Cateva descoperiri care schimba istoria

Iubitorii de istorie au observat, cu siguranta, ca în ultimii ani, gratie noilor tehnologii dis­ponibile, aceasta frumoasa stiinta a cunoscut un avânt remarcabil, încât tot ce luam pâna acum de bun, ca fapt dovedit si bine batut în cuie, a ajuns sa fie pus sub semnul întrebarii si înlocuit cu prezumtii cu totul si cu totul noi. Iata trei exemple

ADN-ul uman contine gene de om Neanderthalian

 Pâna în urma cu noua ani, vo­cile care sustineau ca între omul mo­dern si cel de Ne­an­derthal au exis­­tat, oca­zional, raporturi de na­tura se­xuala ce au con­dus la hibridizare, erau doar izolate.

Cel mai vo­cal sustinator al ipotezei a fost Erik Trinkaus, de la Universitatea din Washington. Prin­tre argu­mentele in­vocate de el se nu­mara si craniul unei fe­mei de acum circa 35.000 de ani, des­co­perit chiar în Ro­mânia, în Pestera Muierii din judetul Gorj.

Erik Trinkaus credea des­pre craniul „PM1” (al trei­lea ca vechime din Europa) ca reprezinta un exemplu al acestei hibri­dizarii, având atât trasaturi ale omului mo­dern (Ho­mo Sapiens), cât si carac­teristici neanderthaliene (Homo Neanderthalensis).

Dar Trink­haus si cei asemenea lui, care credeau în ipoteza hibri­dizarii, se aflau în minoritate. Teoria general acceptata era ca omul modern, provenit din Africa, i-a înlocuit, pur si simplu, pe Neander­thalienii, care, usor-usor, au disparut cu desavârsire, una dintre cauze fiind limitarea resurselor naturale, ca urmare a schimbarilor climatice.
Dar gratie noilor studii genetice, în 2010 lu­cru­rile s-au schimbat complet. Acestea au demons­trat nu numai ca între omul modern si neanderthalieni au avut loc încrucisari, ci ca acestea s-au produs atât de frecvent, încât 1% – 4% din genomul populatiilor actuale din Eurasia (nu si din Africa) provin de la omul de Neanderthal. Mai pe româneste, fiecare din­tre noi este, în medie, cam 2% neanderthalian.

Omul de Denisova

Nici urâtel, nici prostut

Din fericire, studiile au mai aratat ceva: Homo Neanderthalensis, considerat pâna de curând tare urâtel si prostut, era mult mai inteligent si mai creativ decât se credea. Mai mult, el beneficia si de unele însusiri pe care ni le-a transmis genetic si noua, oamenilor moderni.

Mostenirea omului de Nean­derthal este, bunaoara, marcata de cheratina, o pro­teina fibroasa care confera rezistenta pielii, parului si unghiilor si permite o mai buna pro­tec­tie în regiu­nile mai reci.

Tot de la nean­derthalieni avem si o imunitate mai buna. Mostenirea ADN de la Ho­mo Neanderthalensis se re­gaseste, toto­data, în gene cu rol în dezvoltarea creierului si a limba­ju­lui. Din punct de vedere fi­zic, unii dintre noi am preluat, pe linie gene­ti­ca, de la strabunii nean­derthalieni parul lins, obrajii rosii si pistruii.

Mai avem si-alte rude!

Dar Homo Neanderthalensis nu este sin­gu­rul nostru var a carui mostenire o purtam în ge­ne. Un alt exemplu de acest tip sunt asa-numitii de­ni­sovani, care s-ar fi desprins evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de ani.

Un hibrid intre un Denisovan si un Neanderthalian

Dupa cum o demonstreaza analizele genetice publicate cu în­ce­pere din 2010, denisovanii si-au croit drum spre insu­lele din sud-estul Asiei, pâna în Australia si No­ua Guinee, unde s-au încrucisat cu populatiile locale de Homo sapiens.

Curiosi sa afle în ce masura poarta oamenii din aceste zone geo­­gra­fice gene denisovane, cercetatorii au aflat ca pâna la 5% din ADN-ul populatiei melaneziane din Papua Noua Guinee, al abo­rigenilor din Australia si al unor populatii indigene din Filipine are aceasta origine.

Iahve a avut o sotie?

Începând din anii ’70, o serie de descoperiri ar­heologice care sugerau ca Iahve, Dumnezeul cel as­pru din Vechiul Testament, avea initial o sotie, au cu­tremurat lumea stiintifica.

Problema a fost în­toarsa pe toate fetele de specialisti si, desi acestia sunt înca de­parte de a fi ajuns la un consens, tot mai multi cer­cetatori înclina în prezent sa considere ca aceasta va­rianta nu e deloc improbabila.

Care au fost desco­pe­ririle ar­heologice care au pus comu­ni­tatea stiintifica pe jar?

Totul a început la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai, de unde cercetatorii au scos la lumina inscriptii da­tate undeva în sec. IX-VIII î. Hr., facute cu cerneala pe cioburile unor vase mari, în care aparea formula „Iahve si Aserah Lui”.

Alta inscrip­tie, descoperita la Khirbet el-Kom, lânga Hebron, cuprinde formula „Bine­cuvântat fie Uri­yahu, de catre Iahve si de Aserah a Sa; el l-a salvat de dus­manii sai!”.

Yahve

Unii specialisti, precum Mark S. Smith sau Andre Lemaire, au considerat ca „aserah” din inscrip­tii nu se refera nicidecum la o zeita isra­elita, ci doar la un obiect de cult, un arbore stili­zat sau loc de închinare, prin care erau co­mu­nicate binecuvântarile lui Iahve.

Alti cer­cetatori, precum William G. Dever si Judith Hadley, in­sista ca inscriptiile des­coperite la Kuntillet Ajrud nu vorbesc despre nimeni alta de­cât nevasta divina a lui Iahve. „Majoritatea cercetatorilor bi­blici din întreaga lume ac­cepta drept con­vin­gatoare dovezile ca Dumnezeu a avut o sotie”, declara, într-un documentar al BBC din 2011, Francesca Sta­vra­kopoulou, lector princi­pal la Universitatea din Exeter, spe­cializata în studii bibli­ce ebraice.

Cum s-a ales Iahve cu o sotie?

Dupa cum a explicat Herbert Niehr, de la Uni­versitatea din Tübingen, evreii au fost politeisti pâna cel putin în 586 î.Hr., dupa care lucrurile au început sa se schimbe, ei devenind preponderent monoteisti, din secolul al II-lea î.Hr.

Se pare ca, initial, credintele religioase ale israelitilor antici se asemanau cu cele ale altor culturi locale din zona Canaanului.

Zeul suprem al Creatiei era El, care se afla în fruntea tuturor celorlalte divinitati, precum Baal, Moloh si Iahve. Aserah era o zeita a fertilitatii si, în unele traditii, era considerata sotia lui El si mama majori­tatii celorlalti zei. Treptat, zeul Iahve i-a luat însa locul lui El, ca zeu central, si asa se face ca Aserah s-a trezit casatorita cu cineva care-i era, odinioara, fiu.

„Divortul” de Aserah si caderea zeitei în uitare

Potrivit anumitor intrepretari, dupa ce a devenit principala divinitate a Regatului Israel si a Iudeei, atât curtea regala, cât si reprezentantii templului au început sa-l promoveze pe Iahve drept Dum­ne­zeul întregului cosmos, posedând toate calitatile atribuite anterior altor zei si zeite.

Aserah

În secolul al VI-lea î.Hr., la finalul exilului ba­bilonean, s-a ajuns pâna la punctul în care în­sasi existenta altor zei a fost negata, iar Iahve a fost proclamat creator al Uni­ver­sului si ade­varatul Dumnezeu al întregii lumi.

Conform unui documentar american recent, dedicat subiectului, de ascensiunea lui Iahve nu ar fi fost straine nici motivatii de natura mai degraba politica.

Preotii lui Iahve au facut în mod constant tot ce le statea în putinta pentru a creste puterea si in­fluenta divinitatii pe care o slujeau, în scopul de a-si spori, implicit, propria putere si influenta. Dupa ce au reusit sa scape de divinitatile ri­vale (cu tot cu preotii lor), au mai ramas cu o singura problema: sotia lui Iahve.

Perse­ve­rând, neobositi, în stradania lor, preotii lui Iahve au reusit sa o înlature, în cele din urma, si pe aceasta, religia a devenit monoteista iar ei s-au putut bucura în tihna de monopolul de­plin asupra ei.

Potrivit Enciclopediei Britanice, dupa se­colul al III-lea Î.Hr., evreii au renuntat si la folosirea numelui Iahve, înlocuindu-l în sinagoga cu „Dom­nul” (Adonai).

Cum au reusit preotii sa scape de Aserah

Pe lânga controversatele teorii descrise mai sus cu privire la presupusa calitate de sotie a lui Iahve, exis­ta si alte câteva, mai nuantate.

Una dintre ele afirma, de pilda, ca este posibil ca Aserah sa fi fost asociata cu regina principala din Regatul Iudeei si din Israel. Iar atunci când monarhia a disparut, dis­paritia completa a zeitei ar fi putut interveni, practic, de la sine.

O alta teorie face distinctia între religia oficiala, ca­­re-i apartinea elitei, si „religia populara”, a ma­selor, în Israelul antic. Ideea poate fi mai bine înteleasa daca facem o comparatie cu modul în care s-a raspândit crestinismul: desi aceasta religie monoteista a devenit religia oficiala a unor regate, unele parti ale populatiei, în special cele din patura de jos, au continuat secole de-a rândul sa se închine, în paralel, si unor zeitati pagâne, folosind artefacte si scriind inscriptii dedicate acestora.

Primul templu din lume. Incredibila descoperire de la Göbekli Tepe

În sud-estul Turciei, aproape de granita cu Siria, se afla „dealul burtos” – mai pe turceste, Göbekli Tepe.

Cercetatorii i-au dat târcoale înca de prin anii ’60, dar abia în 1996 au început aici sapaturile care i-au obligat, în final, pe specialisti, sa regândeasca o serie întreaga de aspecte cruciale, vizând începu­turile civilizatiei umane.

Arheologul german Klaus Schmidt a descoperit, de pilda, la Göbekli Tepe, cea mai veche structura re­ligioasa realizata vreodata de om.

Este vorba de un templu alcatuit din stâlpi de piatra, în forma de „T”, dispusi în cel putin 20 de structuri cir­culare, cu 6.000 de ani mai vechi decât Stone­henge si cu 7.000 mai vechi decât pi­ramidele din Egipt. Mono­li­tii, datând de acum circa 11.000 de ani, au înal­timi cu­prinse între trei si sa­se metri si cântaresc câte 60 de to­ne.

Spre deosebire de Stonehenge, unde nu vedem decât linii simple, monolitii de la Göbekli Tepe ar putea reprezenta fiinte umane sti­lizate, mai ales ca la extre­mitati sunt înfatisate mâini si picioare omenesti. Pe stâlpi sunt sculptate însa si alte imagini redate cu maiestrie, în­­fatisând vulpi, serpi, mis­treti, cocori, rate salbatice, precum si animale mitologice, stele si planete.

„Sa des­­­coperi ca niste vânatori-cu­legatori de fructe au ri­dicat Göbekli Tepe e ca si când ai afla ca cineva a construit un Boeing 747 în piv­nita, cu un cuti­tas”, ex­plica Klaus Schmidt în 2011, pentru „National Geographic”.

Construit din zece în zece ani

Cel mai socant aspect al descoperirii de la Göbekli Tepe nu este însa legat de faptul ca monu­mentul a fost ridicat de oameni care nu cunosteau nici macar roata ori scrierea, ci acela ca erau bieti vânatori si culegatori de fructe, nepracticând înca agri­cultura.

Göbekli Tepe reprezinta, astfel, o infir­mare a teoriei potrivit careia oamenii au devenit întâi sedentari, apoi s-au specializat în agricultura, s-au or­ganizat în asezari complexe si, în cele din urma, s-au pus pe construit sanctuare. Dimpotriva, desco­perirea celui mai vechi templu din lume pare sa demonstreze ca religia a fost cea care a deter­mi­nat, indirect, nasterea agriculturii.

Pentru ca toti acei oameni, mobilizati gratie unor credinte religioase, sa ridice un mo­nument de o asemenea anvergura, tre­buiau hraniti. Deci, domesticirea animalelor, dar si cultivarea unor cereale trebuie sa fi fost, potrivit unor intrepretari, o consecinta a ceea ce se întâmpla în sanctuar.

Ipoteza pare cu atât mai credibila, cu cât constructia a fost ridicata de-a lungul unei mari pe­rioa­de de timp, fiind realizata în diferite salturi: la câte­va zeci de ani, oamenii îngropau stâlpii tem­plului si ridicau noi cercuri.

Unul dintre cele mai vechi sate din lume, descoperit tot în Turcia

Undeva, în centrul Turciei, se afla un alt loc esen­tial pentru istoria umanitatii: situl Asikli Höyük, unul dintre primele din lume care surprinde momentul în care vânatorii-culegatori au renuntat la viata no­ma­da, stabilindu-se în asezari permanente si începând sa domesticeasca animale si sa cultive plante.

Rui­nele satului au fost descoperite în 1989 si, de atunci, descoperirile arheologice facute la fata locului nu în­ceteaza sa-i surprinda pe cercetatori.

Site-ul Asikli Hoyuk

Ei au aflat, de pilda, ca locuitorii din Asikli Höyük nu aveau o ie­rar­hie, fiind vorba de o comunitate egalitara. Cu al­­­te cuvinte, nu exista o clasa conducatoare, iar fe­me­ile nu aveau un statut inferior barbatilor.

Alta des­co­pe­rire neasteptata a fost aceea ca oamenii îsi du­ceau tra­iul mai ales pe… acoperisuri, care erau foarte apro­­piate unele de altele. Mortii si-i îngropau, în schimb, chiar sub propriile case, pentru a-i avea, în con­ti­nua­re, cât mai aproape pe cei dragi, trecuti în nefiinta.

Sedentari, dar bolnavi. Ca azi

Cel mai uluitor fapt constatat de cer­cetatori este însa al­tul: trecerea la noul tip de viata se­dentar nu i-a facut pe oa­menii din Asikli Höyük mai sanatosi si mai vigurosi, asa cum s-ar fi putut cre­de. Dimpotriva.

Du­pa cum a ex­plicat, într-un docu­men­tar re­cent, Mih­ri­ban Öz­basaran, de la Uni­versitatea din Istan­bul, care con­duce echi­pa de ar­heologi de la Asikli Höyük, noua dieta si noul stil de viata au condus, cel putin în prima instanta, la o multime de efecte ne­gative a­su­pra sanatatii oamenilor.

Com­­­parativ cu vâ­na­tori-cule­gato­ri, sa­te­nii care se apu­­casera de agricul­tura erau sensibil mai scunzi si aveau probleme den­tare accentuate – acest ultim fapt fiind pus pe seama can­ti­tatii sporite de car­bo­hidrati si glucide consu­mate.

În plus, ei sufereau de diferite afectiuni, puse în legatura cu ane­voiasa munca a pamântului. Unul dintre ei, dat ca exemplu de arheologi, avea, de pilda, doua ver­te­bre atât de tasate, încât se lipisera cu totul una de alta.

Cum se face însa ca, în aceste conditii vadit ne­pri­elnice, oamenii care alesesera calea sedenta­ris­mului si a agriculturii au avut, în cele din urma, câs­tig de cauza în fata vânatori-culegatorilor?

Ex­pli­catia a dat-o tot Mihriban Özbasaran, care a ara­tat ca diferenta a fost facuta de frecventa nasterilor. Daca vânatori-cu­legatorii îsi permiteau, în medie, sa faca un copil la distanta de câte patru ani, întrucât nu-si puteau du­ce traiul cu câte un prunc la sân si cu un altul, care abia învata sa umble, târât dupa ei, de mâna, locui­torii unui sat precum Asikli Höyük pu­teau face în medie câte un copil o data la doi ani.

Pe termen lung, acest fapt le-a dat oamenilor seden­tari un urias avantaj evolutiv, care a compensat din plin neajunsurile provocate de revolutionarul lor stil de viata. 

Bogdan

Per aspera ad astra