”Ceremonia ceaiului” la japonezi

Este caracteristic pentru cultura japoneza faptul ca anumite manifestari ,anumite aspecte de viata,in aparenta cu totul minore ,in realitate pornesc din timpuri atat de indepartate si din zone psihice atat de intime ,de adanci ,de statornice,incat capata marea calitate de a ne releva adevaruri extrem de subtile ,de sugestive ,de profunde asupra spiritului japonez si a stilului culturii japoneze.In seria acestor aspecte ,minore,dar tipice,se inscrie de pilda stilul locuintei japoneze,aranjamentul florilor,ikebana ,si asa numita „ceremonia ceaiului”.Sa vedem asadar de unde provine .

Istoria ceaiului

Ceaiul creste in stare naturala in sud-vestul Chinei si in nordul Indiei (numai ca indienii nu au fost niciodata mari bautori de ceai ).In China ,desi era cunoscut cu siguranta cu mult inainte ,totusi pentru prima data este mentionat ca servind la prepararea unei bauturi abia in anul 264 i.Chr.In secolele IV si V d.Chr a devenit bautura favorita a locuitorilor din sudul Chinei .Dar chinezii il utilizau ca medicament pentru uz extern ,sub forma de pasta folosita contra reumatismului.Chinezii apreciau ceaiul si ca remediu contra oboselii ,precum si pentru fortificarea vointei si intaririi vederii.

La inceput chinezii beau ceaiul fiert cu putin orez,lapte,coaja de portocala ,ghimbir si alte arome(asa cum il beau azi tibetanii ,sau unele triburi mongole).In dialectele din sudul Chinei planta se numeste te,iar in cele din nord cia,cuvinte adoptate primul in limbile occidentale ,iar al doilea in limbile romana ,rusa si greaca moderna.

In Europa ceaiul a fost adus de negustorii olandezi in 1610.Francezii l-au cunoscut din 1636,rusii doi ani mai tarziu,iar englezii din 1650.In China ,inca incepand din secolul al VIII-lea bautul ceaiului a devenit un elegant obicei al inaltei societati.De aici pana la adevaratul cult al japonezilor pentru ceai este,insa,o mare distanta,mai bine zis,„ceremonia ceaiului”este cu totul altceva.

”Ceremonia ceaiului” .Cum a luat nastere?

Desigur ca nu a fost de la inceput ceea ce a devenit mai tarziu si a ramas pana azi;sensurile si semnificatiile acestui obicei au variat de-a lungul secolelor .

La inceput  a avut un caracter medical si religios.Originea trebuie cautata in obiceiul preotilor sectei buddhiste Zen de a bea ceai pentru a se mentine treji in timpul lungilor ceasuri de meditatii nocturne.In acelasi timp ,un calugat buddhist scrie (prin 1210)un tratat medical despre ceai ,care „reglementeaza functionarea celor cinci viscere si alunga spiritele rele”.

A doua faza a obiceiului ,de asta data avand un caracter de mondenitate ,incepe prin 1330 ,cand aristocratii japonezi dadeau mese servind mancarurile cele mai rafinate.La sfarsit serveau ceaiul .Cu aceasta ocazie ,ca o distinsa distractie de societate ,fiecare invitat trebuia sa ghiceasca (si daca ghicea primea un dar pretios)numele si provenienta de ceai servit.

Faza a treia ,cea estetica,rafinata,curenta si azi,dateaza din secolul al XV-lea ,cand ceremonia servirii si consumarii ceaiului a devenit ,asa cum o considera si azi japonezii ,un cult al frumosului.Iata cum se desfasura ,cu respectarea riguroasa a unor norme foarte precis stabilite,si cum se desfasoara si azi la japonezi ”ceremonia ceaiului”,asa cum acest ritual a fost codificat acum aproape cinci secole de catre cel mai mare maestru al ceremoniei ,Seun -no Rikyn.(Fundamentala pentru aceasta tema ramane” Cartea ceaiului ”a lui Okakura Kakuzo ,tradusa si in romaneste).

”Ceremonia ceaiului” o arta

Alaturi de casa ,in gradina,se afla „Pavilionul ceaiului”,o constructie cat se poate de modesta ,dar extrem de curata si de ingrijita,mica atat cat sa poata primi putini invitati(in numar de cinci ,de regula).Pavilionul se mai numeste si „Casa Inchipuirii” , „Casa Golului” sau „Casa Asimetriei”,pentru ca aici ,pe langa lipsa completa a unor mobile ,singurele elemente decorative sunt un vas cu flori aranjate in stil ikebana si o pictura pe matase sau pe hartie de orez,asa numita kakemono.Pentru a evita acea impresie de monotonie creata de simetrie sau de repetitie,de care japonezii au oroare,ca in orice locuinta japoneza nici aici nu trebuie asezat nimic in centru,sau simetric cu ceva si nici sa se repete in vreun fel formele ,desenele sau culorile.

Invitatii intra pe usa pavilionului care este intentionat construita sa fie foarte scunda ,pentru ca acestia sa fie siliti sa se aplece(un semn de modestie).Imbracati in haine de culori neaparat discrete invitatii intra tacuti(razboinicii samurai trebuiau sa lase sabia afara ,pentru ca pavilionul este si o casa a pacii).Inclinandu-se ,saluta kakemono-ul si aranjamentul floral ikebana.(japonezii nu arunca niciodata la gunoi florile ofilite,ci le dau drumul intr-un rau ,sau le ingroapa,pentru ca,spun ei,florile sunt „lacrimile stelelor”).

Cei care intra in „Pavilionul ceaiului „se aseaza pe o perna,asculta muzica in surdina a apei fierband in ceainicul in care gazda a mai pus si cateva bucatele de fier,pentru a produce acea muzica surda ,asemanatoare suspinelor din departari ale cocorilor…Se serveste ceaiul ,baut in tacere si totul continua dupa stravechile prescriptii precise:subiectul conversatiei ,atitudinea invitatilor ,fiecare act,fiecare gest,totul minutios fixat in acest ritual.

„Ceremonia ceaiului „,care europenilor li se pare bizara si monotona,este un ritual care creaza o atmosfera de intimitate ,de detasare de tot ce inseamna egoism,ambitii meschine si problemele vietii cotidiene.Un cadru de puritate,de odihna si de liniste,din acest motiv pacea interioara pe care ti-o creaza „ceremonia ceaiului”,contemplarea frumosului si adorarea simplitatii iti induc o stare atat de tonifianta si de binefacatoare.

Bibliografie:”Arte traditionale japoneze”-Laura Sigartau si „Cartea ceaiului „-Okakura Kakuzo