Dupa epoca de avant al culturii si civilizatiei medievale, din secolele XII-XIII, incepand din primele deceniii ale secolului al XIV-lea intregul continent va cunoaste o lunga perioada (de peste o suta de ani) de calamitati, dezordini, crize si de profunde transformari structurale, politice, economice, sociale si culturale.
Secolul al XIV-lea abunda in contraste, contradictii, conflicte.
In secolul al XIII-lea epidemiile de foamete au fost rare, incat durata medie de viata s-a putut ridica la 35 de ani, de la 25 de ani cat fusese catre sfarsitul Imperiului Roman.
Lucrarile de indiguire, de asanare a terenurilor mlastinoase, de despaduriri masive care au creat terenuri noi pentru agricultura, au constituit tot atatea premise de ameliorare a conditiilor de viata, de alimentatie, de igiena.
Perioada de foamete din anii 1313-1317, cauzata de calamitati naturale si extinsa in toata Europa, a avut drept efect debilitatea populatiei subalimentate si scaderea rezistentei organismului la boli.
Mortalitatea cauzata de epidemii (malarie, gripa, dizenterie etc) a redus simtitor numarul bratelor de munca din agricultura.
Urmatoarele trei decenii au agravat considerabil situatia demografica si starea biologica a intregului continent. Dintre numeroasele epidemii cu consecinte dramatice cea mai teribila a fost „ciuma neagra”, care era adusa (la sfarsitul lunii octombrie 1347) din Orient la Mesina de o nava comerciala. Ce a urmat a fost o mare tragedie. Boala s-a raspandit vertiginos, in numai patru ani, in toata Europa.
Epidemia a revenit, cu aceleasi rezultate catastrofale si in 1360 si 1371.
Manastirile din regiunile mediteraneene au ramas, practic, pustii. Populatia oraselor din Toscana s-a redus la un sfert sau chiar la o cincime.
Populatia Angliei a scazut in numai 28 de ani de la patru milioane la doua milioane si jumatate de locuitori (doar Londra mai numara 10.000 de suflete, din multele asezari de aici).
In Islanda, aproape intreaga populatie a fost secerata de molima.
In intreaga Europa, numarul victimelor ciumei s-a ridicat la 26 de milioane (incluzand si tarile orientale 43 de milioane).
Indeosebi in orase mortalitatea atinsese cifre impresionante. La scara regionala flagelul a redus numarul locuitorilor la jumatate sau chiar mai mult (dupa cum atesta documentatia disponibila pentru Provence, Normandie sau Prusia Orientala).
La scara nationala, in 1450, la un secol dupa izbucnirea flagelului, populatia tarilor europene scazuse cu 38% in Franta si in Tarile de Jos, cu 33% in Anglia, cu 27% in Italia, cu 26% in Peninsula Iberica, cu 25% in Germania si in Scandinavia.
Aceasta cumplita boala, la care s-au adaugat numeroasele razboaie si racirea climei, au avut consecinte economice majore.
Mii de sate au ramas complet pustii. Scade productivitatea solului si se cultiva alte tipuri de cereale decat pana acum.
Paralel cu scaderea productivitatii si a productiei agricole scade considerabil si industria, iar activitatea principalelor drumuri comerciale terestre, a celor mai importante linii de navigatie, a marilor targuri internationale, stagneaza.
Criza de metale pretioase duce la degradarea monedei prin reducerea continua a valorii sale intrinseci, de aceea multe societati comerciale, dintre cele mai importante, nu pot evita bancruta (In Italia zece mari case au dat faliment intr-o perioada de numai patru ani, printre ei aflandu-se bancherii cei mai mari, Peruzzi si Bardi)
Criza economica nu putea ramane fara urmari pe plan social si politic. Raporturile feudale decad vizibil. Burghezia oraseneasca incepe sa manifeste interes pentru agricultura (vestitii squire englezi sau junker germani).
Unii tarani se afirma cu succes si devin bogati, iar nobilii intra in dependenta regelui sau a unor principi.
Pe plan militar rolul cavaleriei se diminueza considerabil, fiind luat de infanterie si de vestitii arcasi pedestri.
Criza economica a secolului al XIV -lea a avut asadar puternice reflexe atat sociale cat si politico-militare, devenind criza profunda a feudalitatii.
Personajele emblematice ale acestui final de epoca, anuntand apropiata era ce va fi marcata de un puternic caracter popular si national, vor fi Ioana d’Arc si Wilhelm Tell.
