Aparuta de timpuriu în unele doctrine religioase orientale, reîncarnarea a fascinat si continua sa fascineze mintea multor liberi cugetatori. Daca reîncarnarea este un principiu, o lege, o noima a vietii în Univers si daca este valabila pentru toate vietuitoarele, se întelege ca lantul revenirilor trebuie sa depaseasca simpla reproducere ciclica a speciilor prin si din ele însele. Peste toate trebuie sa existe un fond de spirite care revin în materia vie conform unor legi ce ramân excluse unei speculatii rationale.
Reincarnarea in diverse curente de gandire
Grecii
La baza acesteia se afla unele comunitati practicante ale religiei inspirate de Orfeu (orfismul), aparute in Grecia incepând cu secolul 6 î.Hr. Este vorba despre un sistem de credinta care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reincarnari. Dupa ciclul nasterilor si roata destinului, existenta trupeasca e considerata ca o pedeapsa. Exilat in corp, sufletul trebuie sa scape de tristul destin al reincarnarilor si nu poate sa o faca decât prin asceza (adica prin abstinenta de la consumul de carne). Numerosi filosofi au fost marcati de aceste credinte, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul ramâne acela de eliberare a sufletului. Incarnarea sufletului apare ca o pedeapsa pe care sufletul si-a atras-o prin propriile sale greseli; prin urmare reincarnarea functioneaza in acelasi timp ca o fatalitate de care trebuie sa te eliberezi si ca o sansa de eliberare. In orice caz, pentru ca aceasta eliberare sa intervina, e necesara o initiere religioasa sau o constientizare filozofica.
Hinduismul
Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanisade, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. Ca urmare, se pot observa unele influente reciproce intre religia originara, revolutia adusa de Upanisade, Baghadavad Gita si evlavia populara. In Upanisade, identificarea salutara a Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât daca Sinele o rupe cu ciclul infernal al existentei (samsara), adica cu sirul de reincarnari succesive.
Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe pamânt si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e vorba aici de o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decât trupul, pâna ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei.
Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor.
Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Este aici o mare diferenta fata de ezoterismul occidental care se considera ca derivând din hinduism. Pentru Albert Schweitzer, aceasta mistica este legata de o negare a lumii, de o conceptie pesimista a existentei, foarte apropiata de cea greaca privind trupul inchisoare; aceasta idee este contemporana cu predominanta ideii de reincarnare, ea este de asemenea legata de o viziune pesimista a materiei si istoriei. Ideea de reincarnare este centrata total asupra omului si faptelor sale.
Buddhismul
Ca si hinduismul, crede in existenta unei relatii strânse intre reincarnare si legea karmei. Sunt totusi numeroase diferente fata de hinduism: Privind conceptia eliberarii omul se poate elibera singur de lume si de suferinta.
Terapia se bazeaza pe critica iluziilor legate de dorinta si pe renuntare; ea propune un demers mai putin mistic, cat psihologic. Accentul nu este pus pe fuziunea cu brahman, ci pe detasarea care conduce la Nirvana, inteles ca o privatiune de orice dorinta, ca un calm desavârsit.
Non-permanenta sufletului; continuitatea subiectului uman nu este decât iluzie si aparenta. Nu se are in vedere nemurirea sufletului. Sufletul este un flux, o curgere, o transformare neîncetata. Doar curgerea vietii pare sa asigure continuitatea reincarnarilor. Nirvana: in budismul clasic este definit intr-o maniera negativa. El nu este de fapt nimic, nu este un loc, el exprima starea de eliberare, de non-dorinta. Dar anumite secte il vad ca pe locul de beatitudine, de fericire deplina atinsa la sfârsitul procesului de eliberare de catre individul care a trecut printr-o serie de reincarnari.
Iudaismul
Ideea vietii eterne i-a fost straina si iudaismului, pe indelungi perioade din istoria sa. Abia cand rabinii au venit in contact cu filosofia greaca, in epoca din jurul nasterii lui Iisus Hristos, unii dintre ei au inceput sa vorbeasca despre nemurire. Pe acest fundal filosofico-religios a aparut, in cele din urma, crestinismul. El sustine existenta unui suflet nemuritor, dar care nu poate fi despartit de trup. Dupa invierea lui Iisus, mormantul a ramas gol. Astfel, crestinii din primele veacuri sperau ca, in ziua judecatii de apoi, si corpurile lor se vor ridica din tarana. Dimpotriva, teologia moderna vede reinvierea mai curand ca pe un proces care incepe deja din existenta pamanteasca, pentru a se desavarsi in moarte.
Crestinism
În lumea crestina reîncarnarea n-a constituit o problema vreme de peste o jumatate de mileniu. Dar în anul 533 d.Hr., când a avut loc celebrul Conciliu (al 5-lea) de la Constantinopol, principiul reîncarnarii a fost reconsiderat.
O afirmatie din acel moment are caracterul unei anateme, care si-a pastrat puterea pâna azi în lumea crestina: Cine afirma preexistenta sufletului si restauratia monstruoasa care rezulta de aici este blestemat! Vom observa imediat uriasa contradictie ce se desprinde din afirmarea principiului reîncarnarii si blestemul care însoteste aceasta misterioasa lege.
Pe de o parte reîncarnarea a fost considerata ca o necesitate a evolutiei continue a fiintei umane si, totodata, ca un act justitiar de natura karmatica, iar pe de alta, acelasi principiu este considerat o “restauratie monstruoasa”. Controlul reîncarnarii sa fi modificat, în secolul al VI-lea al erei noastre, o conceptie care a calatorit sute si mii de ani pâna la Conciliul de la Constantinopol?
Interzicerea acestui principiu apartine cu precadere unei hotarâri împaratesti. Se stie ca împaratul Justinian, din motive azi pierdute în sensul lor profund, a influentat cu severitate Conciliul de la Constantinopol, din anul 533. Motivul acestui act drastic a fost, probabil, unul prin excelenta crestin.
În secolele care au urmat, credinta reîncarnarii a fost înabusita în lumea crestina. S-a afirmat ca amnezia reîncarnatilor ar fi o risipa irationala de obsesii si iluzii. Iar daca presupunem ca amnezia reîncarnatiilor ar putea fi o forma de protectie pentru reîncarnat, atunci motivatia este de asemenea inconsistenta.
Un alt motiv de suspiciune fata de principiul reîncarnarii s-a formulat cu ajutorul statisticii demografice. De ce numai o parte din oameni se reîncarneaza, ce anume îi face pe acei oameni proprii principiului reîncarnarii, iar pe ceilalti improprii? Sau, de ce anumite structuri psihice inferioare, încarnate în animale (dupa unele doctrine) trebuie sa atinga un nivel de evolutie ulterioara pornind chiar de la aceasta conditie?
Este oare nevoie de dobândirea constiintei de om prin peregrinarea într-un animal? Aceste consideratii au încurcat si mai mult dezbaterile seculare despre reîncarnare. Cu toate acestea, numerosi carturari, filosofi si chiar cercuri crestine au fost si sunt si azi adepti ai principiului reîncarnarii. Giordano Bruno a fost ars pe rug de inchizitie si din cauza credintei sale în reîncarnare. Balzac, Flaubert, Goethe, Hugo, Schopenhauer, Tolstoi, Voltaire, Wagner, Whitman si multi altii au fost convinsi ca principiul reîncarnarii este firesc în lumea naturii si a spiritualitatii universale…
Alte curente de gandire:
Gnosticismul: este o ipoteza iudeo-crestina alcatuita din mai multe curente crestine aparute in cursul celui de al doilea secol dupa Hristos. Printre altele, aceasta ipoteza atribuie lui Hristos teoria dupa care Ioan Botezatorul ar fi fost Ilie reincarnat.
Cabala ebraica: exista din vremea celui de al II-lea secol dupa Hristos, dar propasirea ei s-a facut intre sec. XIII-XVI. Este o teosofie in forma ebraica. Cabalistii nu sunt toti de acord asupra ideii de reincarnare. Sunt multe adaptari succesive, care dau impresia de a te gasi in fata unei compilari doctrinare, in care reincarnarea isi joaca rolul in functie de problemele care se ivesc in constiinta populara.
Filosofii moderni: Ideea de reincarnare a atras mult o serie de filosofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteza, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentata ca o filozofie a plictiselii).
Spiritismul: Reincarnarea se regaseste in curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influenta sa a fost foarte mare in sec.19 si se mai pastreaza inca reminiscente importante in Brazilia si Filipine.
Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin initierea Rozcrucienilor. Se observa la el, ca in toate teoriile moderne ale reincarnarii, o deplasare de accente si chiar o rasturnare completa a sensului reincarnarii. Pentru hindus, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea reincarnarilor. Pentru Rudolf Steiner, reincarnarea nu mai este o lege ingrozitoare a existentei, de care ar trebui sa se elibereze, ci devine un instrument pozitiv, indispensabil dezvoltarii spiritualitatii si a libertatii. Nasterea intr-un corp este ceva minunat in sensul biblic al creatiei omului dupa chipul lui Dumnezeu. Ceea ce alieneaza omul, nu este trupul sau, ci atitudinea in fata vietii. Suferinta legata de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a sufletului fata de posibilitatile pe care i le ofera viata actuala. Sufletul trebuie sa fie eliberat de aceasta nepotrivire, dar nu de corp. Aceasta conceptie este legata de evolutionismul si ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner, Hristos constituie impulsul central si hotarîtor al istoriei mondiale.
Dilemele Reîncarnarii
Cum sa ne convingem ca mortii îi urmeaza renasterea? Doctrinele despre renastere au la baza principiul reîncarnarii. Suntem de acord, într-adevar, ca o data stins din viata, corpul material nu mai poate fi organizat; el îsi pierde constiinta, functiile si se transforma într-o masa de miliarde de atomi. Ideea mai noua este ca aceste miliarde de atomi sunt operationali, chiar daca ei nu mai apartin unei constiinte a corpului fizic. S-a convenit, prin traditie si prin participarea unor initiati, ca beneficiem de fapt de trei corpuri care ne includ destinul. Corpul astral, corpul eteric si corpul mental. Pentru un anumit timp, toate cele trei corpuri ramân unite.
În acest rastimp constiinta rememoreaza existenta din urma în toate detaliile ei. Este o perioada a tuturor amintirilor, dar rulate diferit de modul în care le percepem în viata în corpul fizic.
Este vorba de amintiri care par sa ni se restituie “de la sine” prin calitatea lor spirituala, morala, caracteriala. Daca am transmis unei fiinte iubire în timpul vietii, acest sentiment ni se va restitui înmiit! Bilantul se face spontan, în functie de calitatea vietii traite. Nu putem evita acest bilant si nu putem trisa. Nu putem fi absolviti de acea memorie a vietii. Daca am urât în viata, indiferent pe cine si cum, împotriva noastra se va întoarce ura aceea din timpul vietii; numai ca o vom retrai, ca si iubirea, înmiit! La fel se întâmpla si cu raul produs asupra cuiva si cu toate actele sau faptele negative…
Exista o ipoteza moderna în legatura cu aceasta regula a rasplatirii dupa moarte cu propriile noastre fapte si gânduri – ipoteza se refera la identificarea în acest aspect a iadului. Altfel spus, iadul este prezent în noi însine si îl vom îndura în eternitate precum l-am construit într-o viata. Deci problema constiintei este una ce depaseste cadrul filozofiei ezoterice sau al doctrinelor spirituale; este problema calitatii noastre spirituale în raport cu o dimensiune sacra si cosmica ce ne refuza altfel decât purificati…
Eul nostru care este atât de corect, de riguros, de fidel adevarului încât nimic din ce am fost cândva nu se pierde si nu se ascunde. De unde si remarca populara bine cunoscuta: “De-as mai trai o data, as sti ce trebuie sa fac”. Necesitatea retrairii pentru tot felul de corectii în urma unei experiente în corpul fizic pare sa fie de natura ancestrala; este, parca, o enzima care sugereaza existenta purificarii ca fapt posibil si necesar. Eul este acela care se regaseste în complexul vietii spirituale, eul evolueaza un rastimp, pâna când apare momentul cosmic potrivit ca sa reintre în circuitul vietii în alt corp material. Reîncarnarea eului este si ea de mai multe feluri, prin dorinta, prin mandat ceresc si, exista si aceasta varianta, reîntruparea drept pedeapsa!
Subconstientul pastreaza din trecutul nostru evenimente, întâmplari si fapte, care însa ne ramân neidentificate de-a lungul vietii tocmai pentru ca desfasurarea concreta a existentei actuale nu ne permite o dispersare libera în trecut, ci doar prin anumite practici si tehnici oculte. Nu este posibil sa ne amintim vietile anterioare ca pe niste cronici lizibile formulate de un martor, de asemenea, nevazut.
Iar daca printr-o minune am receptiona coerent si corect propria noastra autobiografie din alte vieti, cu siguranta ca nu i-am putea supravietui acestui eveniment. Amnezia totala sau partiala este forma de protectie de care beneficiem în viata concreta fata de vietile anterioare.
Sunt citate cazuri când prin regresie hipnotica au fost plasate persoane dornice de un asemenea experiment, în vietile lor anterioare. Rezultatele comunicate sunt adeseori pline de dramatism. S-au retinut situatii când oameni la locul lor în actuala viata, s-au vizualizat ca ucigasi, hoti, raufacatori în alte vieti.
Traumele produse de astfel de experiente se pare ca nu au mai putut fi tratate cu nimic. S-a impus apoi solutia ca persoanele care vor sa participe la astfel de experiente sa fie pregatite dinainte pentru a le suporta. Dar întâlnirea cu o “alta realitate legata de aceeasi identitate” nu a putut fi temperata sub aspect moral si de constiinta.
S-a inoculat teoria ca n-ar avea nici o importanta ce s-a întâmplat în alta viata, important este ce face acum, în viata aceasta. Dar nici aceasta sugestie nu a putut fi retinuta drept un calmant spiritual. De aceea în Occident s-a impus afirmatia ca toate problemele, mici sau mari, trebuie sa le rezolvi tu însuti, singur, si sa nu devii dependent de altcineva. Aceasta abordare este total diferita de doctrina orientala, care cere în experiente legate de reîncarnare prezenta unui maestru spiritual coordonator si conducator…
Consecinta: moartea nu este, de fapt, extinctie, ci o trecere catre urmatoarea etapa de evolutie, care poate fi mai placuta sau mai neplacuta, in functie de faptele, intentiile si gandurile individului…