Armenia, o tara aflata permanent la cheremul celor mari a reusit sa-si pastreze identitatea in cele mai dure conditii. 
In primele trei secole ale erei noastre vechiul regat al Armeniei a fost nevoit sa duca o politica de echilibru intre tendintele de expansiune romana si persana.
La inceputul veacului al IV-lea, o data cu trecerea Imperiului roman la crestinism, Armenia a optat pentru o politica pro-romana si, in consecinta, imbratiseaza crestinismul.
La sfarsitul aceluiasi secol, se vede insa abandonata de romani si inghitita de statul persan condus de puternica dinastie a Sassanizilor.
In vederea consolidarii stapanirii, noii cuceritori supun populatia armeana la mari presiuni pentru a o determina sa renunte la crestinism.
Presiunii sassanide, Armenia ii raspunde printr-o rascoala. Desi rascoala a fost infranta si conducatorul ei, Vartan Mamikonian, ucis, Persia a acordat armenilor, in 485 d.Hr, libertatea practicarii cultului crestin.
In jurul anului 520 d.Hr, clerul armean adopta monofizitismul (Ramura a crestinismului aparuta dupa sinodul ecumenic de la Calcedon, in 451 d.Hr. Contrar dogmei oficiale crestine despre cele doua naturi -divina si umana-ale lui Hristos, monofizitii recunosc numai natura sa divina. Secta a capatat raspandire in provinciile de rasarit ale Imperiului bizantin, reprezentand una din formele de lupta ale maselor populare, interesate sa se separe de statul bizantin si de biserica oficiala in care vedeau un instrument al opresiunii economice si politice), considerat eretic atat de biserica rasariteana cat si de cea apuseana.
Prin pasul facut, Armenia si-a asigurat din punct de vedere religios, o independenta spirituala completa atat fata de biserica ortodoxa, cat si fata de religia sassanizilor.
Peste aproximativ o suta de ani, Armenia a fost cucerita de catre arabi.
Printre primele masuri pe care le-au luat in Armenia noii cuceritori s-a numarat si aceea de islamizare a populatiei cucerite. Dar, cu toate eforturile depuse de arabi, armenii au reusit sa-si pastreze credinta lor crestina. Arabii au fost nevoiti de asemenea sa faca acestui teritoriu anexat si concesii de ordin administrativ.
E vorba de conducerea Armeniei nu de catre arabi, ci de catre feudalii locali, din randul carora s-a detasat familia Bagratizilor, care a si dat de altfel o dinastie.
In timpul guvernarii lui Ashot cel Mare (856-890), membru al familiei bagratide, Armenia a fost restabilita ca stat.
Cel de al doilea rege bagratid, Sembat I (890-914), denumit si „Martirul”, vrand sa continue opera inaintasului sau, a avut un conflict cu arabii, soldat cu prinderea si martirizarea regelui armean.
Acestui suveran i-a urmat la tron fiul sau, Ashot al II-lea, care a domnit intre anii 914-929. Un adevarat brat de fier, foarte priceput in treburile razboiului, Ashot al II-lea a redat tarii sale independenta.
La inceputul secolului al XI-lea, vechiul regat al Armeniei cunoaste momente deosebit de dificile din cauza politicii de cucerire a Bizantului.
Astfel, in 1022 printul armean Vaspurakan este silit de bizantini sa le cedeze o mare parte a posesiunilor sale.
In 1045 regele Gagik al II-lea a fost obligat sa accepte anexarea de catre bizantini a altor teritorii armene.
Doua decenii mai tarziu, in 1064, Bizantul lichida vechiul regat al Armeniei ca stat prin cucerirea Kars-ului.
Expansiunea bizantina a implicat conflictul religios dintre ortodocsi si armenii monofiziti, si deplasarea granitelor imperiale spre o zona ce in curand va fi controlata de catre turci.
Cucerirea selgiucida
Este momentul cand intra in scena turcii selgiucizi.
Acest trib, profita de slabiciunea lumii arabe si venind din stepele Turkestanului, sub conducerea lui Toghrul -beg, cuceresc intre anii 1040 si 1055 intregul Iran.
Dupa acest succes, Toghrul-beg a fost declarat comandant al palatului califului abassid din Bagdad, El Kaim. Apoi a fost investit cu titlul de sultan, fiind prima capetenie militara din istoria islamismului care a primit si purtat acest titlu. 
La scurt timp dupa sosirea lor pe aceste meleaguri, turcii selgiucizi, considerandu-se de drept si de fapt urmasii arabilor, au atacat Bizantul.
O prima victorie o obtin in a doua jumatate a veacului al XI-lea cand, sub conducerea sultanului Alp-Arslan, smulg din mana bizantinilor cea mai mare parte a Armeniei. Cu aceasta victorie, drumul turcilor spre Anatolia era deschis.
Dupa disparitia imparatului bizantin Constantin al X-lea Ducas (1067), spectator impasibil al ofensivei selgiucide soldate cu cucerirea Armeniei, urmasul sau, Roman al IV-lea Diogene, suveran energic si ambitios, trecu la contraatac.
La inceput, Roman al IV-lea iesi biruitor. In august 1071 insa, la sud de orasul Manzikert, datorita trecerii unor comandanti ai sai de partea adversarilor, a fost invins de catre ostile lui Alp-Arslan si luat prizonier.
Aceasta batalie, aparent fara importanta a insemnat, de fapt, confruntarea dintre doua lumi: cea orientala si cea occidentala.
Dupa victoria din anul 1071, inaintarea turca a progresat continuu. Un rol important au jucat in aceasta privinta pretendentii bizantini la tronul imperial.
Din dorinta acapararii autoritatii centrale, acestia au apelat in dese randuri la serviciile militare ale turcilor. Si iata cum, ca adversari ai Bizantului, sau ca aliati ai printilor bizantini, turcii au cucerit pe rand cetati ca Iconium, Niceea, Smirna, Antiohia, Edessa.
Ca urmare a acestei inaintari, nespectaculoasa dar continua, turcii au reusit sa stapaneasca, la sfarsitul veacului al XI-lea, un vast teritoriu cuprinzand Siria, Irakul, Iranul si Khorassanul.
Catre sfarsitul aceluiasi secol, dar mai ales in cel urmator, subminat de actiunea disociativa a asa-numitilor asasini sau bautori de hasis, propovaduitori ai crimelor politice si ai anarhiei interne, sultanatul selgiucid incepe sa decada.
De acest declin va incerca sa profite lumea crestina, prin intermediul unor lungi si repetate razboaie, cunoscute in istorie sub denumirea de cruciade.
