Mesageri din lumea umbrelor

 Viziunile se numara printre manifestarile cel mai greu explicabile ale spiritului omenesc. Din pacate, specialistii, ori le iau în derâdere, ori se intereseaza de ele prea rar.

Multi dintre noi am fost familiarizati, înca din co­pilarie, cu viziunile descrise în Bi­blie.

Oare cine nu a fost surprins de po­vestea lui Ieze­chiel, despre fabu­loa­sa nava cereasca, de Scara lui Iacob sau de Apocalipsa? Vi­zio­narii din Vechiul Testa­ment erau niste indivizi cu totul speciali, care aveau puterea rara si foarte misterioasa de a co­mu­nica cu divinitatea.

În schimb, în zilele noas­tre, se crede ca vi­ziu­nile au ceva patologic în ele. De multe ori, cei care afir­ma ca au avut viziuni sunt banuiti ca sufera de schi­zo­frenie sau de delir.

De la o vreme încoace, lu­crurile încep sa se schimbe. Studii recente, realizate în America cu aju­torul socio­lo­gilor, arata ca se întâmpla destul de des ca oameni perfect sanatosi sa aiba viziuni. Ba unii din­tre ei au vi­ziuni pe par­cursul întregii vieti. Temându-se însa ca vor fi considerati drept bolnavi mintal, se feresc sa vor­beasca despre acest lucru. Cert este ca viziunile re­pre­zinta o rea­litate. Is­toria feno­me­nului este veche, fiind studiata în toate timpurile cu mult in­te­res.

Fantomele din nori

Uneori se poate întâmpla sa vedem chi­puri ome­nesti în norii de pe cer. Acest fe­no­men se numeste pa­reoi­do­lie. Ea face parte din categoria iluziilor, pentru ca unui stimul extern vizibil – norul – i se da o interpretare care permite observarea pe cer a unei imagini încar­cate de sens.

Una dintre caracteristicile prin­ci­pale ale pareoi­do­­liei este ca, atunci când sunt fixate cu privirea, ima­ginile nu dispar imediat.

Generalul Patton

Dat fiind faptul ca iluziile pareoidoliei tin de un sti­mul extern, este posibil ca ele sa fie semnalate si celor din jur, iar acestia sunt de acord de fiecare data în ceea ce priveste imaginea pe care o vad.

În acest fel se ex­plica iluziile colective, când un numar mare de oameni vad, de exemplu, fata lui Hristos pe pe­re­tele unei bi­se­rici.

E suficient ca o singura persoana sa distinga chi­pul Mântuitorului pe un suport oarecare, si ceilalti din jur vor face la fel. Odata ce oamenii vad imaginea, este im­posibil sa îi mai convingi apoi ca ceea ce au vazut era acolo de mai mult timp. Pentru obisnuitii locului res­pectiv este ca si cum aparitia s-a materializat fara niciun motiv aparent.

„De douazeci de ani treceam cu ma­sina prin fata acelei cla­diri”, va spune un om, ime­diat dupa ce a avut o vi­ziu­ne. Iar mai apoi va adauga: „Daca Fecioara Maria ar fi fost mai demult acolo, pe aco­peris, as fi vazut-o. Sunt sigur ca ea a aparut chiar în clipa aceea”.

Imediat ce se afla despre o astfel de vi­ziu­ne, pelerinii merg cu miile la locul aparitiei. Chiar daca cred sau nu în realitatea ei, toti au un comportament respectuos. Iar scepticii ramân discreti.

Dar aceste aparitii nu sunt numai de natura reli­gioa­sa. În de­­sertul din Egipt exista ki­lo­metri întregi de drum pe care au fost aruncate foarte multe cutii de bauturi racoritoare goa­le, acope­ri­te cu plante fosi­li­za­te, ceea ce le da un aspect ciu­dat, de pa­dure de piatra. Multi calatori ce trec pe aco­lo po­ves­tesc ca au avut viziu­nea unor uriasi mumificati sau a unor vase cu pânze de dimensiuni foar­te mari.

Pareoidolia se afla la baza di­fe­­ritelor for­me de in­can­tatie. Când membrii tribului Kahu­nas din Hawaii îsi pun între­bari exis­ten­tiale, ei se uita timp înde­lun­gat cu mare atentie la nori, în spe­ranta ca formele pe ca­re le vor ve­dea aparând le vor oferi ras­pun­surile pe ca­re le ca­uta.

Capno­man­­cia (o ramura a pareoidoliei) sau incan­tatia cu ajutorul norilor de fum este înca prac­ticata de popu­la­tiile indigene din Ame­rica Cen­trala.

În Europa, în Evul Me­diu, acest obicei era prac­ticat în special de înteleptele sa­tului si ti­ne­re­le fecioare. Si în pre­zent, mai exista destul de multi clarvazatori care pot citi vii­torul în desenele lasate de fum pe cer.

Câteodata, pareoidolia serveste si la aparitia ima­gi­nii unor persoane de­functe.

Asa i s-a întâmplat, de exem­plu, generalului George Patton, care pe un câmp de lupta din Franta a avut o viziune stupefianta cu stra­mosii sai. Iata ce relateaza în cartea sa de me­mo­rii, intitulata „Before the Colors Fade”:

„Sunt absolut con­­vins ca spiritele stramo­si­lor nostri ne însotesc întotdeauna. Ei ne suprave­ghea­za si asteapta mult de la noi. Iar uneori, ni se în­tâmpla chiar sa îi vedem. Îmi amin­tesc ca în­tr-o zi, pe când luptam în Franta, rama­seseram blocati sub focul artileriei germane. Eram lipit de pamânt, mort de frica, neavând nici macar curajul sa ridic capul. Dar într-un târziu, am hotarât sa fac to­tusi acest lucru si am ridicat ochii în directia unui grup de nori care stra­luceau, fiind luminati de soa­rele ce apunea. În clipa aceea, le-am vazut fetele bunicului si fra­tilor sai. Nu îsi miscau bu­zele, nu sco­teau niciun cu­vânt. Ma pri­veau fara mâ­nie, dar cu un aer con­tra­riat. Pu­team citi în privirea lor ceea ce îmi spuneau: «Geor­gie, Georgie, suntem foar­te suparati ca te ve­dem culcat la pamânt. Amin­teste-ti ca multi Pattoni au murit, dar ni­ciodata vreunul dintre ei nu a fost las». M-am ridicat, mi-am luat pusca si am co­man­dat din nou trupele. La sfârsitul bataliei, eu si cei­­lalti baieti eram tot acolo, dar de data aceasta zâm­beam cu totii. Victoria era de partea noastra”.

Daca tot am vorbit despre generalul Patton, care a fost una dintre marile figuri ale istoriei americane, este interesant de semnalat ca el credea cu convingere si în existenta fantomelor, si asta din cauza ca, de mai multe ori pe câmpul de lupta, l-a vazut aparând pe de­func­tul sau tata.

„Tata aparea în fiecare seara în cor­tul meu. Ma linistea, spu­nân­du-mi ca în timpul ba­ta­liei ce avea sa urmeze a doua zi voi fi foarte curajos. El era la fel de real ca în timpul vietii, atunci când îmi vor­bea în biroul sau din casa noastra de la Lake Vineyard”.

Templele lui Esculap

Cunoastem cu totii caduceul, simbol misterios al profesiei de medic. Înlantuiti în jurul unui bat îna­ri­pat, doi serpi ne contempla la intrarea în spitale sau de pe cartile de vizita ale doctorilor. Dar putini dintre noi stiu semnificatia acestui simbol. Pentru a o cu­noaste, tre­bu­ie sa ne întoarcem în Grecia Antica, în tem­plele lui Es­culap, unde se practicau, pe scara larga, incubari de vi­se.

Esculap a fost un medic de mare renume caruia, dupa moarte, i-a fost acordat statutul de di­vinitate.

În întreaga tara s-au construit sanctuare în onoarea sa. Existau trei sute cu totul, dintre care cel mai cu­noscut, cel al lui Epidaur, servea drept model pen­tru celelalte temple de incubare a viselor. În scop terapeutic, erau suscitate niste viziuni absolut ex­traor­dinare. Când un in­divid era atins de o maladie in­curabila sau nu mai putea suporta durerile, el mer­gea într-un tem­plu al lui Esculap. Bol­navii faceau aceste calatorii pen­­tru a avea vise în­carcate cu viziuni, de la care sperau o vindecare a bolii. Daca aveau no­roc, ei pu­teau fi consul­tati chiar de Esculap în per­soana.

Templul lui Epidaur, care era cel mai im­por­tant, fu­sese amenajat astfel încât sa poata fi ca­zati si hraniti toti pacientii care mergeau acolo, pentru a-si as­tepta rândul la tratament.

Partea centrala a templului era constituita dintr-o cla­dire imensa, numita aba­ton, ce era înconjurata de o curte. Când sosea clipa potrivita, pelerinii intrau în curte, se culcau si dor­meau pâna ce îl visau pe Esculap, îmbracat într-o haina facuta din blana si tinând în mâna caduceul.

Mai apoi, el îi invita sa intre în abaton, o uriasa ca­mera mo­­bi­la­ta cu paturi înguste, ce erau numite kli­nis. Ele se­ma­nau cu niste canapele încli­nate la 45 de grade, astfel încât capul si pieptul pa­cien­tului sa se afle mai sus, în raport cu picioarele. De la acest klinis vine cu­vân­tul „clinica”.

Esculap intra în abaton în tim­pul nop­tii. Îmbracat cu haina sa din blana si pur­tând ca­du­ceul, el îi spunea fiecarui bolnav în parte cât era de preo­cupat de soarta lui si îl trata. În foarte mul­te cazuri consemnate în scris, prescrierile si metodele sale au avut drept re­zul­tat vindecari fulge­ratoare.

Pa­cientii re­cu­noscatori pla­teau mai apoi unor sculptori în piatra, pentru a grava toate detaliile maladiei, ale vi­zi­u­nii si trata­men­tului, astfel în­cât ceilalti bolnavi sa fie la curent cu aceste mi­ra­cole.

Doua mii de ani mai târ­ziu, povestea acestor ca­zuri clinice înscrise în piatra es­te fascinanta:

„Un om ale carui de­gete, în afara de unul singur, erau para­li­zate, a venit la Es­culap. Când a citit tabletele din tem­plu, nu si-a putut ascunde neîncrederea si a râs de ce scria acolo. Dar în somn a avut o viziune. A va­zut cum juca zaruri în curtea templului si cum toc­mai se pre­gatea sa le arun­ce, când Es­culap a aparut din senin, s-a re­pezit la mâ­na sa si l-a tras de degete. Dupa ce a ple­cat, pa­cientul a obser­vat ca si le poa­te misca. Escu­lap a venit din nou la el si l-a în­trebat da­ca si de acum încolo o sa mai aiba în­doiala fata de cuvintele gravate pe ta­bli­tele din tem­plu. „Pentru ca la în­ce­put nu ai avut în­cre­dere în vin­­de­ca­rile mele, care ti se pa­reau im­po­­si­bile, te vei numi de acum în­colo Necredinciosul”, a spus me­dicul.

Când a venit zi­ua, omul se vin­decase.

„Ambrosia, sotia lui Athe­nes, era oarba la un ochi. A venit sa-i ceara aju­tor lui Es­culap. Plim­bân­­du-se în ju­rul tem­plu­lui, ea râdea de povestile scri­se pe pietre, pa­rân­du-i-se incredibil, im­po­­sibil, ca orbul si pa­ra­li­ti­cul sa poata fi vin­de­cati doar prin­tr-un sim­plu vis. Dar, în timpul som­­nului, si ea a avut o vi­ziu­ne. L-a vazut pe Es­cu­­lap stând lânga patul sau. I-a spus ca o va vin­de­­ca, dar în schimb îi va cere sa ofere în dar temp­­­lu­lui un purcel de ar­gint, semn al ig­no­ran­­tei sale. Apoi, Es­culap a facut o mica incizie în o­chiul bol­na­vei si a tur­nat acolo o po­tiu­ne. A doua zi, când s-a trezit, femeia oarba îsi recapatase vederea”.

Grecii nu erau singurii care foloseau incu­ba­rea viselor. Procedeul a mai fost folosit în nu­me­roase cul­turi din lume – Egiptul Antic, Mesopotamia, Canaan si Israel.

Ritualul incubarii viselor era foar­te im­por­tant si în Japonia, unde s-a per­pe­tuat pâna în secolul al XV-lea. Pe­lerinii care aveau necazuri mergeau în­tr-un loc sa­cru, în speranta ca divinitatea le va adu­ce un vis salva­tor. De multe ori, ei gaseau so­lutii pentru pro­blemele pe care le aveau. Niste en­titati le apareau sub forma de viziune, vinde­cân­du-le bolile si, uneori, ca si la aba­ton, practicând, în tim­pul viselor, un anumit tip de chi­rurgie.

Cercetatorii fac o distinctie foarte clara între aces­te aparitii si visele obisnui­te. De fapt, cei mai multi dintre pa­ci­en­tii din Grecia Antica, ale caror relatari au dai­nuit în timp, au insistat asupra fap­tului ca aceste vi­ziuni se produceau doar atunci când ei se aflau într-o stare intermediara, între somn si veghe.

Bilele lui Edison

În mod traditional, starea „crepus­cu­lara” din­tre constienta si somn este nu­mita hipnagogie. Su­biectul vede ceea ce îi transmite subconstientul sau.

În anu­mite ca­zuri, poate fi vorba despre sec­vente de via­ta. Dar, uneori, se întâmpla ca aceste ima­­gini sa aiba o sem­nificatie puter­ni­ca.

Hipnago­gia se instaleaza în mod bizar, în timp ce su­biectul se afla în miscare si face gesturi absolut uzua­le. Una dintre ma­ni­festarile acestui fe­no­men este „omul ca­re dis­pare”.

Thomas Edison

Noaptea, su­biectul vede, de exemplu, pe ci­neva îndreptându-se spre el, pe stra­­da, si dis­parând apoi în mod subit.

O mare parte dintre oamenii normali au trait ex­pe­rienta acestor imagini foar­te vii, care apar în mo­men­tul când sun­tem pe punctul de a adormi. Sunt ima­­gini colorate, care, uneori, iau forme su­pra­rea­liste.

Geniile creative au apelat une­ori la astfel de stari hipnagogice pen­tru a-si rezolva problemele.

Unul din­tre cei care au folosit aceasta tehnica a fost Tho­mas Edison. El avea obiceiul sa-si pe­trea­ca noaptea în birou, în clipa în care nu putea gasi solutia la o problema pe care o studia. Savantul american observase ca atunci când te afli în stare de hip­nagogie, cazi cu usurinta într-un somn profund. Iar, oda­ta adormit, uiti ima­ginile care s-au produs. Pentru a evi­ta acest lucru, îna­in­te de a adormi, Edi­son lua o bila de metal în fiecare mâna. De o parte si de cealalta a fotoliului aseza niste ligheane de me­tal.

Când era pe punctul sa adoarma, bi­lele îi sca­pau din mâini si cadeau în li­gheane, fa­când mult zgomot. El se trezea pe loc si îsi amintea perfect experienta hip­nagogica pe care o avusese.

Bunica din oglinda

Dupa ce a condus mai multe experi­men­te ino­va­toare, în timpul carora stu­dia fe­no­me­nul apa­ritiilor, celebrul medic ame­ri­can Raymond Moody, autorul cartii „Viata dupa Viata”, s-a hotarât sa încerce pe cont propriu acest fenomen bizar. Ex­perienta pe care a trait-o i-a schim­bat cu totul fe­lul de a vedea viata.

La început, Moody a avut o dilema în ce priveste oportunitatea de a fi el însusi su­biectul experientei.

Se temea ca, în cazul când aparitia s-ar produce cu ade­va­rat, emotia întâmplarii sa nu-l împie­di­ce sa îsi pastreze obiectivitatea.

Pe de o parte, era prea legat de rolul stiin­tific de cercetator obiectiv al viziunilor, dorind sa ramâna în­tr-o pozitie cât mai neutra, pen­tru a judeca re­la­ta­rile fa­cu­te de per­soa­ne­le cu care lucra.

Pe de alta par­te, ten­ta­tia de a în­cer­ca ex­pe­ri­men­tul pe pro­pria persoana era foar­te ma­re, pen­tru ca înca din copi­larie fu­­sese fasci­nat de func­tio­na­rea cre­ie­ru­lui ome­nesc si îsi do­rise din­tot­dea­­una sa stie cum era o apa­ritie.

Raymond Moody

„Ceea ce m-a derutat cel mai tare în cazul apa­­ritiilor colaboratorilor mei era ca, du­pa spusele lor, aceste în­tâl­niri erau absolut reale, nu fruc­tul ima­gi­na­tiei lor. Eram cu a­tât mai perplex, cu cât alesesem pentru acest ex­pe­­ri­ment niste oa­meni foarte echi­li­brati. La în­ceput, îmi i­ma­­ginam ca niciunul dintre ei nu o sa-mi spu­na ca în­tâl­ni­rea pe care a a­vut-o cu vi­zi­ta­torul din lumea de dincolo este reala.

Ma astep­tam sa îmi spu­na ca acea vi­ziu­ne co­respundea cu genul de ima­gine pe care o ai în vis, si nici­­decum ca era o persoana adevarata. Dar nici vorba de asa ceva. Toti cei care au avut viziuni au in­sistat asupra faptului ca ele se pe­trecusera în rea­li­­tate, în pre­zenta unei rude defuncte. «Stiam ca era ma­ma», mi-a zis unul dintre ei. Si, prac­tic, toti ceilalti mi-au descris aceasta ex­pe­­rienta ca fiind «mai ade­varata decât rea­li­tatea».

Eram convins ca daca voi vedea o apa­ritie, în cazul meu, ea va fi diferita. «Daca o sa vad asa ceva, nu sunt nebun sa cred ca este real», mi-am spus. Apoi am ales sa încerc sa o vad pe bu­ni­ca din partea mamei. Eu m-am nascut în tim­pul celui de-Al Doilea Raz­boi Mondial si, chiar în ziua nasterii mele, tatal meu a fost trimis pe front. A lipsit timp de optsprezece luni, si astfel bunica si-a asu­mat cele mai mul­te dintre res­pon­sabilitatile lui. S-a des­cur­cat de minune si am con­si­de­rat-o în­tot­deauna drept cel mai blând, mai bun si mai li­nistit om pe care l-am cunoscut în viata mea. Ea a în­sem­nat foarte mult pen­tru mine si, de când a mu­rit, mi-a lipsit foar­te mult si as fi fost încân­tat sa o revad, indi­ferent în ce mod.

Într-o zi, am petrecut mai multe ore pre­gatin­du-ma sa apara. Am rememorat foarte multe amintiri le­gate de ea si m-am uitat la fotografiile ei.

Apoi m-am asezat într-un loc pe care îl numesc «scena apa­ritiei» si, în lu­mina blânda din camera, am în­ceput sa ma uit într-o oglinda care era asezata astfel încât ceea ce vedeam sa aiba trei dimensiuni.

Am petrecut ast­fel o ora întreaga, fara sa-i simt pre­zenta. Pâna la urma, am abandonat ex­pe­rimentul, con­clu­zio­nând ca sunt o persoana cu totul închisa fata de astfel de apa­ritii.

Dar mai târziu, am avut o întâlnire care mi-a schim­bat viata. Ceea ce s-a întâmplat mi-a mo­dificat ra­dical conceptia asupra rea­litatii. Sta­­team pe un scaun, sin­gur, într-o camera, când o femeie a intrat pe neasteptate.

Imediat ce am vazut-o, mi-am dat seama ca era cineva pe care o cunosteam, dar totul s-a pe­tre­cut asa de re­pede, încât mi-au tre­buit câteva clipe pen­tru a avea pre­zenta de spirit de a o saluta politicos. Ime­diat mi-am dat seama ca femeia aceea era bunica din par­­tea ta­talui, decedata cu câtiva ani în ur­ma.

Îmi amin­tesc ca am strigat «Bunico!» si am ridicat mâinile. Cu un respect amestecat cu teama, am privit-o apoi drept în ochi. Cu dragoste si blândete, spunându-mi pe nu­me­le cu care doar ea ma chema pe când eram mic, mi-a confirmat cine era. Când am în­teles, în minte mi-au venit ne­nu­marate amin­tiri legate de ea. Dar nu toate erau placute.

Daca amintirile cu bunica din partea mamei erau toa­te mi­nunate, nu as putea spu­ne ace­lasi lucru des­pre bu­ni­ca din partea tatalui. Îmi amin­tesc – de pil­da – cum atunci când faceam câte o poz­na co­pi­la­reasca, ea îmi spunea de fiecare data ca voi ajun­ge în iad, daca nu respect poruncile lui Dum­­ne­zeu, bineînteles, în modul în care le inter­preta ea. Ast­fel, în­tr-o zi, mi-a spalat gura cu sapun, pentru ca spu­se­sem ceva care, dupa parerea ei, era urât.

Dar, când am privit aparitia aceea drept în ochi, mi-am dat seama ca femeia care se afla în fata mea se schim­base într-un mod pozitiv. Simteam în per­soa­na ei o caldura, o dragoste si o empatie fara margini.

Am vor­bit despre trecut si despre unele momente pre­cise ale co­­pilariei mele. Din când în când, îmi amin­tea unele lu­cruri pe care le uitasem. Tot ce mi-a spus ea mi-a schim­bat con­siderabil viata si ma simt mult mai bine de atunci.

Nu stiu cât a durat exact în­tâl­ni­rea noastra în timp real. Probabil destul de mult, am fost asa de emo­tio­nat, încât nu m-am uitat la ceas. Cum s-a terminat vi­zi­ta ei? Eram asa de ab­sor­bit, încât i-am spus doar «la re­­vedere». Am hotarât ca ne vom revedea si, pur si sim­plu, am iesit din ca­me­ra. Când m-am întors, nu mai era acolo. Imaginea bu­nicii mele disparuse.”

formula-as.ro

Bogdan

Pentru fiecare de ce trebuie sa existe un cum