Drumul Lacrimilor, o pagina din istoria amerindienilor

La începutul deceniului 1830-1840, peste 125.000 de amerindieni traiau pe teritoriile de astazi ale statelor americane Georgia, Tennesseee, Alabama, Carolina de Nord si Florida.

La sfârsitul deceniului, doar câteva mii mai locuiau pe teritoriile lor de drept. Alaturi de colonistii care le vroiau pamânturile pentru propriile ferme si plantatii de bumbac, guvernul federal i-a fortat pe amerindieni sa-sii paraseasca tinuturile si sa porneasca într-un cumplit mars spre asa numitele „rezervatii indiene” de dincolo de Mississippi. Crudul si nedreptul mars este cunoscut sub numele de Drumul Lacrimilor si se constituie într-una dintre cele mai rusinoase pagini din istoria rasismului, a lacomiei, a ignorantei si cruzimii umane.

Amerindienii erau o „problema”

Colonistii albi americani care traiau în apropierea Frontierelor de Vest, cum erau numite în acele vremuri limitele incipientei federatii americane, aveau în principal reactii si sentimente negative la adresa localnicilor cu care interactionau tot mai mult.

Albii nu-si ascundeau deloc dispretul la adresa bravilor amerindieni, desi, totodata, se temeau de ei.

Pentru ei, acesti adevarati proprietari ai tinuturilor mostenite de la generatii întregi de stramosi nu erau altceva decât niste figuri nefamiliare aflate la locul si timpul nepotrivite, niste straini ciudati cu pielea rosietica si pene în plete, care ocupau pamântul pe care colonistii albi nu doar ca-l râvneau, dar credeau ca li se cuvine.

Nici autoritatile americane de pe atunci nu gândeau diferit la adresa amerindienilor.

Însusi parintele natiunii americane, presedintele George Washington, credea ca cea mai buna solutie pentru „Problema Indiana”, consta pur si simplu în „civilizarea” fortata a acestor nevinovati.

Ce însemna „civilizarea fortata” în conceptia albilor nu este greu de banuit: distrugere culturala, nivelare sociala, sedentarizare, restrictii majore, discriminari si, în primul rând, furtul pamânturilor.

Unul dintre principalele deziderate ale acestor asa-zise „campanii de civilizare” consta în modelarea cât mai fidela a bastinasilor pe calapodul social al americanului alb protestant, prin convertirea la crestinism, învatarea limbii engleze si adoptarea unor concepte si obiceiuri de origine europeana, precum proprietatea individuala, stoparea nomadismului sezonier si chiar comertul cu sclavi.

Unele comunitati si triburi din sud-estul Statelor Unite au adoptat partial aceste idei impuse de Washington.

Cele cinci natiuni civilizate
Cele cinci natiuni civilizate

În consecinta, albii i-au gratulat pe amerindienii din triburile Chochtaw, Chikasaw, Seminoli, Creek si Cherokee cu titulatura de „Cele Cinci Natiuni Civilizate”.

Evident, Washingtonul nu s-a multumit cu asimilarea social-culturala a acestor triburi. Tinuturile lor erau tot mai tentante pentru foamea de pamânt a invadatorului alb.

Teritoriile detinute de cele cinci natiuni se aflau pe locurile unde astazi exista statele Georgia, Tennessee, Alabama, Carolina de Nord si Florida, si erau deosebit de valoroase, având un ridicat potential agricol. Multi dintre colonisti erau interesati numai de cultivarea bumbacului si cresterea vitelor. Nu le pasa cât de „civilizati” sau „crestini” erau amerindienii, tot ce voiau era pamântul acestora si nu s-au dat în laturi de la nimic pentru a-l obtine. Au ars asezarile nativilor sedentarizati, le-au împuscat sau furat animalele si i-au ucis pe cei care li s-au împotrivit.

Evident, guvernele de la Washigton i-au sustinut pe colonisti în eforturile conjugate ale acestora de a-i alunga pe bastinasi spre vest si spre sud. Câteva state americane au emis o serie de legi în baza carora îsi arogau dreptul de a confisca teritoriile indiene si a limita serios suveranitatea si drepturile bastinasilor. Cu toate ca amerindienii au dat în judecata statele respective în procese celebre precum Natiunea Cherokee contra Georgiei din anul 1831, iar Curtea Suprema de la Washington a decis ca amerindienii erau natiuni suverane „asupra carora legile statului Georgia si alte state nu au nicio putere”, jafurile si abuzurile au continuat nestingherite.

Presedintele Andrew Jackson nota mândru, în anul 1832, ca „statele din sud sunt hotarâte sa cucereasca teritoriile indiene si vor face orice pentru a-si securiza granitele”.

Eliminarea

Andrew Jackson, presedintele de atunci al Uniunii Americane, era unul dintre cei mai înfocati partizani ai izgonirii amerindienilor si confiscarii pamânturilor acestora.

Pe când fusese general al unui corp de armata, Andrew Jackson a luptat timp de ani de zile în campanii violente îndreptate împotriva triburilor Creek din Georgia si Alabama si Seminole din Florida. Campaniile sale au avut ca efect transferul a mii de hectare de teren din proprietatea bastinasilor în cea a fermierilor albi.

În rol de presedinte, Jackson si-a continuat campania cu acelasi zel. În anul 1830 s-a grabit sa semneze actul intitulat fara echivoc „Indian Removal”, document care împuternicea deopotriva autoritatile locale si colonistii ce aveau astfel mâna libera sa îsi însuseasca pamânturile indienilor.

Cadrul legal federal din acea perioada interzicea totusi presedintelui sau unei alte autoritati statale sa-i forteze pe amerindieni sa îsi paraseasca teritoriile unde acestia traiau, vânau si practicau o agricultura rudimentara. Cu toate acestea, atât presedintele Jackson, cât si functionarii guvernamentali au ignorat voit litera legii si i-au oprimat pe amerindieni prin toate mijloacele imaginabile, astfel încât acestia sa ajunga sa-si ia lumea în cap la propriu…

În iarna anului 1831, triburile Chocktaw au fost primele gonite de pe pamânturi, iar deportarea lor a servit ca model pentru deportarile altor triburi.

Au urmat amerindienii din triburile Seminolilor, care au fost deportati în anul 1832, doi ani mai târziu etnicii Creek au avut aceeasi soarta, pentru ca amerindienii Chicksaw sa fie deposedati, la rândul lor, cândva în anul 1837.

Vitejii Cherokee au fost izgoniti în tristul an 1838. Toti acesti nevinovati au pornit într-un lung mars de exterminare spre celebrele „Teritorii Indiene”, un tinut cu pamânturi sterpe, aride si inospitaliere, desemnat de autoritatile americane drept patrie-surogat pentru acesti dezmosteniti ai soartei. Doar o mica parte a populatiilor amintite a reusit sa se ascunda si sa scape campaniei de izgonire.

Urmasii lor se întâlnesc si astazi în comunitati restrânse raspândite prin statele Mississippi, Florida, Alabama si Carolina de Nord. Izgonirile au continuat pâna la finele anului 1840.

Rezulatul a fost unul sumbru: zeci de mii de amerindieni au pierit sau au fost alungati, iar colonistii albi tocmai înhatasera un teritoriu virgin cu o suprafata totala de aproximativ 100.000 kilometri patrati!

Suferinta si memorie

Procesul izgonirii bastinasilor a continuat nestingherit pâna când Washington-ul a considerat ca numarul bastinasilor ajunsese suficient de redus pentru ca acestia sa nu reprezinte un pericol major în cazul în care ar fi intentionat sa se revolte.

Nefericitii, mânati ca niste vite spre tinuturile desemnate de autoritati, au trecut prin chinuri inimaginabile. Nu degeaba o parte a istoricilor americani considera episodul Drumul Lacrimilor drept cea mai dureroasa pagina din trista istorie a genocidului la care au fost supusi indienii nord-americani.

Mii de bastinasi, unii înlantuiti, au marsaluit pe jos, prin frig sau arsita, fara apa si alimente. Au suferit asaltul foametei, al setei, bolilor si expunerii la elementele naturii. Foarte multi au murit. Spre exemplu, din cei 15.000 de indieni Cherokee, aproximativ 4.000 nu au mai ajuns la destinatia din statul Oklahoma de astazi.

Drumul Lacrimilor i-a ucis…

Noile pamânturi au intrat rapid în administratia autoritatilor si mii de colonisti au fost astfel împroprietariti pe gratis.

În anul 1838, doar 2.000 de etnici Cherokee mai traiau în teritoriile lor incluse de pe acum în interiorul granitelor statului Georgia. Washington-ul a considerat ca erau prea multi. În consecinta presedintele Martin Van Buren a trimis un corp expeditionar de 7.000 de soldati federali, condusi de generalul Winfield Scott, pentru a-i goni pe indienii cei îndaratnici.

Sub amenintarea baionetelor, soldatii bravului Unchi Sam i-au jefuit pe nativii Cherokee de bruma de bunuri si bani agonisiti.

Apoi i-au încolonat si i-au fortat sa marsaluiasca peste 2.000 kilometri spre locul desemnat de autoritati. Tifosul, virozele, dizenteria, holera si foametea au ucis o mare parte din amerindieni.

Drumul lacrimilor
Drumul lacrimilor

Nici cei care au ajuns în asa numitul Teritoriu Indian nu au avut o soarta mai buna. Guvernul federal le promisese ca în noile teritorii vor trai linistiti, netulburati de nimeni.

Evident, nu a fost asa.

Pe masura ce colonistii continuau explorarea vestului, Teritoriul Indian s-a micsorat continuu, astfel încât, atunci când Oklahoma a fost proclamat stat în anul 1907, tinutul-surogat al amerindienilor disparuse de-a binelea.

Tristul moment istoric a fost comemorat în anul 1987, când autoritatile federale au autorizat deschiderea unui drum istoric memorial, în lungime totala de 3.500 kilometri.

Intitulat „Trail of Tears National Historic Trail”, acest unic monument istoric traverseaza portiuni din noua state americane si serveste astazi ca loc de reculegere al nativilor americani.

Bogdan

Pentru fiecare de ce trebuie sa existe un cum