Scoala magilor

Putini sunt cei care stiu ca magia alba si neagra e scrisa în carti. Puterea solomonarilor, a samanilor si a alchimistilor se afla închisa în biblioteci, în grimoare, ale caror file ascund secretul marilor taine ale vietii.

Pline de descântece si blesteme, de incantatii si retete misterioase, aceste veritabile manuale ale magiei constituie un tezaur pagân, care coboara pâna în vremurile de aur ale regelui biblic, Solomon.

Istoria ne spune, de altfel, ca de pe timpul celor mai vechi civilizatii terestre, magii si preotii si-au consemnat cunostintele ezoterice în scris. Transmise din mâna în mâna, din generatie în generatie, aceste scrieri reprezinta esenta experientei spirituale a umanitatii de dinainte de crestinism.

În perioada antichitatii, se considera ca ma­nua­lele de magie conti­neau o mare întelepciune, care tre­buia sa ramâna apa­najul elitelor preotesti.

Odata cu crestinismul, scrierile ezoterice au intrat în opozitie cu Biblia, dobândind o reputatie malefica, la fel cu cei care le practicau.

În Europa, apogeul interzicerii lor a avut loc în Evul Mediu si apoi în Renastere. Intransigenti si zelosi, prelatii occidentali încurajau arderea cartilor de magie împreuna cu cei care le consultau, uitând ca per­so­najele din prim-planul Ve­chiului Testament, începând cu regele Solomon, fusesera figuri eminente ale prac­ti­cilor „vrajitoresti”. Dar, în ciu­da amenintarilor si a perse­cu­tiilor, grimoarele vechi s-au pas­trat de-a lungul seco­lelor, bine dosite, în compar­ti­mentele secrete ale biblio­tecilor.

În mod paradoxal, numerosi membri ai clerului pas­­trau ei însisi, în mod clandestin, carti de magie.

Se pare, de altfel, ca o parte din multimea magilor medievali au fost clerici. Iar daca unii papi au promulgat edicte împotriva vrajitoriei, altii, precum Urban al VIII-lea, au dat dovada de indul­gen­ta, ba chiar si de o anumita curiozitate vizavi de ocultism.

Atractia pentru magia neagra, dezvaluita de aceste carti interzise, era asa de puternica, încât foarte multi oameni civilizati au ajuns pâna acolo încât si-au pus viata în pericol, refuzând sa recunoasca faptul ca îndelet­ni­cirile lor oculte erau malefice.

Replicile erau pe masura. Distrugerea unei carti lua de multe ori aspectul unui exorcism, a unei exe­cu­tii capi­tale, ca si cum paginile ar fi ascuns vreun de­mon. Ce-i drept, scrierile medievale vorbesc despre carti care au înne­grit cerul sau au scos strigate as­cu­tite, atunci când au fost aruncate pe rug.

Invocarea spiritelor

Asa cum noi acceptam în prezent faptul ca suntem legati de pamânt prin fortele gravitatiei, stramosii nostri credeau ca aerul care îi înconjura era populat de spiri­te invizibile.

Grimoarele medievale descriu ri­tualurile com­plexe prin care aceste spirite puteau fi invocate si facute vizibile, pentru a fi obligate apoi sa execute do­rin­tele in­vo­catorului.

Opozitia sistematica a catoli­cis­mului e cu atât mai de înteles, cu cât se stie ca cele mai negre dintre manualele de magie pro­pu­neau instructiuni detaliate pentru purificarile rituale.

Ele recomandau practican­tu­lui sa foloseasca nume de sfinti si simboluri religioase pen­tru a se proteja si a stapâni entitatile pe care le in­voca. Or, Biserica a afir­mat totdeauna ca toate spiritele invocate de vraji­tori sunt doar demoni, iar în­cer­carea de a-i stapâni prin intermediul numelor sacre este o blas­femie cumplita.

Replica magicienilor, a alchimistilor si a descân­tatorilor, ca îndeletnicirile lor nu au legatura cu diavolul, ci cu credinta, si ca ezoterismul este o cer­cetare a pu­te­rilor launtrice ale omului, n-a fost luata în seama si încapatânatii au murit arsi pe rug, în brate cu grimoarele lor.

În prezent, cea mai cunoscuta dintre cartile de magie este, cu siguranta, „Necronomiconul”.

Subin­ti­tulata „Car­tea Numelor Moarte”, ea are reputatia de a fi unul din­tre cele mai „periculoase” grimoare, da­to­rita faptului ca cei care îi citesc revelatiile înne­bunesc. Un zvon între­ti­nut în mod savant îi atribuie paternitatea acestei scrieri „arabului de­ment” Abdul al Hazred, care a murit, con­form le­gendei, la Damasc, în anul 728, sfâsiat de niste draci invizibili. Opera lui demonica i-a su­pra­vietuit, sub forma unor traduceri rare.

Un potential sinistru

În secolul 20, primul care a pus în circulatie „Ne­cronomiconul”, pe care l-a inclus într-o lu­crare fantastica, a fost scriitorul american H.P. Lovecraft.

Doi alti ame­ricani, Daniel Harms si John Wisdom Gonce, au dise­cat din abundenta documentele ezoterice în cartea lor „The Ne­cronomicon Files”, prezentând si analizând di­fe­ri­tele versiuni disponibile în întreaga lume.

Dupa opinia lor, „Necronomiconul” este un veritabil text ocult, nu o mistificare sau o simpla curiozitate literara. Ba si mai mult, autorii declara ca au simtit unele efecte stranii în urma citirii unor retete magice: „Era ca si cum o anumita parte din sufletul meu si din corpul meu murise. Ma te­meam ca anumite parti ne­gative ale fiintei mele, care începeau sa se acomodeze cu vibratiile simtite în urma lecturii, vor deveni asa de puternice, încât vor pune sta­pânire pe mine”.

Un alt efect aparut în urma lecturii a luat forma unui cos­mar repetat, în timpul caruia ceva enorm si puternic se lovea de usile casei.
Daca unii pun la îndoiala faptul ca textul, pe care îl con­sidera drept o simpla închipuire, ar putea avea in­fluenta asupra sufletelor sensibile, ocultistii afirma ca for­mulele din „Necronomicon” functioneaza, chiar daca dife­ritele traduceri sub care circula în lume s-au abatut (ca si în cazul „Bibliei”) de la original.

Grimoarele

În Evul Mediu, detinerea unui grimoar „eretic” con­sti­tuia un delict pedepsit cu moartea.

În zilele noas­­tre, multi specialisti vad în cartile de magie lu­crari imagina­tive, care, da­ca sunt citite cu mare aten­tie, pot avea un im­pact profund asupra cititorului.

În esenta, la baza car­tilor de magie se afla funda­men­tele culturale ale astro­lo­giei arabe, ale misticismului evreu, ale învatamintelor bi­blice vulgarizate, ale des­cântecelor clasice, precum si alte câteva surse ale tra­ditiei populare.

Lectura lor per­mi­te înfaptuirea unor rituri si a unor invocatii elaborate care pot fi utilizate în scopuri specifice.

În „100 de retete de magie prac­tica”, francezul Jacques Coutela explica, de exemplu, cum putem sa con­­fec­tionam o lumânare pentru alungarea bles­te­mului, sa realizam un pentaclu, sa îndulcim cafeaua si ceaiul fara zahar, sa facem tutunul sa fie mai slab.

Utilizarea pira­mi­delor, a rebusurilor magice sau a apelor magnetizate se supune unor reguli precise, care pot face din dvs. un stapân al dragostei sau… al dis­cor­diei.

Spiritul regelui Solomon

Nu exista o contradictie mai pu­ternica decât cea din­tre învatatura biblica si cartile de magie.

Faptele apos­to­lilor subliniaza cu o satisfactie evidenta faptul ca cei care se convertesc la cres­ti­nism trebuie sa arda textele de magie cu care vin în con­tact, iar Le­viticul preconizeaza ca adep­tii vrajitoriei sa fie executati.

Pe de alta parte, unul din­tre personajele cele mai semnificative ale Vechiu­lui Tes­tament, Solomon, regele evreu, ce­le­bru pentru întelepciunea sa, practica vrajitoria.

Cât despre cel mai impor­tant grimoar dintre toate, „Cheile regelui Solomon”, el este si unul dintre cele mai vechi. Dupa parerea multor cercetatori, el constituie baza multor texte magice ulterioare, care recunosc, de altfel, ca au folosit „întreaga întelepciune a suveranului biblic”.

Retetele iadului

Retetele magice descrise în grimoare sunt lungi si com­plexe. La fel ca în arta buca­tariei, cu toate ca exista nu­meroase in­gre­di­ente, unele se re­pe­ta.

Cartile po­menesc, de exemplu, nume de de­moni, împreuna cu descrierea lor, si rolul pe care îl joaca: obti­ne­rea dragostei unei femei, ga­­­­si­rea unei comori pier­­­dute etc.

Car­tile îi sfatuiesc pe vrajitori sa fie foarte grijulii când in­voca un demon. Prepararea ne­­cesara acestei ceremonii poate dura mai multe sap­tamâni, ba chiar luni de zile, si este necesara însusirea perfecta a ritualului, orice „bâlba” putând fi fatala pen­tru practicant.

Crowley si cosmosul

Daca e sa îi dam crezare ce­lebrului satanist al secolului XX, Aleister Crowley, riturile si ritualurile din car­tile de ma­gie sunt des­ti­nate intrarii în con­tact cu rea­litatea supra­na­turala care ne înconjoara.

În introducerea la „Cheile regelui Solo­mon”, scrisa de el în 1904, in­sista asu­pra faptului ca rezul­ta­tele ma­gice descrise nu sunt „mi­ra­cu­loase”, ci „rationale”.

Crowley sus­tine ca postul în­de­lungat, con­­centrarea asupra anumitor sune­te, rostirea rituala a unor des­cân­tece sunt niste exercitii care reactiveaza niste facultati mentale ascunse, pe care oa­menii din vechime le utilizau în mod curent, pentru a intra în legatura cu lumea spi­ritelor de dincolo.

El iden­tifica magia cu o tehnica straveche, care permitea utili­zatorului sau sa se elibereze de demonii si îngerii din spi­ritul sau, pentru a intra în con­tact cu cosmosul, putând sa modifice lucrurile dupa propria vointa.

Istoria Necronomiconului

Titlul original al „Necronomiconului” era „Al-Azif”, Azif fiind termenul utilizat de catre arabi pen­tru a de­sem­na zgomotul nocturn (pro­dus de insecte), despre care se pre­su­punea ca este mur­murul de­mo­­nilor.

Au­to­rul scrierii es­te Abdul al Haz­red, un poet ne­bun din Sanaa (Yemen), care a tra­it pe vremea califilor Ome­iazi, pe la anul 700.

El a vi­zitat rui­nele Ba­bi­lo­nului si sub­te­ra­nele secrete din Mem­fis si a pe­trecut zece ani în singuratatea ma­relui desert din sudul Ara­biei, Roba el-Kaliyeh.

Se spune ca acest desert este locuit de catre spirite care pro­te­jeaza raul si de catre mon­stri ai mor­tii. Cei care au fost acolo spun ca se petrec lucruri stranii, supra­na­turale. În ulti­mii ani ai vietii, al Haz­red a trait la Da­masc, unde a scris „Ne­cro­nomi­conul” si unde a murit în circumstante suspecte.

Cel care i-a scris biografia în seco­lul al XII-lea, Ibn-Kallikan, povesteste ca al-Hazred a fost devorat în plina zi de un monstru oribil, în fata unui mare numar de oameni, împietriti de frica. Cât a trait, poetul nebun po­ves­tea ca a vazut faimosul Irem, orasul coloa­nelor, si ca a gasit sub ruinele unui alt oras din desert ana­lele si se­cretele unei rase mai vechi decât uma­nitatea.

În anul 950, „Al Azif”, care a circulat în secret printre filozofii epocii, a fost tradus în gre­ceste de catre Theodorus Philaetas din Constantinopol, sub titlul de „Necronomicon”.

Timp de un secol, pe baza lui s-au facut experiente teribile, astfel încât cartea a fost inter­zisa si arsa din ordinul papei. Dupa aceasta, nu s-a mai vorbit decât rar despre carte, pâna în 1228, când Olaus Worminus a tra­dus-o în latina si apoi a fost impri­mata de doua ori, prima data în secolul al XV-lea, în Germania, apoi în secolul XVII, în Spania.

Atât în ver­siu­nea greaca, cât si în cea latina, scrierea a fost interzisa de catre Papa Gregorie al IX-lea, la 1332. Versiunea gre­ceasca, impri­mata în Italia între 1500-1550, s-a pier­dut în urma in­cen­­diului bibliotecii în care se afla.

Dintre textele latinesti care au mai ramas, unul (din sec. XV) este pastrat la Bri­tish Museum, iar celalalt (din secolul XVII) la Biblioteca Nationala din Paris.

O noua editie din seco­lul al XVII-lea se afla, de asemenea, la Muzeul Widener din Harvard si o alta la Biblioteca Universitatii Miska­to­nic din Arkham.

De asemenea, mai exista una la Univer­sitatea din Bue­nos Aires, în afara a numeroase alte copii secrete care cir­cula xeroxate în toata lumea. Lucrarea este interzisa cu severitate de catre Biserica. Se spune ca lectura sa atrage dupa sine consecinte dezastruoase.

Negru sau alb

Distinctia între magia alba si magia neagra îi intereseaza mai mult pe adepti decât pe ad­ver­sari.

Acestia din urma sunt convinsi ca toata magia de­vine la un mo­ment dat nea­gra, ape­­lând la forte male­fice.

Spe­cia­listii ocul­­tismului opereaza totusi dis­tinctii clare între di­ver­sele tipuri de magie, pornind de la dife­ren­ta pe care vechii greci o faceau între goetia, ma­gia joa­sa, si theurgia, magia înal­­ta.

Pri­ma era barbara si car­nala, în vreme ce a doua era sa­cra, folosind atributele divi­nu­lui si având exclusiv un final po­zi­tiv.

O distinctie simi­lar exis­ta Ai în timpul Evului Mediu, când ma­jo­ri­ta­tea ma­gilor afir­mau ca practica o magie na­tu­ra­la, o cercetare a tainelor univer­sului si ale sacru­lui.

La polul opus se afla ma­gia demo­niaca, care se fa­cea cu aju­to­rul spiritelor malefice, în interes per­so­nal: bani, raz­bunare, îmbogatire etc.

Aceasta forma de magie era cunoscuta si sub numele de „necro­mantie” (un ter­men care se refera la invocarea spi­ritelor mor­ti­lor). Inutil de adaugat ca Biserica nu-si dadea oste­neala sa-i întrebe pe vrajitori de la ce tip de religie se reclama. Toti erau condamnati la moar­te cu aceeasi severitate.

Bogdan

Per aspera ad astra