Intre adevar si fictiune: au existat uriasii cu adevarat?

 În toate legendele lumii se vorbeste despre „uriasii”, „zeii albi” care au venit de pe alte planete ca sa-i civilizeze pe pamânteni. Doua carti tiparite în Franta redeschid dosarul „uriasilor” si al constructiilor ciclopice 

Regele cimbrilor si ciocanul de 15 kg

În toate tarile, la toate popoarele, exista povesti si le­gende legate de uriasii care au populat Pamântul.

Doua dintre cele mai do­cu­mentate lucrari care au tratat aceasta problema apar­tin unor autori francezi: Denis Saurat („Atlantida si regnul gigantilor”) si Louis Charpentier („Gi­gantii si mis­terul originilor”), care sistematizeaza informatiile existente în­tr-o maniera indispensabila unui inventar me­todic al temei.

Exis­tenta gigantilor, persiflata de unii, dar cre­­zuta de altii, a facut sa curga multa cerneala din penita preopinentilor.

Sa fi existat oare într-o epoca antediluviana oa­meni cu o statura fizica uriasa, superioara celei obis­nuite, niste oameni gigantici, de patru metri înaltime sau chiar mai înalti?

Multi savanti se arata scep­tici în fata unor asemenea afir­­matii, sus­ti­­nând ca in­vaziile uria­silor des­crise de atâtea legende se pot ex­plica într-un fel foar­­te simplu: în­tâl­nirea unor pri­mi­tivi de talie scun­­­da cu niste razboinici mai înalti decât ei…

În ima­­gi­natia celor în­vin­si, inva­da­torii de talie înalta sunt în­tot­deauna des­crisi sub aspectul unor uriasi.

Cu toa­te aces­tea, la în­ce­pu­tul se­colului al XVI-lea, în Fran­ta a fost fa­cuta o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici.

Într-un tumul stra­vechi, s-a ga­sit sche­letul com­plet al unui om care traise într-o epo­ca is­torica foarte pre­cisa: era vorba des­pre regele cim­bri­lor, unul dintre cele doua triburi care invadasera Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Ma­rius.

Învatatul medieval Ni­colas Habicot a scris în 1613 o „Dizertatie asupra osemintelor uriasului Teutobo­chus, regele cim­brilor”, în care in­ven­tariaza cu ri­gu­ro­zitate sche­letul des­coperit. El apar­tinea unui om înalt de 25 de pi­cioare (peste 7 metri si jumatate), cu vârsta apro­xi­mativa de 30 de ani.

Descoperirea, considerata drept auten­tica, a stârnit multa vâlva, si pre­su­pusul schelet al lui Teuto­bochus a tronat timp de ge­neratii în Muzeul de Istorie Na­­tu­ra­la din Paris.

Exista si alte descoperiri arheo­logice tulburatoare.

În timpul sapaturilor facute la Burkhal­ter, în Mo­ravia, au fost gasite obiecte de pia­tra ale caror di­mensiuni de­paseau 3-4 m si care cântareau peste 15 kg fiecare. Si erau obiecte care fusesera fo­lo­si­te, nu ustensile sim­bo­lice. Cine sa le ridice si sa se foloseasca de ele, daca nu niste uri­­asi?

Des­co­periri si mai ui­mi­toare au fost facute la  Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumina un oras întreg, cons­truit pe masura unor oameni a caror sta­tura normala era gigantica, ei ma­surând, dupa cal­culele care au fost facute, apro­xi­mativ 3-4 m înal­time.

Sa fi fost pa­mân­teni?

„Omenirea a pas­trat în me­mo­ria sa ancestra­la amin­­tirea acestor uriasi cu o inte­li­genta su­pe­rioa­ra, des­­cendenti ai zeilor, care i-au spri­ji­nit pe oa­meni si i-au învatat. Uma­ni­tatea îsi aminteste de un paradis pier­­dut de mult, de o initiere primordiala si trans­­cen­denta, urmata de o cadere”, afirma Denis Sau­rat.

Portul din vârful muntelui

Pe malurile Lacului Titicaca a ramas pâna în zi­lele noas­tre un fantastic oras ciclopic: ruinele per­fect con­­servate din Tia­hua­naco, considerat pe drept „cel mai vechi oras din lume cu­noscut pâna azi”.

Aflat la 4000 m altitudine, la ori­gine a fost cons­truit la mar­ginea unui golf marin.

Pâna în prezent nu s-a putut ras­punde la întrebarea ur­ma­toare: cum se poa­te concepe ca niste oa­meni, fie ei uriasi sau nu, sa aiba ideea stra­nie de a construi un port maritim la 4000 m al­ti­tudine?

La Tia­­hua­naco s-au gasit res­tu­rile bine pastra­te ale acestor che­iuri uriase, care nu puteau în niciun caz sa pri­measca va­poare ce navigau pe La­cul Ti­ti­caca.

Marele arheolog si geolog H.S. Be­lamy a între­prins un studiu metodic al locului.

El a constatat ca în aceas­ta regiune andina, la 4000 m altitudine, se ga­sesc se­di­mente marine re­partizate pe o lungime de 700 km. Tre­buie admis deci ca în epoca tertiara, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Ti­ti­caca, se gasea la nivelul ape­lor maritime. Numai existenta unui teribil cataclism geo­logic putea sa „propulseze” un port de pe malul oceanului, în munti.

Pentru ca psihologia colectiva accepta cu greu pre­zen­ta, cândva, pe Terra, a unor giganti, poate ar fi mai usor de acceptat explicatia urmatoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, conditiile existentei terestre fiind com­plet diferite de cele de azi (gravitatie, pre­siune at­­mos­ferica etc.), echilibrul biologic si aspectul uma­noid erau si ele complet diferite.

Daca au existat ma­­muti giganti, sopârle si pasari de dimensiuni colosale fa­ta de cele de azi, de ce n-ar fi existat si uma­noizi uri­asi?

Dar la Tiahuanaco exista un edificiu foarte stra­niu, care ne obliga sa evocam o alta enigma: aceea a po­si­bilelor raporturi, în perioada antediluviana, din­tre oa­meni si o civilizatie extraterestra.

Aceste „Porti ale Soa­relui”, pentru ca asa sunt numite, sunt aco­perite cu o scriere care, dupa ce a fost des­ci­frata, a relevat un ca­len­dar foarte complex, care pro­venea nu din epoca ter­tiara, ci dintr-o era net ulterioara. Or, acest ca­len­dar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pamân­tului, ci doar celor ale pla­netei Venus.

Se poate, oare, ca „Por­tile Soa­­re­lui” sa indice originea oa­me­nilor-giganti? Sa fie ei ur­ma­sii unei colonizari ex­tra­te­res­tre masive, prac­­­ticata pe în­tre­gul Pa­mânt?

Oseminte uma­ne cu o înal­­time anor­mala au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Trans­vaal. Într-o ne­­cro­pola din Sabo­ra se pot ve­dea mor­­minte lungi de 6 m, în care se afla sche­letele unor oa­­meni de 3 m înaltime. Deci, care este raspunsul la în­trebare?

Secretele Insulei Pastelui

 Insula Pastelui este situata la 3000 km de coas­tele Statului Chile si este foarte îndepartata de ce­lelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei consta în faptul ca acolo se gasesc niste statui co­losale, dintre care unele cântaresc 50 t si au mai mult de 20 m înaltime, cam cât un bloc cu sase etaje.

Scrii­torul Pierre Loti, pe când era ofiter de ma­rina, a facut o es­cala pe Insula Pastelui. Vasul sau a îm­barcat de aco­lo o statuie, una dintre cele mai mici, care se gaseste în prezent la Muzeul Omului din Franta.

Pierre Loti a fost, la fel ca toti calatorii, sensibil la misterul care palpita pe acea insula îndepartata.

„Oare ce rasa omeneasca reprezinta aceste statui fan­tas­tice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus…? Par ca sunt gân­di­toare”, spune au­torul francez.

Le­gendele din In­sula Pastelui vorbesc despre o rasa de „Stapâni cazuti din ce­ruri”.

Din pacate, arheologii nu sunt în sta­re sa explice prezenta in­credibila a acelor statui co­lo­sale pe o palma de pamânt aruncata între ape, care n-a avut niciodata o populatie mai mare de 3000 de su­flete. În plus, acele reprezentari uriase, nu­mite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insula dupa rea­lizarea lor.

„Dupa pa­rerea mea”, spune is­toricul Francis Mazière, „aceasta insula vul­canica era pe atunci unul din­tre locurile înalte ale lumii si, poa­te, un punct de con­tact cu alte civilizatii ne­pamân­tene. Insula Pastelui ar putea fi considerata drept un vestigiu geologic care a scapat de la scufun­darea unui continent legendar nu­mit Mu, asemanator At­lan­tidei.”

Mazière, care a stu­diat cu rabdare traditiile pas­­trate din generatie în ge­ne­ratie de catre locuitorii in­­sulei, a aflat de la ei niste lucruri uluitoare în legatura cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaica, care sunt si cele mai nu­me­roa­se. (Unele dintre ele dateaza din­tr-o epoca mult mai re­centa, co­pii imperfecte ale pri­me­lor creatii.)

Indigenii i-au spus lui Mazière ca „se­cre­tele au fost pierdute si nu a mai existat Ma­na”.

„Mana” este o for­ta vitala, ma­gi­ca, ascunsa, pe care ini­tiatii stiau pe timpuri sa o controleze.

Este sigur ca oamenii care au sculptat Moai dis­pu­neau de teh­nici se­crete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vi­brante a „manei”, sa miste si sa sculp­teze fan­tas­ti­ce­le statui.

Ma­zière a aflat ca mul­te dintre ele îna­in­tau singure, mis­cân­du-se în forma de se­micerc pe baza lor si ca altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi venisera din cer pentru a-si ma­nifesta puterea si sculp­­tasera acesti gi­ganti, pe care i-au asezat dupa ce i-au purtat prin aer, di­rijând de­pla­sarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumina rosie foarte puternica.

În acel timp, Insula Pastelui facea parte, împreuna cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, niste oameni foarte înalti si puternici, cu pielea al­ba si parul lung.

Au lasat niste urmasi care reprezinta casta po­li­nezienilor puri, cu nasul fin si foarte usor curbat, cu ochi negri stra­lucitori si cu par ondulat. Precum ti­ganii, acesti polinezieni de rasa pura se orienteaza dupa stele, iubesc mu­zica ar­mo­nioasa si cunosc se­cretele magiei, pe care nu le în­cre­dinteaza nimanui.

Vechii printi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecati înapoi, în stele.

„Anumiti ocultisti pretind”, scrie Mazière, „ca fiinte care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, lo­cuind pe pla­neta Venus, ar fi tri­mis pe pamânt mesageri, pen­tru a le darui oa­me­nilor bazele cunoasterii. Acesti me­sageri (semnalati si în Biblie ca Elohim), foarte înalti de statura, s-au îm­perecheat cu pamân­ten­cele, dând o rasa de semizei.”

Povestea zeilor veniti din cer si care si-au luat de neveste femei mu­ritoare, dând nastere semi­zeilor sau gi­gantilor, e foarte frec­venta în legendele Ori­en­tu­lui, dar si la greci.

Sa ne în­toar­cem însa la sta­tuile din Insula Pastelui, una din­tre rarele urme concrete ale gi­gantilor. Figurile pe care le reprezinta sunt ale unor oa­meni a caror fi­zio­no­mie nu co­respunde cu nicio rasa cunoscuta pe Terra.

Ei au mâinile în­crucisate la nivelul pântecului, într-o atitudine „yo­ghina”, iar pe spatele acestor sta­tui se observa o gravura în forma de cruce, asezata de-a lungul co­loa­nei vertebrale, incizata cu semne, ca în schemele actuale de acupunctura. Se presu­pu­ne ca stimularea lor producea ilu­mi­narea.

Zeul calare pe dragonul de foc

Pohnpei este o mica insula în Arhipelagul Ca­ro­linelor.

Pe partea cel mai greu accesibila a ei se afla rui­nele impresionante ale unui oras megalitic: Nan Madol.

Ruinele orasului Nan Madol

Blocuri de ba­zalt, per­fect taiate, dis­puse ca butucii u­nei case de lemn, for­mea­za ziduri mai î­nal­te de 10 m. Un sis­tem de canale, numit Venetia Ciclopica, des­parte orasul mis­terios în alte insulite separate prin ziduri. Niste porti mari în­chid si deschid aceste ca­nale, pe malul ma­rii.

Oare cine au fost cons­­tructorii acestui ansamblu prodigios?

Nu se poate admite decât o singura e­plicatie: este vorba despre un fragment al fostului con­tinent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fara în­doiala ca aces­­ta este motivul pentru ca­re arheologii si spe­cialistii din Oceania vor­besc mai deloc despre aceste ves­tigii ex­tra­ordinare care refuza o explicatie logica. Dar fap­tul ca sunt rar vizitate nu în­seamna ca nu exista.

Insulele Caroline sunt si­tuate în afara itinerariilor ma­ritime si ae­riene cu­­­rente, fiind ase­zate în ini­ma unei re­giuni strategice, în care au­to­ri­tatile ame­ricane nu prea doresc sa vada tu­risti. Cu toate acestea, au fost pu­blicate fotografii re­ve­la­toare, care permit în­la­tu­rarea ipotezei unor for­ma­tiuni geologice naturale.

Scriitorul american Abra­ham Merritt a situat punc­tul de plecare al romanului sau, intitulat „The Moon Pool” („Craterul Lunar”), în labirintul ne­nu­maratelor ca­nale ale mis­te­rioa­selor ruine gi­gantice din Pohnpei.

Gigantul de la Tiahuanaco
Gigantul de la Tiahuanaco

Chiar daca este vorba des­pre un ro­man SF, des­cri­­erea locului este exacta.

Mer­ritt, un mare ca­lator prin zona Ocea­niei, a explorat-o cu gri­ja, ba chiar a stat cât­va timp pe unele parti aflate la su­pra­fata „Venetiei Ci­clo­pice”.

Car­tea sa nu este însa prin nimic mai fantastica decât mi­turile locale care spun ca un zeu ve­nit de pe o alta pla­neta, calare pe un dra­­gon de foc, nu tre­buia de­cât sa pronunte câ­teva cu­vinte ma­gi­ce pen­tru ca gi­gan­ticele blocuri de piatra sa apara la orizont, zbu­­rând peste ocean.

formula-as.ro

Bogdan

Per aspera ad astra