 în Statele Unite ale Americii, de unde s-a reîntors în curând în Elvetia. Expulzat si de acolo, a trait din 1838 la Londra.

În ziua de 6 august 1840 Napoleon a încercat din nou, de aceasta data în Boulogne, sa-l rastoarne pe regele Louis-Philippe. În urma acestei tentative el a fost condamnat la închisoare pe viata. Pe data de 25 mai 1846 el a reusit sa evadeze din fortareata din Ham si, calatorind sub numele fals de Batinguet, care îi va fi de acum încolo porecla, ajunge din nou la Londra, unde se stabileste…

Dupa Revolutia din 1848 i-a fost permisa întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. Pe 20 decembrie 1848, Napoleon a fost ales presedinte al Republicii Franceze, iar prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de „principe-presedinte” si puteri dictatoriale.

Bonaparte a fost uns Napoleon al III-lea, împarat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Învestirea fusese validata de un plebiscit.

Anturajul lui Napoleon al III-lea si influenta exercitata asupra sa

Împarateasa Eugenie, cu care Napoleon III s-a casatorit în 1853, pe numele ei întreg Eugenia Maria de Montijo da Guzman, era de origine spaniola, fiind fiica contelui spaniol de Teba si a unei femei cu origini scotiene.

Trebuie spus ca în ceea ce priveste politica externa a Frantei, ea a avut un rol de jucat mai ales dupa 1863, în perioada de început a domniei sotului sau implicându-se prea putin în luarea de decizii, având doar o influenta marginala, minimala, exprimându-si uneori propriile impresii prin intermediul ministrului Drouyn de Lhuys.

Astfel se poate spune ca implicarea ei în politica dusa de Franta în timpul razboiului Crimeii a fost lipsita de importanta, ea începând sa aiba un cuvânt de spus abia dupa nasterea fiului lor în 1856 si mai ales dupa 1860.

Drouyn de Lhuysera era un om de stat francez, care servise atât sub Monarhia din iulie, dupa Revolutia de la 1848 fiind presedintele Comitetului de politica externa si ambasador la Londra, iar în timpul domniei lui Napoleon III, fiind între 1852-1855 ministrul de externe. Desi a fost implicat în criza Crimeii, se poate spune ca influenta sa asupra împaratului era destul de redusa, lordul Cowley facându-i o prezentare destul de succinta: ”Domnul Drouyn de Lhuys este timid si lipsit de influenta în fata lui Napoleon, fiind incapabil sa sustina un discurs serios cu acesta”.

Contele Alexandre Walewski  era fiul nelegitim al lui Napoleon I cu o contesa poloneza, fiind nascut în 1810, si-a petrecut tineretea în Franta Reastauratiei.

S-a în Polonia în 1830, unde a luat parte la revolta poloneza, dupa esecul acesteia, reîntorcându-se în Franta unde a primit cetatenie si unde s-a înrolat în armata.

În timpul domniei varului sau Napoleon III a fost în principal ambasador la Londra, iar dupa demisia lui Drouyn de Lhuys, a devenit ministru de externe francez, în timpul sau având loc Congresul de la Paris, congres pe care l-a prezidat.

În ceea ce priveste cariera sa politica, este de discutat daca a avut cu adevarat un cuvânt de spus, stiut fiind faptul ca Napoleon obisnuia sa ia singur deciziile.

În orice caz, este recunoscut faptul ca Walewski s-a bucurat de succes nu doar datorita calitatilor sale, dar si pentru ca era fiul lui Napoleon Bonaparte. Un mare atu l-a reprezentat sotia sa Maria Anna di Ricci, care s-a aflat pentru o buna perioada în gratiile lui Napoleon III, servind interesele sotului sau.

Charles de Morny, care va primi ulterior titlul de duce de la Napoleon III, era fratele vitreg al împaratului, fiind fiul nelegitim al reginei Hortense de Beauharnais cu contele de Flahaut de la Billarderie, el însusi fiu nelegitim al lui Talleyrand.

S-a nascut în 1811, iar dupa o cariera militara între 1830-1837, a devenit deputat în 1842, dupa 1848 fiind unul dintre sustinatorii principali ai fratelui sau si unul din promotorii loviturii de stat si ai încoronarii lui Napoleon al III-lea.

Între 1854 si 1865 a fost presedintele Corpului legislativ, servind interesele împaratului si stiind sa dea acestei functii respectul cuvenit.

În ceea ce priveste capacitatea sa politica, influenta sa în luarea unor decizii de politica externa, aceasta era aproape nula.

Este cunoscuta dorinta sa de a face avere, el fiind mult mai preocupat de jocul la bursa decât de probleme politice: ”nu se poate conta pe el decât în cazul când e interesat sa rezolve o fluctuatie care îi e defavorabila la bursa”.

Napoleon-Jerome Bonaparte era varul primar al lui Napoleon III, fiind nascut în 1822.

Desi la 1848, cei doi s-au aflat în tabere diferite, Napoleon-Jerome dezaprobând lovitura de stat, ei s-au reimpacat în 1852, printul fiind vazut ca mostenitorul coroanei franceze pâna la 1856, când nasterea fiului lui Napoleon i-a naruit sperantele.

În ceea ce priveste influenta sa asupra varului sau, aceasta era infima, mai ales dupa ce la primele atacuri asupra Sevastopolului, printul a refuzat comanda care-i revenea si s-a reîntors la Paris, lucru care i-a atras atât oprobriul împaratului, cât si al publicului francez care l-a acuzat de lasitate, deja la 1855, împaratul spunând despre el ca “m-a dezamagit“.

Mai mult, relatiile printului cu împarateasa au fost mai mult decât glaciale, cauza fiind lupta pentru putere: împarateasa dorea ca drepturile fiului ei la coroana franceza sa nu fie puse în pericol de nimeni, pe când printul Napoleon-Jerome Bonaparte, ca sef al partidei bonapartiste si în acelasi timp ca nepot al lui Napoleon I Bonaparte, reclama tocmai aceasta coroana.

Adolphe de Bourqueneya fost între 1853-1858 ambasadorul Frantei la Viena, el reprezentând una din cele mai importante si mai ascultate voci ale diplomatiei franceze.

Desi istoria nu i-a retinut numele, importanta lui si a deciziilor sale din timpul razboiului Crimeii este de netagaduit. Trebuie mentionat ca acesta era diplomat de cariera, începându-si cariera înca de la 1816 si servind atât Restauratia, Monarhia din iulie si al II-lea Imperiu francez. Desi el si împaratul nu erau în cele mai bune relatii, Bourqueney, împins si de nevoi materiale, a acceptat în 1853 oferta acestuia de a fi ambasadorul Frantei la Viena, unde Napoleon III avea nevoie de el, fiind cunoscuta influenta sa asupra cercurilor de putere austriece si mai ales asupra cancelarului Buol.

Un alt personaj de care trebuie sa tinem seama în prezentul referat este lordul Cowley, ambasadorul britanic la Paris, care desi spunea  despre Napoleon III ca ”nimeni nu are influenta asupra lui”, este un lucru cert ca influenta pe care lordul o exercita asupra împaratului era asemanatoare cu cea exercitata de Bourqueney asupra cancelarului Buol.

De altfel, acesti doi ambasadori, prin deciziile pe care le-au luat, se poate spune ca au avut cea mai mare influenta în politica internationala a Frantei lui Napoleon al III-lea.

Mai mult, se poate spune ca acestia erau sefii miscarii moderate, respectiv radicale franceze.

Astfel, Bourqueney, ca lider al miscarii democrate, dorea o rezolvare pasnica, diplomatica, a conflictului Crimeii, promovand o apropiere strânsa de Austria, pe când miscarea radicala condusa de Cowley, care servea în acelasi timp si interesele Albionului, era în favoarea unei rezolvari militare a crizei, razboiul Crimeii fiind vazut nu doar ca o oportunitate de a regla scorurile cu Imperiul tarist, dar si ca o modalitate de a schimba ordinea stabilita la 1815.

Marile Puteri si ascensiunea lui Napoleon al III-lea

Pentru a explica comportamentul extern francez, trebuie sa pornim cu analiza înca de la momentul loviturii de stat din decembrie 1851, fiind necesara interpretarea reactiei Marilor Puteri vizavi de ascensiunea la putere a lui Louis Napoleon Bonaparte.

Astfel, daca Rusia, Prusia si Austria au fost relativ încântate de aceasta lovitura, în sensul ca aplaudau înlocuirea republicii cu monarhia, Marea Britanie s-a declarat de-a dreptul socata de acest act neconstitutional, desi atitudinea oficiala este una neutra, pasiva, lovitura fiind vazuta ca o problema interna a Frantei.

Singurul englez care a aplaudat   aceasta schimbare de regim a fost ministrul de externe Palmerston, care datorita acestei opinii a si fost schimbat curând din functie, fiind înlocuit de lordul Granville.

Oricum, toate aceste mari puteri se temeau ca Napoleon III va pune în pericol pacea si ordinea existente, iar Sardinia, Elvetia si Belgia se simteau în mod direct amenintate de tendintele revizioniste ale noului imperiu francez.

Problema era cu atât mai spinoasa cu cât Anglia si Prusia nu puteau permite Frantei sa ocupe Belgia, care prin tratatul din 1839 avea  neutralitatea garantata.

Mai mult, Austria încearca o apropiere de Franta pe seama vecinilor mai mici, ca de exemplu Elvetia, însa împaratul francez refuza, spunând ca “imperiul înseamna pace”.

La acest moment, situatia noului Imperiu francez era destul de precara, neavând aliati pe scena internationala.

Deteriorarea situatiei din Orientul Apropiat îi va servi de minune lui Napoleon, care va avea inteligenta sa manevreze în asa fel situatia încât sa propulseze Franta în pozitia de mare putere.

În contextul acestei crize, Franta se va apropia de Anglia, care avea interese majore în Strâmtori, o Anglie în care lordul Palmerston îsi recapatase drepturile, fiind adus înapoi în ministerul de externe si care dorea relatii strânse cu Franta imperiala.

Napoleon al III-lea între diplomatie si razboi

Napoleon nu s-a lasat influentat de niciunul dintre sfatuitorii sai, încercând sa obtina maximum de rezultate: s-a angajat în razboi alaturi de Anglia, dar în acelasi timp prin reprezentantii sai din Viena cauta, împreuna cu partea austriaca, o rezolvare pasnica, diplomatica a razboiului Crimeii.

Efectiv, el nu era interesat sa duca o anumita politica externa.

Pur si simplu încerca sa obtina cât mai multe avantaje pentru el si Franta imperiala.

Asa se explica faptul ca, dupa ce nu s-a reusit o rezolvare diplomatica a problemei, Imperiul otoman si cel Tarist refuzând pe rând variantele înaintate, el nu a pregetat în a declara razboi Rusiei, la sfârsitul lui martie 1854, alaturi de Anglia, cu care a si semnat un tratat formal de alianta în aprilie 1854.

Prin aceasta alianta cu Anglia, Napoleon al III-lea reusise sa faca primul pas spre recâstigarea pozitiei de mare putere a Frantei, si totodata primul pas în destramarea ordinii stabilite la 1815 si a aliantei Marilor puteri împotriva Frantei.

Mai mult, se reuseste si implicarea Austriei în conflict, în sensul ca aceasta, simtindu-si amenintata pozitia în Balcani, va adopta o atitudine pro-franceza, iar în iunie 1854 va cere formal Rusiei sa paraseasca Principatele române.

Tot în acest context, se realizeaza înca din iulie o schita a “Celor 4 puncte “, cei implicati direct fiind cancelarul austriac Buol si ministrul de externe francez Drouyn de Lhuys, acesta din urma prin intermediul ambasadorului francez la Viena Adolphe de Bourqueney.

Se cauta astfel o rezolvare diplomatica a problemei, caci “Cele 4 puncte“ cereau:

-înlocuirea protectoratului rus asupra Principatelor române cu garantia colectiva a marilor puteri

-navigatie libera pe Dunare

-Conventia Strâmtorilor din 1841 sa fie revizuita în interesul echilibrului de putere în Europa

-abandonarea pretentiei ruse de protector al crestinilor din Imperiul Otoman, în schimb cele cinci Mari Puteri obtineau garantia securitatii crestinilor de la Imperiul Otoman

Dorind ca si Marea Britanie sa semneze acest acord, se încearca si semnarea unui acord de alianta între Franta, Marea Britanie si Austria, iar Cele 4 puncte sa fie semnate ca o anexa la tratatul de alianta.

Însa în august 1854, Buol se razgândeste si nu mai doreste tratatul de alianta, iar Drouyn de Lhuys încearca disperat sa mentina relatiile cu Austria si semneaza doar Cele 4 puncte, fiind urmat si de ambasadorul britanic care avea ordine clare sa faca acelasi lucru ca trimisul francez.

Ceea ce facuse ca Austria sa nu mai vrea tratat de alianta era faptul ca, în august 1854, Rusia îsi retragea trupele din Principate. Napoleon pierdea astfel sansa de a destrama alianta dintre puterile estice.

Acum, din toate cele 4 puncte, neîndeplinit de catre Rusia era doar cel privitor la Conventia Strâmtorilor.

În aceasta situatie, Napoleon se vede nevoit sa continue razboiul, împreuna cu Anglia. Desi exista parerea ca a fost convins de catre lordul Cowley sa ia aceasta hotarâre, în fapt, Napoleon a luat-o datorita circumstantelor interne franceze: el nu îsi permitea sa piarda sprijinul si simpatia cetatenilor francezi, iar ca un adevarat Bonaparte, când avea de ales între o retragere oarecum rusinoasa si a continua razboiul, era nevoit sa aleaga cea de a doua cale .

Astfel cele doua puteri îsi trimit trupele în Crimeea, încercând sa cucereasca Sevastopolul,  primele lupte fiindu-le favorabile, însa apoi ajungându-se într-un punct mort, niciuna din parti nereusind sa câstige ceva.

Pe acest fundal, Austria lui  Buol continua tratativele diplomatice, obtinând acceptarea neconditionata de catre Rusia a celor 4 puncte pe 29 noiembrie 1854, angajându-se în razboi alaturi de Franta si Marea Britanie. In acest fel a reusit sa le faca sa vina la masa negocierilor.

Acum, problema se punea în interpretarea punctului 3, Marea Britanie cerând desfiintarea Sevastopolului si a celorlalte fortarete rusesti, iar Rusia nefiind de acord.

În acest punct, Napoleon începe sa aiba o atitudine pro-rusa, caci termenii negociati întareau doar pozitiile Marii Britanii si Austriei, Franta iesind oarecum în pierdere.

În contextul acesta, moartea tarului Nicolae I usureaza situatia, noul tar, Alexandru al II-lea, fiind dispus la tratative.

Se ajunge astfel ca în martie 1855 sa înceapa Conferinta de la Viena, unde ministrul de externe francez Drouyn de Lhuys împreuna cu trimisul britanic, lordul Russel încearca sa faca o pace triumfala.

Ei propun neutralizarea Marii Negre, adica atât vasele turcesti, cât si cele otomane sa fie excluse.

Rusia refuza categoric solutia, si atunci cei doi, fara a se mai consulta cu guvernele lor, iau decizia ca trupele rusesti sa ramâna în strâmtori, urmând ca în contrapondere sa fie trimise vase franceze si britanice în strâmtori.

Aceasta hotarâre fusese luata de Drouyn fara consimtamântul lui Napoleon, care are capacitatea politica de a-si da seama ca aceasta hotarâre îi era total defavorabila, caci Rusia ramânea la fel de puternica, iar Marea Britanie si Austria deveneau si mai puternice, Franta nealegandu-se cu nimic.

Napoleon îl schimba din functie pe de Lhuys, punând în loc pe varul sau, contele Walewski, si decide sa continue razboiul în Crimeea, în iunie 1855 reîncepând ofensiva asupra Sevastopolului, care va cadea, în final, pe 8 septembrie 1855.

Astfel lua sfârsit razboiul Crimeii, iar prin Congresul de la Paris din 1856 se pun bazele noii ordini internationale, hotarându-se printre altele: trecerea Principatelor Române sub garantia colectiva a Marilor Puteri, Rusia cedându-le si gurile Dunarii, precum si neutralizarea Strâmtorilor.

Astfel, Franta imperiala îsi recapata statutul de mare putere, reusind, în acelasi timp, sa minimizeze câstigurile celorlalte Mari Puteri .

historia.ro

Bogdan

Per aspera ad astra