Templul grec, un simbol al lumii antice
Grecii au inceput sa edifice temple abia catre sfarsitul secolului al VIII-lea i.Hr. Arhitectura templului, la inceput de lemn, apoi de piatra, dezvolta tipul de casa obisnuita din lumea egee, care consta dintr-o singura incapere, rectangulara, cu o singura usa pe latura mica, iar in fata usii doi stalpi de lemn care sustineau acoperisul.
Intr-o forma mai evoluata templul grec a capatat patru sau chiar sase coloane in fata, sau coloane in partea opusa edificiului, sau inconjurat pe toate laturile de coloane. Existau, prin urmare, mai multe tipuri de temple.
In toata lumea greceasca s-au construit sute si sute de temple, dar nu au existat doua la fel.
O atentie deosebita acordau constructorii amplasarii templelor intr-o pozitie care sa le armonizeze cu peisajul din jur: in varful unei coline, in mijlocul unei vaste campii, pe tarmul marii, totdeauna intr-o perspectiva care sa le confere un aspect impresionant, de calm, de armonie, de grandoare, de solemnitate.
Coloanele erau construite din cilindri de piatra, suprapusi si prinsi unul de altul cu cangi de fier, un procedeu original grecesc.
Cum templul grec, in interiorul caruia nu patrundeau decat sacerdotii si slujitorii templului, era prin definitie „lacasul zeului”, partea cea mai importanta o constituia incaperea centrala (numita cella in latina) unde era adapostita statuia zeului (sau zeitei) caruia ii era dedicat templul.
In jurul statuii erau statuiete, vase, tot felul de obiecte de pret, ofrande aduse zeului. Templele mai mari aveau alte doua incaperi -un vestibul si, in spatele cellei, a alta incapere destinata pastrarii ofrandelor de pret.
Dimensiunile obisnuite ale unui templu grec erau cam de 30 metri pe 60 de metri. Materialul de constructie era, aproape in totalitate, piatra.
Zona orizontala de jur-imprejurul templului cuprinsa intre capitelurile coloanelor si acoperis, se numea antablament si era zugravita in culori vii.
Partea de mijloc a acestei zone, friza, era decorata cu sculpturi in basorelief.
Frontinul triunghiular al fatadei in special, dar si frontonul triunghiular al partii posterioare a templului, era bogat impodobit cu statui si basoreliefuri. Toate statuile si toate basoreliefurile, inclusiv cele ale frizei, erau colorate, chiar daca erau din cea mai fina marmura.
Acoperisul era din tigle multicolore. Toate colturile acoperisului erau ornate cu figuri umane, animale, din bronz, din marmura sau din teracota.
In ansamblul arhitectural al templului, sobru, sever, geometric, elementele sculpturale, asa in culori vii cum se prezentau, aduceau complexului miscare, varietate, viata.
Dupa forma coloanei si a antablamentului se disting doua ordine arhitectonice fundamentale: doric si ionic.
Primul a aparut in Peloponez, in jurul anului 680 i.Hr. si a devenit cel mai raspandit ordin in intreaga lumea greceasca.
Masiva si greoaie, coloana dorica are capitelul lucrat in linii drepte si, pentru a corecta o inevitabila impresie optica deformanta, coloana este putin ingrosata la mijloc.
Spre deosebire de templul doric, simplu si sever, ordinul ionic, care a predominat in lumea greceasca din Asia Mica, a aparut mai tarziu, tot in secolul al VII-lea i.Hr., in insula Samos.
Coloana ionica subtire, zvelta, usoara, are -cum spunea Vitruvius- armonia si gratia trupului feminin. Capitelul ionic, inspirat din modelele ioniene, are drept element caracteristic doua volute, in chip de melc.
Derivat din cel doric si cel ionic este ordinul corintic aparut in Arcadia in jurul anului 420 i.Hr., avand capitelurile cu ornamente in forma de frunze de acant, o exuberanta de gust asiatic.
Ordinul corintic este fastuos, bogat, fantezist, gratios. Este elegant, in mod ostentativ, urmarind parca sa impresioneze prin bogatie, prin opulenta. A predominat in epoca elenistica, in Orientul grecesc si la Roma, in epoca imperiala.
Templul grec ramane insa cu imaginea acea de sobrietate, combinata cu rafinamentul si eleganta sculpturilor si basoreliefurilor unor artisti celebri, cum au fost Phidias, Praxiteles sau Scopas.
