Runele si scrierea runica, „codul secret” al vechilor triburi germanice
Runele si scrierea runica au fost considerate de vechii germani drept magice, deoarece erau cunoscute doar de cativa initiati si intelegerea acestui „cod secret” genera un soi de misticism.
Vechile popoare germanice din timpul lui Tacitus si Titus Livius, precum si cele din perioasa migratiilor si popoarele scandinave, foloseau o originala scriere alfabetica, incepand din secolul II d.Chr si continuand pana in secolul al XIV-lea, deci mai mult de o mie de ani.
Literele acestui fel de scriere, numite rune, erau inspirate din grafia scrierii etruscilor.
Ca forma grafica, aceste litere evitau liniile curbe si orizontale, preferand liniile verticale si oblice.
Scrierea runica avea doua variante, denumite respectiv, „vechiul” si „noul futhark”, cuvant format din primele sase litere ale alfabetului.
Varianta cea mai veche, care in jurul anului 200 d.Chr era deja constituita definitiv, avea 24 de semne, de rune si era raspandita in aproape intreaga arie a lumii germanice.
S-a pastrat un numar foarte mic de texte redactate cu acest sistem,de un deosebit interes ligvistic.
Un exemplu este inscriptia de pe inelul sau colierul din Pietroasa (gasit la un loc cu faimosul „Tezaur de la Pietroasa”), obiect care apoi a disparut in 1916, inscriptia fiind copiata si pastrata.
Datand din secolul al IV-lea, inscriptia de pe inelul din Pietroasa este formata din 15 rune. Cuvantul, sau cuvintele gotice respective, se citesc gutaniowihailag si era probabil o dedicatie.
A doua varianta, „noul futhark” intrabuintata numai in lumea scandinava incepand din secolul al IX-lea, se reducea numai la 16 rune.
Cuvantul runa exista in majoritatea vechilor limbi germanice, cu acceptii usor diferite, dar in general implicand sensul de „secret”, „mister”, „fapt tainuit”.
In gotica insemna „lucru ascuns”.
Aceasta pentru ca vechile popoare germanice care o intrebuintau considerau ca scrierea runica avea o functie si o putere magica.
Toate textele runice pe care le stim sunt inscriptii gravate sau pictate, uneori, pe stanci, pe monumente comemorative de piatra, pe arme, pe unelte, pe monede, pe obiecte de podoaba, adeseori si pe obiecte de lemn.
Scopul acestor inscriptii era deci un scop practic, utilitar, dar si magic.
Inscriptiile cu rune mai puteau indica si o marca, un semn de proprietate, sau semnatura unui mestesugar pe obiectul facut de el, o donatie, o dedicatie, o formula cuvioasa sau o inscriptie funerara.
Cu sistemul nou de scriere runica, dupa secolul IX d.Chr erau gravate si asa numitele „bastoane cu mesaje”, ale caror inscriptii serveau ca instiintari diferite, sau erau chemari la oaste, la adunari, la corvezi.
Uneori formula se amplifica, asa cum este cazul de pe monumentul de piatra din Rok (in Suedia), din secolul al IX-lea d.Chr, care, cu cele 725 de rune ale sale este cea mai lunga inscriptie runica gravata vreodata.
In primele sale secole de existenta scrierea runica nu a servit decat unui numar foarte restrans de persoane, fiind intrebuintata pe obiecte de uz personal, mai ales pe obiecte de podoaba.
Dupa ce in secolul V incepe sa fie folosita ca scriere publica, din secolul IX d.Chr a starnit un viu interes general, mentinandu-se inca timp de cinci secole. Din secolul XIV d.Chr, scrierea runica nu mai este folosita.
Cu toate acestea, in mediul taranilor din unele regiuni ale Suediei Meridionale se mai intalnesc inscriptii runice si in secolul al XVII-lea, iar in Norvegia, pana in secolul urmator, dupa care runele si scrierea runica au ramas doar un obiect de studiu interesant.
Pentru istoricii culturii si civilizatiei, runele si scrierea runica furnizeaza date esentiale privind viata vechilor popoare germanice.
