Asa a inceput istoria. Gobleki Tepe

Atât de des ne gândim ca oamenii primitivi au fost cruzi si neîndemânatici, mârâind unii la altii în timp ce purtau piei de animale si traiau în pesteri.

Îi vedem ca fiind reactivi luptând împotriva naturii si abia câstigând aceasta batalie pentru suprevietuire. Chiar daca aceste afirmatii sunt adevarate pentru o mare parte a antichitatii, în jurul lui 9,000 i.Hr. s-a întâmplat ceva dramatic.

A fost începutul erei în care omul era proactiv si a câstigat controlul asupra mediului si a destinului sau.

Nu stim exact cum s-a întâmplat acest lucru, dar avem câteva dovezi. O teorie interesanta vine de la psihologul Julian Jaynes care sugereaza ca mintea umana s-a divizat pentru cele doua tipuri de gândire, fiecare procesând gânduri într-o emisfera separata a creierului.

O parte procesa logica, detaliile, faptele si strategiile (în mod normal stânga) în timp ce cealalta procesa emotiile, simbolurile, limbajul si planificarea viitorului.

În cartea sa Originile Constiintei în Împartirea Mintii Bicamerale, Jaynes plaseaza acest eveniment dramatic aproximativ acum 3,000 de ani. Dar descopriri recente, ca cea din Turcia, de la Gobekli Tepe au împins evenimentul înapoi la mai mult de 11,000 de ani în urma.

Un pas mic pentru om. Un pas urias pentru umanitate.

 Înaintea împartirii muncilor în mintea umana, ideile si gândurile erau în general „aici si acum”. Civilizatia avansa încet prin repetarea comportamentelor si al strategiilor de succes. Atentia era îndreptata catre modele, mai ales cele legate de mâncare.

Anumite anotimpuri au adus diverse tipuri de animale migratoare care puteau fi vânate. Fructele coapte se gaseau din belsug în anumite regiuni în anumite sezoane, masurate prin numarul de luni pline trecute sau prin pozitia Soarelui fata de un munte.

Cel mai vechi calendar a fost descoperit în Uganda si este datat cam în aceasta perioada. Câteva situri din America de Nord sugereaza faptul ca pentru masurarea pozitiei Soarelui cultura Clovis folosea aliniamente de pietre, marcând si schimbarile climaterice sezoniere.

Oamenii stravechi erau vânatori si culegatori, întotdeauna în miscare, cu putine oportunitati pentru planuri de viitor, si îsi decorau trupul sau asezarile or construiau comunitati. Dar acest lucru s-a schimbat acum 11,000 de ani.

Cu ajutorul creierului care începea sa vada lumea în noi moduri, ideea de a cultiva hrana în locul vânatorii sau culesului a aparut pregnant.

În paralel cu programarea viitorului, plantarea semintelor si domesticirea animalelor pentru lapte, oua si carne a permis cresterea unor comunitati stabile. Odata cu aceste lucruri a venit si atât de necesara socializare si împartasire a ideilor ce a condus catre ceea ce noi numim civilizatie.

Aceasta parte evoluata a procesului gândirii umane nu este nicaieri mai evidenta decât în cazul sitului arheologic de la Gobekli Tepe, situat chiar la nord de granita siriana cu Turcia. Aici gasim dovada unei comunitati reale unde grupuri de oameni au lucrat împreuna pentru a crea adaposturi cu valente arhitecturale, un echilibru între forma si functiune si pentru un scop spiritual abstract. Influenta partii drepte a creierului este evidenta. Dar si mai remarcabile sunt elementele artistice gasite în interiorul acestor adaposturi.

Adaposturile sunt bine desenate. Pietrele în forma de „T” au fost taiate dintr-o cariera de la aproximativ un kilometru si cântaresc în jur de 20 de tone. Se estimeaza ca în jur de 500 de muncitori trebuie sa fi fost implicati în transportul si taiatul acestor pietre imense.

Pietrele sunt de fapt stâlpi ce sustineau un acoperis, probabil confectionat din lemn. Aranjati în cerc si ditantati câte 2 – 4 metri, stâlpii sunt parte a unui adapost finisat prin asezarea pietrelor între ei. Multe dintre aceste ziduri de piatra au fost gasite intacte.

Stâlpii de piatra sunt niste exemple uimitoare a ceea ce artistii numesc sculputura în relief. Pentru a realiza o asemenea lucrare trebuie sa gândesti abstract.

In acceptiunea artistilor care au creat acest monument forma sculptata exista deja acolo si este sarcina lor sa extraga materialul din jurul ei. E un soi de gândire „negativa” care cere abilitati cognitive speciale si creative ce apartin de partea dreapta a creierului.  Acelasi tip de gândire era necesar pentru a face vârfuri de sageata, precum Clovis, din silex.

Aceasta abilitate a fost, deodata si în mod misterios, la îndemâna tuturor mintilor umane în jurul lui 9,000 î.Hr.

Cine le-a facut?

În timpul ultime glaciatiuni, populatia umana a fugit din fata climatului dificil si s-a straduit sa supravietuiasca în regiuni cu clima mai blânda, cum ar fi zona Lavent (în ziua de azi în Turcia).

Datele arheologice arata cum un grup de vânatori nomazi, denumiti Kebarani, au ocupat zona între 18.000 si 9.500 i.Hr. Tribul Kebaran nu era artistic. Cele mai mari realizari ale lor erau adaposturile din piatra necioplita construite în diversele situri unde poposeau în migratiile lor sezoniere si productia de unelte si arme miniaturale.

Regiunea nu era atât de arida si stearpa cum arata azi. Multe animale mici si pasari erau surse abundente de hrana si aceste pietre nefinisate dar ascutite erau folosite pe post de vârfuri de sageata sau sulita dar si ca unelte pentru taiat si curatat. Uneltele nu erau foarte sofisticate dar erau ascutite si puteau fi confectionate usor folosind materiale gasite în natura.

Se crede ca poporul Keraban se muta catre zonele înalte în sezonul cald si se retragea catre pesteri si adaposturile de piatra în sezonul rece. Nu prea exista dovezi cum ca ar fi depozitat sau strâns hrana si cu siguranta nu exista urme ale unor culturi agricole sau ale cresterii animalelor. Este foarte clar ca traiau în prezent.

În contrast cu cultura Keraban, constructorii edificiilor de la Gobekli au demonstrat ca erau capabili sa sculpteze piatra la o scara mult mai mare. Aceasta implica faptul ca au avut destul timp pentru a duce la maiestrie aceste tehnici si ca deja stiau sa practice agricultura si sa creasca animale pentru a supravietui. Nu suntem siguri daca acesti constructori îsi au originea în poporul Keraban si si-au dezvoltat aceste facultati mentale, dar asa se pare ca este.

În anii 50 arheologul Rose Solecki a început sapaturile într-o pestera lânga râul Marele Zab în Kurdistan – aria geografica de unde au pornit cei din poporul Keraban. Pestera fusese folosita pentru înmormântari în perioada în care acestia au ocupat acest pamânt. În interiorul mormintelor s-au gasit cranii de capra asezate lânga oase din aripile unor pasari mari de prada, inclusiv de vultur barbos, vultur grifon, acvila de mare cu coada alba si dropie.

În 1977 ziarul Sumer a publicat un articol cris de Rose Solecki intitulat Ritualuri ale pasarilor la Zawi Chemi Shanidar unde descrie descoperirile facute, sugerând ca acele aripi au fost folosite în componenta unor costume folosite la ritualuri, purtate ori ca decoratie sau în scopuri ceremoniale.

De ce vultur?

Renumitul scriitor atenian Aeschylus spunea:

Ce pasare-i curata si praduieste o alta pasare? – În plus toate pasarile sunt , sa zicem, întotdeauna vigilente; se lasa vazute de noi mereu; dar vulturul e pasare rara, iar arareori poti întâlni pe cineva care le-a vazut puii; raritatea lor a ridicat întrebari în unii oameni, cum ca vin la noi de pe alta lume; ca ghicitori puse pe seama conceptiei divine a tuturor lucrurilor neproduse de natura sau de ele însele.”

Înaintea timpurilor când oamenii aveau „creiere duale” erau legati de natura. Erau parte din migratii la fel de mult ca si prada lor. Erau condusi de anotimpuri la fel ca toate speciile de animale si plante de pe pamânt. Astfel ca a lor conexiune cu natura si cu lumea spirituala era puternica. „Dumnezeu” nu era un super-om ci mai degraba era reprezentat de diverse calitati ale speciilor de animale, cum ar fi vulturul. Aceasta era epoca inocentei pentru om – epoca samanismului.

Can Goknil scrie în Miturile Creatiei din Asia Centrala pâna în Anatolia: Imagini din Miturile Creatiei ale Turcilor despre samanism:

„Samanismul este un sistem de credinte comun din Turcia pâna în Asia Centrala. Atât barbatii cât si femeile puteau fi preoti samani si în cadrul vechilor grupuri de Turci erau numiti Kam. Kamii se îmbracau în cu haine complicate ca sa îsi arate puterile supranaturale. Acompaniati de tobe în ritualurile lor, aveau credinta ca pot zbura cu ajutorul animalului lor de putere. În cadrul acestor zboruri atingeau diverse niveluri ale Cerului sau Lumii de Jos. La întoarcerea în aceasta lume, foloseau informatia primita pentru ajutorul celorlalti.”


Conditia si istoria sitului

Gobekli Tepe e situat pe un mic deal. Denumirea se traduce prin „deal cu buric” sau „deal cu ombilic” în turca. În anii 60 arheologi de la Universitatea din Chicago au studiat situl ca parte dintr-un studiu general al regiunii. S-au desoperit niste ruine ale unei manastiri vechi pe sit si la acel moment nu s-a facut niciun efort pentru a gasi ceva cu vechime foarte mare.

În anii 90 un cioban local a observat niste pitere sculptate speciale iesind din pamânt si a anuntat autoritatile. Vestea a ajuns la Institutul German de Arheologie din Istanbul si un anume Klaus Schmidt a revizitat situl în 1994. A strâns câteva artefacte de pe teren si a gasit similaritati între acestea si niste piese de muzeu datate în jurul anului 9,000 i.Hr. Rapid, o echipa germana-turca sapa la locul sitului.

Întregul sit acopera 22 acri. Vârful dealului este aproape plat cu o „umflatura” de aproximativ 300 metri în diametru si 15 metri înaltime ce pare sa contina marea majoritate a materialului arheologic. Numai un acru a fost examinat pâna acum.

Situl pare sa fie datat cel devreme în 9000 si 8,000 i.Hr., dar artefactele de pe teren au fost datate între 11,000 si 12,000 i.Hr.. Acestea sunt exact la intersectia erelor de vânatori-culegatori si epoca agricola.

Klaus Scmidt, arheologul sef de la Gobekli Tepe a speculat ca triburile de vânatori-culegatori au locuit  în apropierea acestui loc în corturi confectionate din piei de animale si au construit complexul de-a lungul a câtorva decade. Nu sunt dovezi concrete ca practicau agricultura.

De fapt, sunt multe capete de sageata din silex descoperite în sit. De asemenea, oase de animale salbatice înconjoara terenul, multe dintre ele purtând semnele unor violente asupra lor. Asta sugereaza ca agricultura si domesticirea animalelor era în curs de dezvoltare.

Sunt sapte structuri rotunde pe teren, cu diametrul de la 10 pâna la 30 de metri. Pâna acum doar 4 au fost exacvate. Scanarea terenului arata ca exista cel putin 16 constructii îngropate în deal, constituite din aproximativ alti 200 de stâlpi în forma de T.

Fiecare adapost are stâlpi exteriori de aproximativ 1,80 metri si stâlpi centrali de aproximativ 2,7 pâna la 3 metri. Aproape toti acesti stâlpi au sculturi în relief reprezentând animale cum ar fi vulturi, vulpi, lei, bovine, mistreti, scorpioni, furnici si serpi.

Exista de asemenea un numar de statui de sine statatoare, grav avariate si acoperite de oxid de calciu, probabil reprezentând tot animale. Pardoselile sunt confectionate din argila arsa (terazzo) si exista si câte o banca joasa pe conturul constructiei în interiorul si în exteriorul zidului.

Ciudat, nu exista dovezi ca oamenii au locuit în aceste adaposturi. Nu exista vetre pentru gatit, oase sau gunoi. Aceste elemente împreuna cu totemurile vulturului i-au condus pe multi catre ideea ca au un scop religios. Cu toate ca nu s-au descoperit morminte, se crede ca situl a fost posibil un cimitir pentru morti. S-au despoerit ramasite umane în afara perimetrului. Aceasta sugereaza ca oamenii au fost îngropati sau lasati în aer liber pentru a fi mâncati de catre animale. Asta ar aduce argumente pentru vulturii gasiti pe totemurile de pe stâlpi.

Câteva paradoxuri ale sitului

Situl arata doua ere pentru constructii, separate de mii de ani. Cea mai veche era, începând aproximativ acum 11.000 de ani contine cele mai elaborate sculpturi cu atentie pentru detaliu. Avansând câteva mii de ani maiestria se deterioreaza! Se folosesc modele mai practice si simpliste cu foarte putine sau nicio decoratie. Desigur ne asteptam sa fie invers – mai ales pentru ca situl a fost în uz pentru câteva mii de ani!

Un alt paradox este între anii 8.000 si 7.500 i.Hr. când Gobekli Tepe a fost acoperit deliberat cu aproximativ 300 – 500 metri cubi de pamânt si abandonat. Motivul abandonului este necunoscut.

Agricultura si domesticirea animalelor

Acum 10,500 de ani agricultura a pornit din dealurile din jurul lui Gobekli Tepe. Dovezile arheologice arata faptul ca grâul era plantat si recoltat, la fel si alte plante locale.

Animale, precum oi, bovine si porci erau crescute în turme pentru lapte si carne. Câini si pisici au fost domesticite si folosite probabil pentru controlul daunatorilor sau sa apere recoltele de rozatoare si hoti. Un batrân a fost descoperit îngropat împreuna cu câinele sau.

Artele

În afara sculturilor în relief ale diverselor animale, s-a descoperit cea mai veche statuie în marime naturala a unui om. Ea a fost realizata dintr-o lespede de travertin si are ochii din obsidian. Testele arata ca are 12,000 de ani.

 Gradina Edenului?

Câtiva carturari biblici au asociat Gobekli Tepe cu mitul Edenului. Potrivit acestei interpretari mitul se refera la tranzitia de la societatea de vânatori-culegatori la cea bazata pe agricultura. Se crede ca stilul de viata al vânatorilor-culegatori era placut si usor, cel putin în zone pline de resurse.

Agricultura în schimb implica multa munca si probabil ca nu era foarte productiva la început. Pierderea Edenului e simbolizata de tranzitia catre agricultura si poate fi o amintire a ceea ce s-a întâmplat la Gobekli Tepe. Dumnezeu îi spune lui Adam:

” Blestemat este acum pamântul din pricina ta. Cu multa truda sa-îi scoti hrana din el în toate zilele vietii tale.”

„Dar Dumnezeu stie ca, în ziua cand veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul.” -Facerea 3:5 „

Bogdan

Pentru fiecare de ce trebuie sa existe un cum