Înca din veacurile istoriei omul a fost preocupat de trecutul si spiritualitatea sa, slujitorii divinitatii fiind pastratori ai „tainelor” stiintelor vremii.
În acest sens, spatiul carpato-danubiano-pontic, nu a facut nota discordanta privind aceste adevaruri, preotii si religia ocupând un loc de cinste în istoria românilor, astfel atât în lumea geto-daca, cât si de-a lungul vremurilor preotii au fost, de cele mai multe ori, atât pastratori ai puterii bisericesti, cât si personalitati marcante ale administratiei locale.
Ceea ce este de remarcat, în ceea ce priveste trecerea catre crestinism, a reprezentantilor religiei geto-dace, aceasta se face în mod natural, fara a fi opusa rezistenta, cel mai probabil acest fapt datorându-se similitudinilor teologice ale celor doua religii, putând sa afirmam faptul ca religia zamolxiana este doar o forma primara si barbara de crestinism românesc.
Teorii privind religia geto-daca
Religia geto-daca a iscat si isca numeroase controverse în rândul istoricilor, care sustin fie o religie politeista, fie o religie monoteista sau chiar dualismul religios, în ciuda faptului ca, din antichitate, nu ne-au parvenit suficiente surse pentru a ne forma o imagine clara referitoare la religia care îi atragea atentia marelui istoric, Herodot.
Monoteismul religiei dacice este sustinut, în principal, de Vasile Pârvan, ce se axeaza pe relatarile istoricului Herodot („crezând ca nu mai este un alt zeu decât al lor”) –
„Total deosebiti de Traci – care sunt politeisti – Getii se arata în credintele lor henoteisti.”. Teoria monoteismului dacic, se pare, ca nu este în acordul istoricului I.I. Russu. De altfel aceasta teorie este combatuta si de C. Daicoviciu, in Apulum, II, 1943-1945, p. 91-94. Monoteismul geto-dac mai este sustinut si de catre Jean Coman, R.Pettazzon, E.Rhode, S. Paliga.
Politeismul este cea mai raspândita teorie, considerându-se ca locuitorii „spatiului carpatic”, ar fi avut o religie de natura indo-europeana.
Aceasta teorie este sustinuta, în principal, de catre I.I Russu – „s-a demonstrat cu argumente istorice, comparative si logice, ca nu e admis ca religia getica sa fie monoteista, de esenta supranatural-divina si relevata în sensul preconizat din partea istoricilor de formatie teologica”.
Conform acestuia religia geto-daca nu poate fi decât politeista, cu o serie de zeitati ce ar fi corespuns diferitelor fenomene si forte ale naturii, o religie asemanatoare popoarelor indo-europene.
Un alt sustinator al teoriei este I.H. Crisan – „pe baza confruntarilor izvoarelor arheologice cu textele literare se pot formula concluzii limpezi cu privire la caracterul religiei geto-dacice. Ea este, fara îndoiala, politeista, panteonul geto-dacic cuprinzând mai multe divinitati, în frunte cu un zeu si cu o zeita suprema”, pentru ca în alta parte sa afirme „ni se pare un bun câstigat si deplin lamurit ca religia geto-dacica, la fel cu cea a tuturor celorlalte popoare indo-europene în care se integreaza si a stramosilor nostri fara sa constituie o exceptie, a fost politeista, cu zeitati ierarhizate dupa însemnatatea si importanta pe care le-o acordau credinciosii”, precum si H. Daicoviciu, care afirma – „politeismul geto-dacilor este clar demonstrat si de descoperirile arheologice. Existenta a cel putin doua categorii de sanctuare – patrulatere si rotunde – pledeaza pentru caracterul politeist al religiei daco-getice. În acelasi timp mi se pare graitoare, pe de alta parte, gruparea acestor lacasuri de cult. E greu sa admitem, de pilda, ca în cetatea de la Costesti cele patru sanctuare patrulatere, situate foarte aproape unul de celalalt, erau închinate unei singure divinitati”.
Dualismul este sustinut de catre A.D. Xenopol, W. Bessel si Roesler, însa Pârvan afirma – „parerea ca la ei am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian, nu se poate întemeia pe absolut nici un document”.
Împotriva dualismului religiei geto-dacice s-a pronuntat si I.I. Russu – „de asemenea, nici de un dualism de tip iranian sau de alt fel nu poate fi vorba”.
Divinitati geto-dace
Izvoarele literare, începând cu cele antice si terminând cu cele bizantine vorbesc despre Zalmoxis, majoritatea cercetatorilor considerând-ul a fi zeitatea suprema a religiei geto-dacilor. Acesta a iscat numeroase controverse, formându-se diferite teorii legate de existenta sa, unii istorici considerând ca este o zeitate naturista, chtoniana (pamanteana, legata de pamant) – Bessel, Tomaschek, Karazov etc, iar altii l-au considerat a fi un zeu uranian – Pârvan. Ceea ce este sigur este existenta istorica a acestuia, un preot/profet/ fondator etc., ce a ajuns sa fie zeificat.
Fiecare teorie are, în principal, la baza textul lui Herodot – „ei cred ca nu mor, ci ca cel ce-si da sfârsitul se duce la zeul Zalmoxis; unii dintre acestia cred ca este Gebeleizis… a pus sa i se zideasca o sala pentru primirea si ospatarea celor mai de frunte concetateni ai sai, unde sa-i învete ca nici el, nici oaspetii sai si nici cei ce se vor naste vreodata dintre-însii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vietui vesnic, bucurându-se de toate cele bune. Pe când ei faceau toate câte le-am spus si vorbeau astfel, el îsi sapa o locuinta subterana. si îndata ce-si termina aceasta locuinta se facu nevazut pentru traci. Coborându-se în locuinta subterana ramase acolo timp de trei ani. Tracii îl regretara si îl jelira ca pe un mort. În al patrulea an însa el li se arata, astfel ca ei vazura adeverindu-se toate cele spuse de Zalmoxis…”.
Conform lui Tocilescu „Herodot este singurul care vorbeste despre Zalmoxis din propria sa informatie, pe când toti ceilalti nu fac decât a reproduce lucruri rau întelese, confuze, cele mai multe deduse din propria-le imaginatiune sau din sorginti cu totul nesigure, stricate”, ceea ce ne face sa credem faptul ca acest text ramâne singura sursa credibila despre religia geto-daca.
Astfel este foarte probabil ca reformatorul Zalmoxis, cel care aducea dacilor o învatatura noua, o învatatura originala, diferita de traditia lor de pâna atunci, o învatatura ce a incitat prin unicitate si originalitate – viata de dupa moarte, existenta unui singur Dumnezeu, acesta fiind si esenta religiei date de Zalmoxis dacilor, sa fie el însusi zeificat.
Era normal ca un popor antic, necivilizat, sa nu înteleaga pe deplin esenta învataturilor transmise, sa îmbine vechile traditii si sa asimileze numele zeului principal venerat cu numele celui ce le vorbea despre un zeu unic, despre nemurire, ceea ce explica „cel ce-si da sfârsitul se duce la zeul Zalmoxis; unii dintre acestia cred ca este Gebeleizis…”.
Astfel putem concluziona ca unicul Dumnezeu „Eu sunt cel ce sunt”, despre care cel mai probabil a vorbit Zalmoxis, la geto-daci este considerat a fi Zalmoxis, cel care aduce acestora învatatura despre un Dumnezeu unic; iar Zalmoxis adesea era confundat cu vechea zeitate a locurilor, Gebeleizis.
Un alt nume de zeitate geto-daca, întâlnit în scrierile antice este cel de Gebeleizis (Nebeleizis, Gebelexis). Ca si în cazul lui Zalmoxis cercetatorii nu au ajuns la un consens acceptat, iar principala sursa istorica despre aceasta zeitate ramâne acelasi controversat text al lui Herodot: „unii dintre acestia cred ca este Gebeleizis… acesti traci trag contra cerului cu arcul, amenintând pe zeu, caci cred ca nu e alt zeu decât al lor”.
Acesta era zeul fulgerelor, tunetelor si ploii, multi istorici considerând ca acesta a fost primul zeu al getilor ce a fost asimilat sau înlocuit de preotul Zalmoxis.
Alaturi de cele doua zeitati, istoricii „au mai identificat” vestigii apartinând altor zeitati:
- Bendis– considerata a fi zeita a lunii, a padurilor si a farmecelor, zeita dragostei si a maternitatii. Enciclopedia wikipedia, având la baza publicatia lui I.P.Culianu – Cult, magie, erezii, ne ofera informatii despre faptul ca aceasta nu era o zeitate specifica doar dacilor, aceasta fiind împrumutata de catre traci, conform lui Herodot, pentru ca mai apoi cultul sau sa fie întâlnit în Atena si în Asia Mica, sa existe temple pe tarmul vestic al Hebrului si lânga Ptolemais, în Egipt
Derzelas este zeul traco-dac al sanatatii. Conform enciclopediei wikipedia apare în marturii epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria si Odessos (Varna), dar si pe peretii de la Limanu (jud. Constanta). Este reprezentat calare si a fost asimilat cu Cavalerul trac, iar într-un final, împreuna cu Zamolxis au fost asemanati într-un singur zeu. A fost principalul zeu în timpul lui Deceneu, marele preot al lui Burebista, având un templu dedicat la Histria, construit în secolul III î.Hr.- Kotys – este zeita mama, în mitologia traco-daca, fiind o personificare a fertilitatii.
Crestinismul românesc
Dupa întemeierea Bisericii Crestine, în anul 33, crestinismul s-a raspândit, de la Ierusalim mai întâi în Asia Mica si apoi în Europa, datorita misiunii Sfintilor Apostoli si ucenicilor lor. Situatia politica a lumii are si ea un rol important în raspândirea crestinismului.
Romanii începusera sa cucereasca, înca din secolele II-I î.Hr. unele regiuni sud-dunarene, aflate în vecinatatea Daciei. La nord de Dunare, regatul dac devenise o mare putere si un pericol pentru statul roman, mai ales sub Burebista (cca. 80-44 î.Hr.), ce unise triburile geto-dacice si îsi formase un imperiu ce se întindea de la Marea Neagra pâna în Muntii Tatra si din sudul Ucrainei pâna în Muntii Haemus.
Acest imperiu s-a destramat sub urmasii lui Burebista: Deceneu (marele preot si sfetnic al lui Burebista); Comosius, Scorilo (tatal lui Decebal) si Duras-Diurpaneus. În secolul I î.Hr. – I d.Hr. Dacia cunoaste o mare înflorire a culturii materiale si spirituale, iar în anul 80 d.Hr. Imperiul Roman era într-o acuta criza economica, iar singura provincie care îl putea salva din aceasta situatie era Dacia, fapt pentru care Domitian a hotarât cucerirea si transformarea Daciei în provincie imperiala, acest lucru întâmplându-se în urma razboaielor din 101-102 si 105-106 d.Hr., dintre Traian si Decebal.
În secolul al treilea împaratul Aurelian este nevoit sa retraga din Dacia întreaga administratie (anii 271-275 d.Hr.), aici ramânând o populatie romanizata.
Raspândirea crestinismului în Dacia
Din unele epistole ale Sf. Ap. Pavel aflam ca regiunile sud-dunarene, învecinate cu noi, au fost evanghelizate direct de Sf. Ap. Pavel si de ucenicii sai, fapt ce ne îndreptateste sa presupunem ca misionari crestini au trecut si în nordul Dunarii, pe teritoriul tarii noastre de astazi.
Din „Istoria bisericeasca” a marelui istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, aflam ca Sf. Ap. Andrei a propovaduit si în Scitia Minor (Dobrogea de azi) – „Când Sf. Apostoli si ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrastiat peste tot pamântul locuit […] Andrei (a luat) Scitia …”
Dupa cucerirea Daciei de catre romani învatatura crestina s-a putut raspândi în nordul Dunarii pe mai multe cai:
- prin colonistii adusi de Traian, din toate partile imperiului, în Dacia bineînteles ca erau si crestini, ce au vorbit localnicilor de noua învatatura;
- prin ostasii din armata romana, care la sfârsitul stagiului militar ramâneau în Dacia;
- prin sclavii colonistilor înstariti sau ai functionarilor de stat;
- prin negustorii care vindeau sau cumparau în partile noastre;
- prin captivii adusi de goti în Dacia – la jumatatea secolului al treilea;
Pe lânga aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta si câteva marturii ale unor scriitori crestini din primele secole crestine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Tertulian, Origen din Alexandria etc.
Deoarece în secolul patru se cunosc nume de martiri, iar pe malul drept al Dunarii existau numeroase scaune episcopale, ne face sa credem ca aici exista o bogata activitate crestina, iar un argument puternic pentru vechimea crestinismului la daco-romani este si cel lingvistic, numeroase cuvinte cu înteles bisericesc din limba noastra fiind de origine latina – exemplu: biserica=basilica; Dumnezeu=Domine Deus; Craciun=calatio; Floriile=Floralia sau Florilia; sarbatoare=servatoria; altar=altare; duminica=dies dominica; preot=presbiter etc);
Trebuie retinut faptul ca lipsa dovezilor clare despre crestinarea dacilor se datoreaza faptului ca acestia au primit crestinismul în mod oficial, iar despre o crestinare masiva a dacilor se poate vorbi dupa retragerea aureliana (271-275).
O organizare bisericeasca incipienta a trebuit sa ia nastere odata cu constituirea primelor nuclee crestine pe pamântul Daciei, deoarece propovaduirea învataturilor crestine fara cult si fara slujitori (organizare) nu a putut fi conceputa; admitând ca Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunare si Mare trebuie sa admitem ca el a lasat acolo preoti si diaconi, poate chiar si episcopi.
Sfintii daco romani (crestinismul timpuriu)
Crestinismul este adus pe teritoriile noastre înca de la începuturile sale (sec. I d. Hr.) prin propovaduirea Sf. Ap. Andrei, iar faptul ca avem martiri pe teritoriul patriei noastre atesta ca exista deja o organizare bisericeasca, care asemenea organizarii din Roma a crestinismului, reprezenta un „pericol” pentru statul roman, fapt pentru care au suferit pentru credinta lor.
Numele unor martiri ne parvin din martirologii, cele mai importante fiind, conf. lui M. Pacurariu Martilogiul siriac (370-380), Martilogiul hieronymian (sec. VII) si Sinaxarul Bisericii constantinopolitane (sec. VIII), însa cei mai multi sfinti si martiri daco-romani ramân necunoscuti.
Martirii cunoscuti apartin tuturor claselor sociale slujitori bisericesti, functionari de stat, negustori, tarani, regasindu-se în cetatile de pe malul drept al Dunarii, ce erau locuite de catre daco-romani. Martirii daco-romani cunoscuti pâna în secolul al V-lea d. Hr., dupa M. Pacurariu sunt:
- La Sirmium (azi Mitrovita, Serbia) avem pe preotul Montanus si sotia sa Maxima – au fost martirizati din ordinul guvernatorului provinciei Panonia Inferior, Probus, fiind înecati în râul Sava la 26 martie 304; episcopul Irineu si diaconul sau Dimitrie (Sfântul Dimitrie, praznuit azi la 26 octombrie) – primul a fost decapitat, iar al doilea strapuns cu sulita, la 6 respectiv 9 aprilie 304; au mai patimit, mai multe tinere, în aceiasi zi cu Dimitrie; la 20 iulie 304, Secundus; la 29 august 304 fecioara Basilla; la 25 decembrie 304 fecioara Anastasia, precum si gradinarul Sineros, cioplitorii de piatra Simpronianus, Cladius, Castorius, Nicostratus si Simplicius, ce au fost închisi de vii în sicrie de plumb si aruncati în Dunare;La Cibalae (azi Vinkovce – Serbia) – a fost martirizat la 28 aprilie 304 Pollion, si probabil alti clerici din partile Sirmiumului;
- La Singidunum (azi Beograd – Serbia) – au suferit martiriul diaconul Ermil si temnicierul Stratonic, se pare la 13 ianuarie 307;
- Au mai fost martiri în provincia Dacia Ripensis (Agheu, Gaius si Hermes din Bononia -azi Vidin, Bulgaria), in Dacia Mediterranea (fratii pietrari Fluor si Lavru, în Dardania), precum si în Moesia Inferior (Lupus la Novae, însa cei mai multi au fost la Durostorum – azi Silistra, fiind multi ostasi, ce au patimit în anul 298)
- La Ozovia au fost decapitati trei crestini tarani, la 28 aprilie 304, din care amintim pe Dadas, ce pare sa fie dac;
Foarte multi martiri au fost si în Scythia Minor (Dobrogea de azi), la Tomis – azi Constanta (episcopul Efrem al Tomisului, la 7 martie 300; Macrobiu si Gordian, la 13 septembrie 320-323, originari din Asia Mica, au fost surghiuniti si arsi de vii, iar alaturi de ei au fot ucisi si câtiva localnici); la Axiopolis – azi Hinog (au fost martirizati, prin 303, Chiril, Chindeas si Tasius – care se pare ca este acelasi cu Dasius); la Halmyris – azi Dunavat (preotul Epictet si Astion, prin anii 298-303, ce erau originari din Asia Mica); la Noviodunum – azi Isaccea, iar la Niculitel, nu departe de Isaccea, în 1971 a fos descoperita o bazilica, din sec. IV, cu moastele a patru martiri – Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos, iar sub nivelul criptei s-au decoperit resturi dintr-un mormânt martiric mai vechi, care gazduia moastele a doi martiri necunoscuti, ce se pare ca au suferit martirajul în timpul persecutiei lui Decius (249-251), acestea fiind singurele moaste de martiri, descoperite pe teritoriul patriei noastre.
Concluzii
Analizând cele de mai sus nu putem sa nu ne întrebam daca Zalmoxis, alaturi de Moise si altii, este unul dintre întemeietori de religii, precursor al crestinismului, iar zeitatile religiei daco-getice, despre care nu avem foarte multe informatii nici din izvoarele arheologice, nici din izvoarele literare nu au fost cumva doar simpli slujitori ai unui zeu suprem. De altfel ne punem, fireasca întrebare, daca religia dacilor nu ar fi incitat, de ce grecii ar fi fost impresionati de o religie asemanatoare, o religie cu un panteon bogat, asemenea religiei lor, Herodot negasind, ca în cazul altor religii ale vremii, corespondentele zeitatilor autohtone în panteonul grecesc.
Herodot demonstreaza faptul ca religia stramosilor nostri era una diferita, una care incita si uimea prin originalitatea sa, originalitate care nu putea sa constea decât într-un monoteism primar, pentru ca altfel grecii nu ar fi luat în seama o religie politeista, fara sa o identifice cu a lor, lucru pe care îl întrevede si istoricul C. Giurascu: „Elementul esential al culturii geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund [– prin frumusetea si superioritatea principiilor sale –] pe toti scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”. Acelasi autor referindu-se la religia geto-daca si la crestinism, afirma: „ ca sunt o suma de puncte asemanatoare, unele chiar identice, între cele doua religii. Primul este credinta în nemurire. …”
Logica privitoare la evolutia religioasa din spatiul carpato-danubiano-pontic ar fi ca pâna la Zalmoxis (posibil pîna în secolul VI î.Hr.) putem vorbi de o religie politeista, formata dintr-un panteon ce avea în fruntea sa un zeu suprem, probabil Gebeleizis, iar intre sec. al VI-lea î.Hr. pâna aproximaiv în sec. I d. Hr. geto-dacii cunosteau o religie monoteista, o religie primita de la Zalmoxis, probabil un dac învatat ce a colindat foarte mult în lumea cunoscuta, înainte de a releva dacilor învataturile sale.
Este important de stabilit de ce Zalmoxis alege sa stea trei ani în locuinta sa subterana, un numar regasit si în crestinism, Iisus stând 3 zile, în „locuinta mortilor”, înainte de a învia, de ce acesta alege un loc special pentru ospetele sale, alaturi de concetatenii sai, pe care îi învata ca vor vietui într-un loc vesnic, bucurându-se, probabil alaturi de „învatatorul lor”, de toate cele bune.
Un posibil raspuns la aceste întrebari ar fi faptul ca, prin peregrinarile sale, învatatul dac, intra în contact cu reprezentanti ai religiei mozaice, iar prin intermediul acestora afla despre profetiile mesianice si învataturile despre un singur Dumnezeu, învataturi pe care le transmite mai departe concetatenilor sai, într-o forma primara – omul nu moare definitiv, ci continua sa traiasca vesnic, alaturi de Dumnezeul unic, daca se dovedeste a fi vrednic de „a sta alaturi de acesta”.
Datorita penuriei privind istoria geto-dacilor, nu se poate ajunge la concluzii pertinente, posibil si apropiate de adevar, fapt pentru care istoricii ar fi necesar sa-si îndrepte atentia spre analiza contextul religios european din perioada relatarii realizate de Herodot, precum si sa analizeze, comparativ, comportamentul marilor întemeietori de religii monoteiste – Moise si Iisus.
Deci, atunci când vorbim despre spiritualitatea geto-dacilor, este necesar sa tinem cont de îndemnurile lui I.H. Crisan si ale lui Daicoviciu: „descoperirile arheologice trebuie folosite cu multa prudenta, atunci când este vorba de explicarea unor fenomene spirituale , marturia lor neputand, nici macar, pune sub semnul întrebarii pe cele ale izvoarelor literare”, iar „arheologia nu izbuteste sa treaca dincolo de anumite limite atunci când se pune problema cunoasterii culturii spirituale”.
Multumiri historia.ro si Felix Eliador
Bibliografie
Barbulescu, Mihai, s.a. Istoria României.
Crisan, Ion Horatiu. Burebista si epoca sa.
Crisan, Ion Horatiu.. Civilizatia geto-dacilor (2 vol.).
Crisan, Ion Horatiu.. Spiritualitatea geto-dacilor.
Culianu, Petre I. Cult, magie, erezii.
Daicoviciu, Hadrian. Dacii.
Dan, Dana. Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului.
Eliade, Mircea. De la Zamolxis la Gingis-Han.
Eliade, Mircea.. Istoria credintelor si ideilor religioase (3 vol.).
Eliade, Mircea.. Tratat de istorie a religiilor.
Eusebiu, De Cezareea. Istoria bisericeasca.
Giurascu, C. Formarea poporului român.
Giurescu, Constantin C. Istoria românilor.
Herodot. Istoriii (2 vol).
Pârvan, Vasile. Getica – O protoistorie a Daciei.
Postica, Gheorghe. Civilizatia medievala timpurie din spatiul pruto-nistrean (secolele V-XIII).
Postica, Gheorghe.. Civilizatia veche româneasca din Moldova.
Rusu, Ioan I. Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase.
