Faraonii si viata de apoi. Textele piramidelor

Faraonii si viata de apoi

Timp de mai bine de 1000 de ani , de la primele formule magice din ,,Textele piramidelor” si pana la marile carti sacre din Imperiul Nou, vechii egipteni s-au straduit, aproape obsesiv, sa exorcizeze multimea de pericole care ii ameninta pe cei morti in lumea de apoi. Din aceasta preocupare a lor pentru nemurire sau nemoarte, ca si din credinta care o susutineau, s-a nascut una dintre cele mai tulburatoare literaturi religioase si funerare din toate timpurile .

Cei mai religiosi dintre oameni, cum ii considera Heordot pe egipteni, au despre moarte o conceptie foarte diferita de a noastra. Pentru ei exista doua tipuri de moarte: una biologica – de care nu scapa nimeni, chiar daca ea poate fi urmata de un ciclu nesfarsit de nasteri, morti, renasteri – si alta vesnica, aceasta din urma fiind cea mai de temut, caci ea inseamna nimicirea totala, reintoarcerea la nefiinta de dinaintea facerii lumii. De aceea ritualurile lor funerare, mumificarea, construirea unor morminte grandioase, dar mai ales grija lor permanenta de a-l inzestra pe cel mort (in speta, faraonul) cu toate acele formule magice cu ajutorul carora sa poata strabate taramul mortilor, pentru a ajunge din nou la lumina, la viata (fie in imparatia zeilor celesti, fie in cea subpamanteana a lui Osiris, fie iar pe Pamant), sunt tot atatea mijloace de de exorcizare a Mortii.

Textele piramidelor

Primele mari texte funerare apar gravate in mormintele regilor din Imperiul Vechi, in camera unde era depusa mumia faraonuluisau pe culoarele piramidelor. Cele dintai scrieri de acest fel au fost descoperite de marele egiptolog A. Mariette in piramida lui Unas sau Onnes (2350 I .Hr .-2321 i.Hr. ), ultimul rege din dinastia a V-a. Dar ele sunt cu mult mai vechi, ca dovada multiplele straturi de compunere si nivelurile unor limbi diferite. Folosite multa vreme oral, ele vor incepe de acum inainte sa fie consemnate, fixate prin scris pentru a li se perpetua eficacitatea.

Concret, textele piramidelor sunt niste compilatii de diverse formule magice (descantece), dispuse pe peretii diferitelor incaperi ale apartamentului funerar, aranjate in functie de valoarea lor simbolica. Ele corespund unor liturghii (slujbe) ce se efatuau in timpul mumificarii regelui sau cu ocazia funeraliilor. Multe dintre aceste descantece, mai ales formulele de protectie si cele pentru ofrande, sunt gravate langa sarcofag, pentru ca defunctul sa fie ferit de pericole si sa-si poata recapata fortele in noua lume.

Formulele referitoare la suirea la cer figureaza pe culoarul prin care se atinge vestibulul si care duce spre intrare. Sub aspect formal textele piramidelor se deosebesc prin asa-zisele ,,texte-tu” , ,,texte-eu” si , mai rar, ,,texte-el”. In general, ,,textele-tu” contin dispozitii cu privire la ceea ce trebuie sa faca sau sa spuna raposatul, formulele magice fiindu-i deci oarecum dictate.

Rezervate initial faraonului textele vor fi acaparate in curand de catre sotiile acestora, de reginele de la inceputul dinastiei a VI-a (2321 i.Hr. –2140 i.Hr.).

In cursul anului 2000, in mormantul sotiei lui Pepi I, Ankhesenpepi II, egiptologii francezi au descoperit hieroglife sacre de aceeasi factura, ingrijit gravate si pictate in verde – culoarea resurectiei.

In perioada Imperiului de Mijloc (2022 i.Hr. –1650 i.Hr.), cand Egiptul se fragmenteaza in mai multe regate conduse de principi locali, in aparatul funerar intervine o schimbare majora: textele nu mai sunt fixate pe peretii mormantului ci pe aceia ai sarcofagelor.

Textele sarcofagelor

Viziunea asupra lumii de dincolo devine si ea mai complexa, la textele piramidelor (care aveau in vedere o supravietuire mai ales solare) adaugandu-se noi scrieri, destinate sa-i asugure mortului si alte tipuri de supravietuire. Cele mai multe dintre ele se ocupa de o tema devenita acum fundamentala: aceea a cartografierii lumii de dincolo. In vechile texte, aceasta era descrisa in termeni destul de vagi, vorbindu-se doar despre cer si despre marginile cerului.

Topografia lumii de apoi, indeosebi in ,,Cartea celor doua cai”, se prezinta ca o descriere foarte amanuntita a locurilor pe unde va trece defunctul, fiecare cu pericolele si gardienii sai, tot atatea obstacole pe care va trebui sa le depaseasca in drumul sau spre nemurire. In aceiasi categorie de texte intra si ,,Cartea lui Shu” si ,,Cartea celor patru vanturi”, compozitii originale, independente, dar inserate in mijlocul altor texte funerare tocmai datorita presupusei lor eficacitati.

In general, toate aceste texte, oricat de diverse ar fi ele au una si aceiasi menire: sa-i redea mortului puterea necesara de a trece cu bine peste nesfarsitele piedici si pericole care il pandesc (in special al celor create de ape: un obstacol natural familiar in peisajul vietii egiptene, unde orice deplasare implica trecerea unui brat, a unui canal, a unui lac sau a unei balti).

Alte texte reprezinta notatii precise ale unor topografii a lumii subterane. Aceasta obsesiva nevoie de precizie tradeaza o mare dorinta de eficacitate. Si in lumea de apoi, ca si pe Pamant, cunoasterea locurilor este esentiala.

Teama de necunoscut (si ce pate fi mai necunoscut decat taramul Mortii, indiferent ca, strabaterea lui si trecerea cu bine a probei cantaririi inimii, urmeaza dobandirea vietii vesnice sau numai aceea a unei noi vieti) functioneaza si aici din plin. Dar cunoscand fiecare loc in parte, cu pericolul aferent, si cunoscand formula magica prin care va reusii sa treaca mai departe, sansele celui decedat de a scapa din imparatia mortilor, de a iesii la lumina si la viata cresc.

Cu ocazia trecerii unui rau din lumea de apoi, mortul nu ,,vrajeste“, nu incanta sau descanta numai barcagiul, ci si barca, si nu barca in intregul ei, ci pe fiecare dintre cele dintre cele 50 de piese care o compun, numindu-le pe rand, atat pe numele lor comun, cat si pe cel mitologic, ceea ce pare de acum excesiv, chiar maniacal. Nu si pentru egipteni, care erau convinsi ca numai cunoscand numele exact al cutarei parti desemnate vor putea-o influenta in sensul dorit.

Cartea Mortilor

Aparuta la sfarsitul dinastiei a XVII-a, Cartea Mortilor’ este efectiv o culegere de formule (retete) magice (sau descantece) destinate sa-i permita mortului sa infrante orice primejdie a lumii de dincolo.

Este o compozitie foarte eterogena, cu formule mostenite din ,,Textele Piramidelor” si din cele ale sarcofagelor, cu imprumuturi din diverse epoci.

De cele mai multe ori, aceste formule, inscrise pe acelasi papirus, nu au nici o legatura una cu alta: imnuri adresate zeului solar stau alaturi de texte insotite de glose, de pasaje (fiindca nu se poate vorbi despre capitole, desi unii egiptologi se exprima astfel) in care mortul se identifica cu un animal care il va ajuta sa treaca de probele la care va fi supus.

Unii dintre morti pleaca la drum cu 15-20 de astfel de formule, altii nu dispun decat de una sau doua. La origine cartea este o compilatie care strange laolalta, intr-un numar si intr-o ordine fluctuante, texte independente.

S-a discutat si inca se mai discuta despre caracterul ei esoteric, unii specialisti descoperindu-i chiar valente initiatice, justificate intr- o civilizatie atat de preocupata asa cum este cea egipteana. De abia in epoca saita (700 i.Hr.), in timpul dinastiei a XXVI-a, egiptenii introduc in aceasta carte o ordine canonica si, respectiv, niste capitole numerotate in aceasta ordine.

Traducand aceasta versiune tardiva, savantul Lepsius este primul specialist care o numeste astfel (Cartea Mortilor), caci vechii egipteni, atunci cand vorbeau despre ea, o numeau ,,formule pentru iesirea la lumina” (adica menite sa-i permita mortului sa nu ramana prizonierul mortii si sa poata parasi camera funerara).

Unul dintre cele mai importante capitole alei aceste culegeri este faimosul capitol 125, cel care se refera la cantarirea sufletului.

Este momentul in care raposatul se prezinta in fata celor 42 de judecatori, un tribunal prezidat de Osiris care vor decide daca merita sau nu sa fie primit in lumea zeilor.

Fiecaruia dintre judecatori, penitentul ii spune ca n-a comis o anume greseala. E ceea ce se cheama o ,,spovedanie negativa” (spre deosebire de confesiunea crestina in care sunt marturisite pacatele ).

Apoi inima (constiinta sau sufletul – e greu de spus care dintre ele este pusa in balanta, ceea ce nu inseamna ca verdictul e vreodata altfel decat favorabil, iar defunctul e acceptat in imparatia lui Osiris(caci, in caz contrar ar fi sortit ,,devoratoarei Apusului “, adica mortii vesnice) .

Mentalitatii egiptene ii este straina ideea de pacat (in acceptia actuala, crestina), asa ca supravietuirea nu depindea atat de un comportament moral, de o buna purtare, ci de stiinta de ai fermeca pe judecatori, inclusiv pe zeul Thot si … chiar balanta! Prin urmare, ceea ce hotara soarta defunctului era stiinta sa magica, nu morala, asa cum o intelegem noi astazi.

Alte ghiduri secrete si carti oculte

La sfarsitul dinastiei a XVIII-a (1539 i.Hr.- 1239i.Hr.) se dezvolta o intreaga serie de carti si ghiduri oculte ale lumii de apoi. Ceea ce aparea in ,,Cartea celor doua cai” intr-un mod destul de confuz – periplul barcii solare de-a lungul imparatiei mortilor, este acum tratat si prezentat de o maniera sitematica. Descoperite in mormintele regilor din Teba, toate aceste ghiduri, la inceput secrete, destinate in exclusivitate faraonului, sunt opera unor teologi foarte scrupulosi. Cele mai semnificative sunt ,,Cartea portilor”, ,,Cartea pestilor”, ,,Cartea zilei si a noptii” si ,,Cartea despre ceea ce se afla in lumea de apoi” , numita si ,,Cartea despre Amduat” (= Infern), care este si cea mai bine organizata.

Aici, bine cunoscutul periplu al barcii solare este divizat in 12 ore, cu traversarea, la fiecare ora, a unei zone precise, momentul cel mai de temut fiind miezul noptii, dupa care defunctul, daca scapa cu bine, se indreapta spre ziua, adica spre lumina, spre viata. Ca multe alte ghiduri si carti din aceasta perioada, ,,Amudat“ era la inceput destinata doar faraonului, dar cartea va deveni apoi un bun comun, o simpla compozitie religioasa prezentata in numeroase alte morminte, de nobili sau scribi.

Asa cum remarca un cunoscut specialist al civilizatiei egiptene, Constantin Daniel, de-a lungul istoriei, putine au fost popoarele carora sa le fi placut atat de mult sa scrie, asa cum le-a placut vechilor egipteni:

Caracterul decorativ al scrierii hieroglifice si asemanarea sa cu pictura au facut din ea un mijloc natural de ornamentatie . De aceea, in morminte si in temple , cu greu se poate gasi un perete care sa nu poparte inscriptii hieruglifice… .

Ca insemne ale vietii, prezenta lor in morminte, in textele funerare, este cu atat mai tulburatoare. Caci, la urma urmei, toate tradeaza acelasi lucru – o mare sete de viata, o teribila dorinta de supravietuire.

Sursa: Revista Terra Magazin

Bogdan

Per aspera ad astra