Zeii care au creat Pamântul ca „gradina zoologica”, vizitându-l din când în când, la un moment dat s-au mutat aici. Cel putin asta ne spun miturile din întreaga lume. De ce s-au hotarât sa-si mute resedinta pe planeta noastra? Legendele sustin ca nu au avut de ales, fiind exilati aici.
Cea mai cunoscuta astfel de legenda este cea crestina, care sustine ca serafimul Lucifer, în încercarea de a-si detrona tatal, s-a luptat cu fratele sau, arhanghelul Mihail (Mîkha’el în ebraica).
Fiind învinsi, Lucifer si adeptii sai au fost aruncati pe Pamânt, fiind cunoscuti din acel moment ca “îngeri decazuti”. Biblia nu este prea „darnica” în ceea ce priveste amanuntele acestui razboi.
Singurele mentiuni se gasesc în Noul Testament: „iata un balaur mare, rosu, având sapte capete si zece coarne, si pe capetele lui, sapte cununi împaratesti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamânt.” (Apocalipsa 12:3-4), „Si s-a facut razboi în cer: Mihail si îngerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si îngerii lui. Si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc în cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, Sarpele de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce înseala pe toata lumea, aruncat a fost pe pamânt si îngerii lui au fost aruncati cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), „Si le-a zis: Am vazut pe satana ca un fulger cazând din cer.” (Evanghelia dupa Luca 10:18).
Mitologia iudeo-crestina spune ca balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraica) sau Satan, primul si cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam si Eva si traducerea în slavona a Cartii lui Enoh îl considera pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau initial demoni ai desertului cu forma de serpi înaripati, iar Lucifer este numit balaur sau Sarpele cel mare, putem trage concluzia ca acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul.
În Coran întâlnim alta varianta, mândria fiind cea care l-a facut pe Lucifer (numit aici Iblis) sa se razvrateasca, el nefiind de acord sa se închine în fata oamenilor, asa cum îi ceruse Allah.
Iar o a treia versiune este cea în care se spune ca Lucifer a ales sa se razvrateasca din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Armata lui Dumnezeu a fost condusa de arhanghelul Mihail, care a reusit sa-l învinga pe Lucifer si sa-l arunce pe Pamânt împreuna cu ceilalti îngeri razvratiti. Astfel, Mihail a devenit mâna dreapta a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui sau mai mare, Lucifer.
Hititii credeau ca, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de noua perioade. În cea de-a noua perioada, Anu (paharnicul sau si primul dintre zei) l-a provocat la lupta. Învins, Alalu a fost nevoit sa se refugieze pe Pamânt, iar Anu a devenit noul conducator din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastra ci însotit de multi adepti, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca sa câstige tronul prin aceeasi metoda ca si tatal sau.
În Tibet exista ideea ca Jambudvipa (Pamântul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a facut sa se prabuseasca pe Jambudvipa. Împreuna cu el au cazut si alti complici, tot la fel de lipsiti de delicatete ca si el. Initial, zeii erau capabili de zbor. Însa, dupa ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rau a pus stapânire pe ei. Au devenit nervosi si invidiosi si, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili sa zboare. Nu stim exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat caderea zeului si a complicilor sai, dar e posibil sa aiba legatura cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.
Aztecii considerau ca prima sosire divina pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun ca patru zei au omorât crocodilul-femela Cipactli, apoi au creat lumea din lesul ei. Pentru ca si-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducator). Suparat, fratele sau Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâta de piatra, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pamânt si, ca razbunare, si-a pus jaguarii sa omoare toti oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alti oameni, dar fratele sau i-a preschimbat pe toti în maimute. Înfuriat pâna peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimutelor cu un uragan si a refuzat sa mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.
Japonezii povestesc ca Takama no Hara („marea câmpie cereasca”) era condusa de doi frati: zeita soarelui, Amaterasu-o-mikami si zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea întelegeau, zeul furtunii sicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forta în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o forma de viata materiala (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeita soarelui s-a enervat la culme si s-a închis într-o grota cereasca, lasând lumea în întuneric. Zeii au încercat sa o convinga sa iasa din pestera, daruindu-i diverse obiecte, însa Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsa totusi în momentul în care o alta zeita, Ame-no-uzume no mikoto („fata cerului”), s-a dezbracat si a început sa danseze obscen în fata grotei. Auzind larma zeilor, curioasa, Amaterasu a iesit. Privindu-se într-o oglinda, i-a revenit buna dispozitie. Însa pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fara mila, condamnat sa locuiasca pe Pamânt si sa nu se mai întoarca în cer niciodata.
Grecii antici sustineau ca Ouranos, primul conducator al Universului, avea darul profetiei. 
Prin urmare, a aflat printr-o viziune ca unul dintre copiii sai îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, si-a închis toti copiii (doisprezece titani, trei ciclopi si trei hecatonchiri) nu pe Pamânt, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reusit sa se elibereze si s-au razvratit împotriva tatalui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introdusi în panteonul noilor zei, a aparut mitul lui Hephaestus, faurarul zeilor. Homer spunea ca Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâteniei lui de catre mama sa, Hera. El a cazut noua zile si noua nopti pâna a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis si Eurynome. O alta varianta a legendei spune ca Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece faurarul i-a luat apararea mamei sale atunci când Zeus a vrut sa o pedepseasca pentru razvratire. Hephaestus a cazut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insula, l-au îngrijit pe zeu si l-au învatat arta mestesugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit schiop dupa cadere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.
Un mit asemanator cu cel al lui Ouranos se întâlneste în Scandinavia. O profetie spunea ca zeii vor fi distrusi de copiii zeului Loki si ai uriasei Angrboda (lupul Fenrir, zeita Hel si sarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungati din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlantuit de o stânca la un kilometru sub pamânt, Hel a devenit conducatoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoara Midgard (Pamântul). Din pacate pentru zei, în timpul Ragnarokului (batalia finala dintre zei si uriasi) s-a împlinit profetia.
Dogonii din Mali povestesc ca Nommo a fost prima fiinta creata de zeul cerului, Amma. La scurt timp dupa nasterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a razvratit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a taiat în bucati pe rebel, împrastiindu-i trupul pe tot Pamântul. Acest Nommo si-a folosit corpul pentru a hrani oamenii si le-a daruit principiile sale despre viata.
În mitologia antica, exilul era cea mai mare pedeapsa acordata unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea ca a fost exilat din orasul sau, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil si Ninlil, zeul a primit aceeasi pedeapsa pentru ca a violat-o pe Ninlil. În timp ce zeita se scalda într-un râu, Enlil („stapânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, a vazut-o goala si s-a excitat foarte tare. Asa ca si-a încercat farmecul de cuceritor pe tânara zeita. Aceasta însa l-a refuzat, motivând ca este virgina (si probabil dorind sa ramâna asa pâna la casatorie). Prefacându-se ca accepta refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Daca în mitul japonez era vorba despre o tentativa de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naiva, fecioara a acceptat plimbarea iar, odata ajunsi în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit si trimis in Lumea de jos (Pamântul). Contrar tuturor asteptarilor, zeita l-a urmat, iar Enlil a luat-o de sotie, daruindu-i titlul de Ninlil („zeita aerului”). Se spune ca, de fapt, nu Enlil a sedus-o, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o sa se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând ca el se va îndragosti de ea dupa ce o va vedea în toata splendoarea ei. Misiune îndeplinita fara niciun fel de probleme.
Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despartite de mii de kilometri, vorbesc despre adevaratul motiv al stabilirii zeilor pe Pamânt, adica exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat sa acceptam ceea ce ne-au transmis stramosii nostri, în loc sa cautam alte explicatii lipsite de logica, bazate pe îndoctrinare religioasa sau încapatânare evolutionista. Dar daca motivul real al acestui exil nu ar fi razvratirea fiului cel mare împotriva tatalui sau, ci unul de natura sexuala?
Sumerienii credeau ca Enlil a fost exilat pe Pamânt dupa ce a violat-o pe fecioara Ninlil. Pentru japonezi, Susano-o a fost izgonit pe planeta noastra dupa ce a încercat sa-si violeze sora. În ambele cazuri, motivul exilului este agresiunea sexuala.
Indiferent daca s-a produs sau nu violul, poate fi considerat Enlil autorul acestei fapte? Miturile tuturor popoarelor ni-l prezinta ca fiind fiul ascultator, ce îndeplinea întotdeauna ordinele tatalui sau. Ca o persoana ce respecta întotdeauna regulile, la fel ca un soldat disciplinat, e greu de crezut ca ar fi încalcat atât de grav o lege, riscând sa-si piarda statutul si respectul celorlalti si, mai ales, pe al tatalui sau.
În acelasi timp, fratele sau mai mare, Enki, a demonstrat de nenumarate ori ca nu da doi bani pe legi ori pe ordinele tatalui sau, preferând sa-si guverneze viata dupa propriile reguli. Dintre cei doi, Enki ar fi cel mai predispus la o asemenea fapta. De altfel, pentru japonezi, el este exilatul ce a încercat sa-si violeze sora, Susano-o si Enki fiind aceeasi persoana. În plus, stim motivul pentru care Enlil a fost trimis pe Pamânt: pentru a conduce planeta. Miturile demonstreaza ca si dupa sosirea sa aici a ramas mâna dreapta a tatalui sau, respectându-i în continuare ordinele si regulile. Prin urmare, nicio dovada ca relatia dintre ei ar fi fost afectata în vreun fel.
Despre motivul sosirii lui Enki pe Terra nu se stie mare lucru. Singura mentionare în acest sens este un text în care zeul sustine ca a fost trimis pentru a cauta aur. Relatia tensionata dintre el si tatal sau, pastrata în legende, ori predilectia sa catre razvratire trebuie sa aiba un motiv temeinic. Ceva trebuie sa se fi întâmplat între ei înainte de sosirea lui Enki pe Terra. Iar violarea lui Ninlil ramâne o varianta logica.
Textul Enlil si Ninlil afirma ca Enlil a varsat în pântecele ei „samânta lui Suen-Asimbabbar”. Asimbabbar si Suen erau epitetele lui Nanna, identificat de noi cu Enki. Enlil nu ar fi putut sa verse în pântecele fetei sperma fratelui sau. Singurul capabil de acest lucru nu putea fi decât Enki. Un alt indiciu este faptul ca, dupa acest act sexual, Ninlil l-a nascut pe Nergal-Meslamtaea. Însa Nergal, cunoscut mai ales sub numele Marduk, era fiul lui Enki în mitologia mesopotamiana. Ceea ce înseamna ca mitul se refera la Enki, si nu la Enlil. Cine era victima?
Pentru japonezi, ea era sora lui. Pentru popoarele din Mesopotamia, singura zeita cu care Enki a avut o relatie este într-adevar sora sa. Într-un mit de la 1800 î.Hr. se spune ca Enki s-a unit cu Ninhursag („Stapâna Muntelui Înalt”), care a nascut-o pe Ninsar („Stapâna plantelor verzi”). Enki s-a împreunat si cu aceasta, din uniunea lor aparând zeita Ninkurra („Stapâna tarii”). Ninkurra este la rândul ei însamântata de Enki si o naste pe Uttu („vegetatia”).
Zeul se culca si cu aceasta, însa Ninhursag îi ia samânta si o transforma în opt plante. Deoarece Enki manânca plantele, Ninhursag îl blesteama si acesta se îmbolnaveste, opt organe fiindu-i afectate. În final îl iarta si, pentru a-l vindeca, ea creeaza opt fiinte divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti si Enshag), câte una pentru fiecare organ bolnav. Desi mitul a fost interpretat ca fiind despre crearea lumii (apa dulce, reprezentata de Enki, uda pamântul, ajutând la cresterea plantelor), povestea are mai mult sens interpretata aproape mot-a-mot. Adica Enki si Ninhursag au întretinut relatii sexuale.
Inanna si Dumuzi
Despre aceasta relatie amintesc multe alte scrieri antice. În textul babilonian Întronarea lui Ishtar ca regina a cerului, Istar se casatoreste cu Sin, zeul Lunii.
În Asiria, prin secolul IX î.Hr., zeului Assur i s-a atribuit ca sotie Ishtar. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni a fost primul iubit al zeitei Inanna/Ishtar. Babilonienii chiar îl numeau „unicul frate al lui Ishtar”.
În Egipt, Osiris si Isis erau cei doi frati care se iubeau înca din burta mamei lor. Sin, Assur, Dumuzi, Tammuz si Osiris sunt diferite nume ale lui Enki. Iar Inanna/Ishtar ori Isis este sora acestuia, Ninhursag. Legenda hitita Regatul din ceruri povesteste acelasi lucru ca mitul sumerian: fiul cel mare a lui An, Kumarbi, s-a împreunat de nenumarate ori cu zeita Muntelui.
Pe Kumarbi l-am identificat deja cu Enki iar Zeita Muntelui nu poate fi decât Doamna Muntelui Înalt, Ninhursag. O alta legatura între cei doi este indicata de un alt text sumerian, în care Ninhursag este numita Tsir, adica „sarpele”. Acesta era în mod normal epitetul lui Enki iar faptul ca amândoi au fost numiti „serpi” ne duce la concluzia ca faceau parte din aceeasi familie. Desi toate aceste mituri sugereaza ca Ninhursag s-a împreunat cu Enki de buna voie, nu putem sa îl uitam pe cel care sustine ca ea a fost violata, urmându-si apoi agresorul în exil si chiar casatorindu-se cu el.
Sa fie într-adevar Enki cel care si-a violat sora, fiind astfel pedepsit cu exilul pe planeta noastra? La fel ca sumerienii si japonezii, si gnosticii sustin ca da. Pentru ei, una dintre entitatile superioare, eonul Sophia, a fost exilata din cauza patimii cu care si-a îmbratisat perechea. Episcopul Irineu scria în Adversus Haereses: „Sophia s-a aprins de patima pentru a-si îmbratisa eonul pereche, Theletos. Aceasta patima s-a nascut mai întâi printre cei care erau uniti cu Nous si Aletheia (doi dintre cei patru eoni care constituiau prima tetrada pythagoreica, pe care gnosticii o considerau radacina tuturor lucrurilor), dar a trecut prin pângarirea acestui eon degenerat, care a savârsit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influenta a nesocotintei.” Nelegiuirea sub motivul iubirii nu poate fi decât violul. Patima cu care si-a îmbratisat perechea, influenta a nesocotintei, care a dus la pângarire, sugereaza acelasi lucru. Gnosticii chiar au avut grija sa ne lase si un indiciu pentru identificarea eonului exilat: „sophia”, în limba greaca, înseamna „întelepciune”. Iar zeul întelepciunii în toate culturile era Enki.
Si indienii au pastrat acest viol în cartile lor sfinte, atribuindu-l însa nasterii lumii si eliminând exilul. Potrivit Vedelor, într-o zi, zeul Prajapati a vrut sa-si violeze fiica, pe Usas. Aceasta, pentru a scapa de el, s-a transformat în caprioara si s-a ascuns în padure. Însa tatal ei a gasit-o si s-a transformat în cerb. Zeii, socati de aceasta fapta, l-au pedepsit pe Prajapati. Când religia vedica s-a transformat în brahmanism, Prajapati a devenit Shiva. Iar acesta este Enki, dupa cum am demonstrat deja. Prin urmare, din nou întâlnim acelasi personaj aflat în legatura cu violul.
Geb si Nut
La rândul lor, egiptenii au modificat povestea, pentru a ascunde adevaratul motiv al sosirii zeilor pe planeta noastra. Doi frati, Geb (zeul Pamântului) si Nut (zeita cerului) s-au hotarât sa se împreuneze. Din motive necunoscute, zeul suprem Ra s-a opus acestei relatii si i-a despartit pe cei doi frati. Însa a fost prea târziu: Nut ramasese însarcinata. Suparat la culme, Ra i-a interzis acesteia sa nasca în cele 360 de zile ale anului. Însa zeului Thoth i s-a facut mila de ea si i-a oferit cinci zile suplimentare în care sa nasca, zile câstigate la zaruri din partea Lunii. De atunci anul a devenit de 365 de zile. În acest mit, Geb, zeul Pamântului, este Enki al sumerienilor, Stapânul Pamântului. Sora sa, zeita cerului, este aceeasi Inanna / Ishtar, cea supranumita de multe ori „regina cerului”. Iar pe Ra l-am identificat deja cu An al sumerienilor, tatal celor doi. Opozitia crâncena a lui Ra fata de aceasta relatie sexuala ne indica faptul ca nu era una normala, lucru care ne duce cu gândul la posibilitatea aceluiasi viol despre care aminteau alte popoare. Un papirus de la sfârsitul civilizatiei faraonice, din timpul Dinastiei a XXX-a, de la Saft el-Hinneh, în Delta Nilului, face lumina în aceasta poveste, sustinând ca Geb si-a violat mama. Însa nu Tefnut, mama lui Geb, a fost victima agresiunii sexuale, ci sora sa, cea considerata în mai toate culturile mama zeilor si a oamenilor. Mitul lui Geb si Nut ne indica si locurile în care s-a petrecut actiunea. Relatia dintre cei doi a avut loc pe vremea când anul avea 360 de zile, iar singurul loc cu acest an este planeta zeilor. Când Nut a nascut, anul avea 365 de zile, adica se afla pe Pamânt.
Rapirea Persephonei
Despre o rapire soldata cu un viol vorbeau si grecii. Zeul lumii subterane, Hades, a zarit-o într-o zi pe nepoata sa, Persephone, fiica zeilor Zeus si Demeter. Apasat de singuratate si îndragostit lulea, Hades s-a hotarât sa se casatoreasca cu nepoata sa. Stiind însa ca ea nu va accepta de buna voie sa-l însoteasca în Lumea de Jos, a pândit-o pâna când a ramas singura. Apoi a rapit-o si a dus-o în lumea sa, unde i-a devenit sotie. Desi nu este specificat violul în mod explicit, ne imaginam ca au avut loc relatii sexuale între înfierbântatul zeu si frumoasa sa mireasa. Aflând cele întâmplate, mama fetei, Demeter, a hotarât sa pustiiasca Pamântul pâna când fiica îi va fi înapoiata. Temându-se ca nu cumva sa moara toate vietuitoarele Terrei, zeii i-au cerut lui Hades sa o trimita înapoi pe Persephone. Deoarece acesta a refuzat, zeii l-au trimis pe semizeul Herakles (Hercule la romani) sa o recupereze. Însa, când fata a ajuns în bratele mamei sale, a cerut sa fie lasata sa se întoarca la sotul ei. Pentru a-i împaca si pe cei doi soti, si pe mama, Zeus a hotarât ca Persephone sa locuiasca jumatate de an pe Pamânt, alaturi de mama ei, si jumatate de an în lumea de jos, alaturi de sotul sau. Preferând sa stea în Lumea de Jos alaturi de violatorul sau, Persephone a reactionat întocmai ca Inanna a sumerienilor. Iar pe Hades l-am identificat deja cu Enki. Prin urmare, este vorba despre acelasi eveniment consemnat de multe popoare din antichitate.
Acest exil din cauza unui act sexual se afla bine ascuns chiar în Biblie, la începutul ei. Cartea Facerea (ori Geneza) ne spune ca primii oameni au fost izgoniti din Gradina Edenului dupa ce au mâncat fructul cunoasterii. Pigmeii mbuti din Congo au un mit asemanator: fiinta suprema a creat un paradis în care sa locuiasca oamenii, interzicându-le acestora sa manânce din fructul arborelui tahu. Oamenii au încalcat regula si au fost nevoiti sa îndure neajunsurile vietii de muritor. Cunoasterea în Biblie se refera de obicei la raporturi sexuale. De exemplu: „Dupa aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, si ea, zamislind, a nascut pe Cain” (Facerea 4:1); „Dupa aceea a cunoscut Cain pe femeia sa si ea, zamislind, a nascut pe Enoh” (Facerea 4:17); „Adam a cunoscut iarasi pe Eva, femeia sa, si ea, zamislind, a nascut un fiu si i-a pus numele Set” (Facerea 4:25); „Am eu doua fete, care n-au cunoscut înca barbat” (Facerea 19:8); „Iar ei au cunoscut-o pe ea si si-au batut joc de ea toata noaptea pâna dimineata” (Judecatori 19:25). Prin urmare, cunoasterea dobândita de cei doi e posibil sa fie cea sexuala. Astfel, abia dupa ce au dobândit aceasta „cunoastere” si au parasit Edenul, Adam si Eva au avut copii. Cuvântul „eden” provine din sumerianul „edin” („salasul celor drepti”), ce a devenit „edinu” („stepa” sau „câmpie”) în akkadiana. „Cei drepti” erau zeii sumerienilor iar salasul acestora poate fi planeta lor, adevarata lor casa. Dumnezeul biblic se plimba prin gradina acestui loc, ceea ce înseamna ca într-adevar locuia acolo. Adam si Eva erau primii oameni iar Dumnezeu, tatal lor, era conducatorul lumii. Enki si Inanna erau primii copii ai lui An, conducatorul lumii. Observam ca Tatal ceresc i-a interzis doar lui Adam sa se atinga de fructele cunoasterii: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si a zis: Din toti pomii din rai poti sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!” De unde rezulta ca „fructul oprit” ar putea fi chiar virginitatea surorii sale. Sarpele, cel care a convins-o pe Eva sa pacatuiasca, este unul dintre simbolurile lui Enki, iar prezenta sa în text nu pare a fi întâmplatoare. Termenul biblic pentru sarpe este „nahash”, care provine din radacina „nhsh”, ce înseamna „a afla, a descifra”. Prin urmare, „nahash” s-ar putea traduce si „cel care afla, cel care descifreaza”, un epitet care i s-ar potrivi perfect lui Enki, zeul întelepciunii si al inteligentei. Chiar s-a descoperit o tablita de lut de acum 4.200 de ani, aflata în prezent la British Museum, pe care este înfatisat Enki în Gradina Edenului. Nu lipsesc din peisaj Pomul Cunoasterii si sarpele. Conform Bibliei doar Adam este izgonit, Eva urmându-l de bunavoie, întocmai ca în mitul sumerian al violului: „De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din gradina cea din Eden”; „Si izgonind pe Adam, l-a asezat în preajma gradinii celei din Eden”. În 3:20 se spune ca „a pus Adam femeii sale numele Eva, adica viata, pentru ca ea era sa fie mama tuturor celor vii.” Iar Inanna a fost cunoscuta peste tot în lume ca maAdam-Evama zeilor si a oamenilor. Coasta din care Eva a fost creata reprezinta un joc de cuvinte. În sumeriana, „ti” însemna si coasta, si viata. Unul dintre epitetele Inannei era Ninti, care se poate traduce atât „doamna vietii”, cât si „doamna coastei”. Iar în Biblie, sotia lui Adam a devenit atât cea nascuta din coasta, cât si cea numita „viata”. Din povestea lui Adam si a Evei nu lipseste agresiunea sexuala despre care aminteau numeroase mituri din întreaga lume. Textul gnostic Apocriful lui Ioan sustine ca Eva a fost violata de catre capetenia arhontilor (îngeri decazuti). Acelasi lucru se gaseste si în Despre obârsia lumii, unde nu doar aceasta capetenie a violat-o, ci si alti îngeri decazuti: „Si acestia au faptuit lucruri fara bagare de seama si au venit la ea. Au prins-o si si-au aruncat samânta pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustator, pângarind pecetea primei sale voci (…) Stapâniile si îngerii lor au pângarit-o în toate felurile”.
Exista câteva aseanari între povestea lui Adam si a Evei si mitul egiptean al lui Geb si Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamna „pamânt”. Lucru logic, de altfel, tinând cont ca a fost facut din pamânt, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamna în egipteana „pamânt” si provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeasi semnificatie. Si Geb, si Adam, si-au numit cel de-al treilea fiu Seth. Ambii au avut câte doi fii aflati în conflict, în ambele familii unul ucigându-l pe celalalt din pricina aceluiasi motiv, gelozia. Fiul ucis al lui Adam era pastor, iar cel al lui Geb era reprezentat mereu cu cârja de pastor în mâna. Am vazut ca Geb din aceasta legenda era Enki al sumerienilor, de unde rezulta ca Adam din cartea Facerii nu este primul om, ci primul fiu al zeului suprem. Un indiciu în aceasta privinta ni-l ofera si gnosticii setieni, pentru care unul dintre eoni era Adama, al carui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iisus. Pentru gnostici, Adama si Seth erau entitati superioare, nu primii oameni, la fel cum îi considerau de altfel si restul popoarelor, care îi numeau zei. Kabbala evreilor sustine ca prima fiinta creata de Dumnezeu se numea Adam Kadmon. Aceasta era o entitate pur spirituala, care a fost aruncata în lumea materiala, la fel ca Sophia gnosticilor, divizata în milioane de suflete. Poveste care ne aminteste de rebelul Nommo al dogonilor, ce a fost taiat în bucati si împrastiat pe tot Pamântul.
Daca Adam este în realitate Enki, atunci Biblia ne poate ajuta sa aflam adevarata poveste a exilului sau pe planeta noastra. Despre rasa extraterestra condusa de Anu stim ca a folosit Terra ca laborator, dând nastere pe cale genetica tuturor speciilor de animale. Dupa ce l-a detronat pe Alalu si a preluat conducerea imperiului, Anu si-a luat în serios rolul de lider. Printre multele probleme din imperiu se afla si cea a „gradinii zoologice” Terra. Cineva trebuia sa se ocupe în continuare de experimentele genetice biologice. Era nevoie de o minte într-adevar sclipitoare, un individ super-competent, foarte inteligent si… de încredere. Nestiind cine dintre supusii sai îi era fidel si cine loial fostului împarat, Anu nu putea risca sa ofere o planeta întreaga oricui. Prin urmare, s-a hotarât sa-l creeze pe viitorul biolog-sef pe cale genetica.
Biblia ne spune ca Dumnezeu l-a facut pe Adam din tarâna Pamântului. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, initial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel rosu-închis. Un cuvânt asemanator, akkadianul „adamatu” înseamna tot „pamânt rosu-închis”. Culoarea rosie este numita în ebraica „adorn”. Toate aceste trei cuvinte îsi au radacina în cuvântul „dam”, care înseamna „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („tarâna, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care înseamna „ceea ce este cu viata”. În ebraica, „tit” se traduce prin „noroi” si are ca sinonim cuvântul „bot”, ce are aceeasi radacina cu „beta” („ou”). Prin urmare, acea „tarâna” se refera în realitate la un ou sau un ovul. Iar fabricarea unei fiinte în acest mod ne duce cu gândul la o conceptie artificiala, în laborator, sau fertilizare în vitro. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „cel al Pamântului”, „cel facut din sol rosu-închis”, „cel facut din sânge” sau „cel facut din ovul”. De ce a fost necesara crearea sa în laborator? Pentru a obtine rezultate pozitive în cercetarile biologice, era nevoie de un individ extrem de inteligent, ceea ce am putea numi astazi un geniu. Cum aceasta inteligenta poate fi creata în laborator, procesul a fost realizat fara bataie de cap. Totusi, de ce nu a fost ales un individ inteligent deja existent în acel moment pentru a ocupa aceasta functie? De ce a fost necesara crearea unuia în laborator? Pentru ca Anu nu vroia doar un ins deosebit de inteligent, ci si unul de încredere. Si cine poate fi mai de încredere daca nu un fiu?
Vechiul Testament spune ca, dupa ce l-a facut pe Adam, Domnul „a suflat în fata lui suflare de viata si s-a facut omul Enki si Anu in Gradina Edenului fiinta vie”. În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori sa manânce sânge „pentru ca sângele are în el viata” (12:23). Acea „viata” din sânge ne duce cu gândul la ADN si la celulele care îl contin. Daca ADN-ul este „suflarea de viata” adaugata lui Adam, cui îi apartine? Fara îndoiala, creatorului sau. „Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (1:26), „Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut” (1:27). Aceste afirmatii ne sugereaza nu doar faptul ca Anu a folosit propriul sau ADN, copilul conceput artificial devenindu-i cu adevarat fiu, ci si faptul ca acest copil era o clona a împaratului. Experimentul a dat roade, Enki dovedindu-se a fi într-adevar foarte inteligent, lucru ce i-a facut pe stramosii nostri din mai toate culturile sa-l considere zeul întelepciunii si al inteligentei. Preotul egiptean Manethon, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria despre Enki, pe care îl numea Thoth, ca întelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cereasca”. El era considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei si al calendarului.
Ca Enki / Adam a fost creat pentru a se ocupa de experimentele biologice de pe Pamânt ne dovedeste tot Biblia. În Consiliul Zeilor, Anu a spus: „Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra, ca sa stapâneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se târasc pe pamânt si tot pamântul!”. Cu alte cuvinte, sa conduca Pamântul si animalele de pe el. Dupa ce „omul” a crescut, tatal sau l-a dus într-o „gradina” „ca s-o lucreze si s-o pazeasca.” Aici se aflau „tot soiul de pomi placuti la vedere si cu roade bune de mâncat”, iar Tatal a adus „toate fiarele câmpului si toate pasarile cerului” pentru ca fiul sau sa le numeasca. „Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor salbatice”. Adica Adam studia animalele într-un loc special amenajat, un fel de rezervatie artificiala. Pentru a se ocupa de „laboratorul” Terra, avea nevoie întâi sa învete tot ce trebuia sa stie într-un „mini laborator” pe planeta natala, gradina pe care „s-o lucreze si s-o pazeasca”. „A pazi” mai are si sensul de „a veghea” care, la rândul sau, e sinonim cu „a observa”. Asadar, e clar rolul lui Adam / Enki în „gradina” Edenului.
Despre acest „mini laborator”, Sfântul Ioan Damaschin scria în capitolul 11 din Dogmatica ca „este situat în partea de rasarit, mai sus decât tot pamântul (modelul uneia dintre cele sapte minuni ale lumii, gradinile suspendate din Babilon – n.a.). Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic înflorite, plin de miros de buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe simtite; un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Iar Vasile cel Mare, considerat de asemenea sfânt de catre Biserica crestina, nota în Exaimeron ca „acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu volburi, nici trasnete care lovesc, nici înghetare de iarna, nici umezeala de primavara, nici înfocare de vara, nici uscaciune de toamna (climat artificial – n.a.)… Acolo floarea nu putina vreme straluceste… Buna mireasma este fara de sot, frumoasa vopseala vesnic straluceste… Acolo sunt neamuri de feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce se vad, încât sa se ospateze omul prin toate simtirile: pe unele vazându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustând…”
Enki si Inanna in Eden
La un moment dat, Anu si-a dat seama ca fiul sau are nevoie de ajutor. „Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru el”, a spus împaratul. Prin urmare, „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; si, daca a adormit, a luat una din coastele lui si a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie si a adus-o la Adam.” Cu alte cuvinte, l-a anesteziat pe Adam si i-a extras o mostra de ADN, din care i-a facut o sora. Deoarece voia sa-i ofere fiului o partenera pe masura capacitatii sale intelectuale, Anu a folosit clonarea. Asa cum am aratat deja, coasta din care Eva a fost creata reprezinta un joc de cuvinte, „ti” însemnând în sumeriana si „coasta”, si „viata”, confirmând faptul ca ea a fost creata din „esenta vietii” lui. Astfel, Enki / Adam s-a ales nu doar cu o colega de laborator, ci si cu o sora geamana. Culte ale gemenilor divini se întâlnesc pe toata suprafata globului pamântesc si, fara îndoiala, se refera la aceste doua personaje. Ca Eva / Inanna l-a ajutat în realizarea experimentelor genetice o demonstreaza miturile sumeriene, akkadiene si babiloniene, care sustin ca cei doi au creat oamenii împreuna. Desi frati dupa tata, Adam / Enki îi era Evei si tata în mod simbolic, ea fiind facuta din materialul sau genetic: „Iata aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea”. Astfel întelegem de ce anticii din lumea întreaga o numeau si sora, dar si fiica lui. Fiind o clona a genialului sau frate, ea mostenea, în mod firesc, si inteligenta acestuia. Papirusul Chester Beatty de la British Museum sustine ca Inanna / Isis era „o femeie desteapta (…) mai inteligenta decât nenumarati alti zei (…) Nimic din cer si de pe Pamânt nu-i era necunoscut”. Ea stapânea cuvintele puterii, „pe care le cunostea cu pronuntia corecta si nu se întrerupea din vorbire, fiind desavârsita atât în darea poruncii, cât si în rostirea cuvântului”, dupa cum nota Sir E.A.Wallis Budge în Egyptian Magic si The Gods of the Egyptians. Pe scurt, egiptenii credeau ca era capabila, numai folosindu-si vocea, sa deformeze realitatea si sa învinga legile fizicii. Din acest motiv o considerau o magiciana fara pereche. „Nici sentimentele omenesti de iubire, de prietenie, de stabilitate si siguranta, nici caminul sau familia nu trebuie sa-si faca auzita vocea când Eu vorbesc”, declara în cel mai arogant mod posibil zeita în Kali, scrisa de Nivedita.
Tatal i-a impus fiului o regula de aur: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si a zis: Din toti pomii din rai poti sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!” Am vazut ca aceasta cunoastere se refera la sexualitate, „fructul oprit” semnificând de fapt virginitatea Evei. Însa respectarea acestei porunci s-a dovedit a fi un lucru imposibil. Frumusetea ei, slavita de toate popoarele din vechime, nu putea trece neobservata de Enki. Un Imn catre Ishtar, scris pe la 1600 î.Hr., ne poate ajuta sa întelegem ce ispita trebuia sa înfrunte zilnic tânarul biolog:
„Ea e învesmântata cu încântare si cu afectiune,
Ea e plina de viata, farmec si voluptate,
Ishtar e îmbracata cu încântare si tandrete,
Ea e plina de viata, farmec si voluptate,
Dulci sunt buzele ei; viata e în gura sa,
La aparitia ei totul se înveseleste.
Ea e maiestuoasa; voaluri scumpe are pe capul ei;
Fata ei e frumoasa; ochii ei-s stralucitori.”
Luptându-se asiduu cu dorinta sexuala (ori poate chiar iubirea) care îl macina, în încercarea de a asculta porunca tatalui sau, Enki a cedat la un moment dat. A hotarât sa ignore ordinul primit si sa-si urmeze glasul inimii. „Sarpele însa era cel mai siret dintre toate fiarele”, spune Biblia, reusind într-un final sa-si convinga sora sa renunte la feciorie si sa guste din fructul oprit al sexualitatii. Iar „femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit”, a început o relatie secreta cu fratele ei, departe de ochii lumii, printre numerosii pomi ai „gradinii”: „Adam si femeia lui erau amândoi goi si nu se rusinau”. Iata cum descrie mitul hitit al lui Ullikummi relatia dintre Kumarbi si zeita muntelui:
„Se-mpreuneaz dar cu zeita muntelui
Si-aceasta îi cunoaste barbatia,
De cinci ori o cuprinse-n brate,
De zece ori în brate-o strânse…”
Un mit sumerian pastrat pe tablita catalogata cu numele BM 23631 sustine ca ea este cea care a facut primul pas. Aici, Inanna i-a cerut fratelui sau sa o ajute sa mearga într-un loc misterios unde cresc diferite plante si cativa copaci. Ea dorea sa le manânce pentru a cunoaste secretele sexualitatii de care era înca lipsita: „Ceea ce le priveste pe femei, barbatul, eu nu cunosc. Ceea ce le priveste pe femei, dragostea, eu nu o cunosc”. Fratele sau a acceptat iar ea a gustat din respectivele fructe, ceea ce i-a adus cunoasterea mult dorita. În hinduism se considera ca din relatia lui Shiva si Sakti a luat nastere tantra yoga dar si Kama Sutra, text pe care l-ar fi compus Nandi, portarul lui Shiva, dupa ce a fost martorul câtorva scene „fierbinti” în dormitorul stapânilor sai. Indienii chiar pastreaza nenumarate reprezentari ale actelor sexuale dintre Shiva si Sakti sau Kali. „Oamenii îmi vor aseza patul rodnic, îl vor acoperi cu plante de culoarea lapislazuliului, o sa-mi aduc acolo iubitul, o sa-l aduc acolo pe Amausumgalanna, el îsi va pune mâna în mâna mea – somnul sau e atât de înviorator, apasarea inimii lui pe inima mea – placerea sa este atât de dulce”, spunea Inanna într-un text sumerian. Un altul, numit Enki si Ninhursag – un mit al paradisului ne descrie finalul exploziv al unui astfel de act sexual, sustinând ca tipatul ei i-a „facut penisul sa ude santurile”. Iar în Vede, sperma sa a umplut un lac. Si totul pâna într-o zi…
Vechiul Testament relateaza ca, dupa una dintre nenumaratele lor împreunari incestuoase, cei doi au adormit goi, în mijlocul naturii. Trezindu-se seara, si-au dat seama ca puteau fi surprinsi si s-au grabit sa se acopere cu ce au gasit la îndemâna: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperaminte.” Fatidica soarta a facut ca în acel moment sa-si faca aparitia tatal: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în racoarea serii, s-au ascuns Adam si femeia lui de fata Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”. Fiind strigat de catre tatal sau, Enki a fost nevoit sa iasa gol de dupa copaci: „Si a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam si i-a zis: Adame, unde esti? Raspuns-a acesta: Am auzit glasul Tau în rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns”. Exista chiar o tablita sumeriana ce înfatiseaza acest moment, în care Enki si Inanna stau goi în fata lui Anu. Probabil putin socat de acea aparitie neasteptata, Anu l-a întrebat: „nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit sa nu manânci?” Neavând încotro, Adam si-a recunoscut fapta, sustinând însa ca a fost sedus. E posibil sa fi spus adevarul, deoarece tablita BM 23631 si textul Enlil si Ninlil sustin ca ea este cea care a facut primul pas. La rândul sau, Eva / Inanna a dat vina pe fratele sau: „Si a zis Domnul Dumnezeu catre femeie: Pentru ce ai facut aceasta? Iar femeia a zis: sarpele m-a amagit si eu am mâncat”. Sustinând ca sarpele a amagit-o, Eva a dat de înteles ca a fost violata, varianta pastrata în miturile multor popoare. „Mâinile sale nespalate si le-a pus pe mine”, spunea ea într-un text numit de S. Langdom într-un articol din Revista de asirologie si arheologie orientala „o liturghie clasica a lui Inanna”. Iar în Coborârea Inannei, „ea îl priveste cu privirea mortii, îi vorbeste cu vorbe de mânie, striga la el cu strigatul vinovatiei”. Dând crezare fiicei, tatal a izbucnit: „pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii”. A hotarât chiar si pedeapsa pentru fiul neascultator: „blestemat va fi pamântul pentru tine!”, adica planeta noastra va deveni locul osândirii sale sau închisoarea sa. „Dusmanie voi pune între tine si între femeie, între samânta ta si samânta ei; aceasta îsi va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa calcâiul”, a continuat tatal. Si s-a tinut de cuvânt, dupa cum demonstreaza textul sumerian Inanna si Ebih, unde An a sfatuit-o pe Inanna sa-l dea în judecata pe cel supranumit „Marele Sarpe”, Azag („locul apei”, nume identic cu cel atribuit de babilonieni lui Enki, Ea, care înseamna „casa apei”). La procesul judecat de Consiliul Zeilor, Anu a declarat, conform Bibliei: „Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscând binele si raul. Si acum nu cumva sa-si întinda mâna si sa ia roade din pomul vietii, sa manânce si sa traiasca în veci!…”. Popol Vuh a maiasilor prezinta cuvintele zeului suprem într-un mod asemanator: „Trebuie sa ajunga din întâmplare egali cu noi, Fauritorii lor, care putem vedea departe, care stim totul si vedem totul ? Oare trebuie sa fie ei însisi zei ?”. Sentinta a fost data în scurt timp, hotarându-se ca Enki sa fie exilat pe Pamânt: „de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din gradina cea din Eden, ca sa lucreze pamântul, din care fusese luat”. Prin urmare, Enki urma sa-si continuie munca pe Pamânt, nefiindu-i însa permis sa se întoarca acasa. Acelasi lucru îl afirma si textul Osiris & Isis/Inanna si Ebih: Marele Sarpe a fost gasit vinovat de catre judecatori si pedepsit. „Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce”, i-a spus tatal ceresc fiului osândit. Tot de la sumerieni avem tablita CT.15.28-29, care sustine ca pastorul Dumuzi („adevaratul fiu”) si-a violat sora, pe Gestinanna. Textul Inima lui era plina de lacrimi afirma ca el a fost pedepsit pentru aceasta fapta. În alt text, numit Cel mai amar plâns, sapte politai îl prind pe Dumuzi „lânga marele zagaz din desertul Emut („casa serpilor”)”. Luat pe sus din propria locuinta, Dumuzi a fost trimis în „lumea de jos”, exprimare care i-a facut pe cei mai multi sa creada ca a fost ucis, echivalând „lumea de jos” cu Infernul. De aceea, în Moartea lui Dumuzi, zeul este ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale, Gestinanna. Însa aceasta lume se refera în realitate la Terra, ce poate fi considerata o lume de jos, tinând cont ca zeii locuiau sus, în Cer. Acelasi lucru reiese si din mitul egiptean al lui Osiris: zeul nu a fost ucis, devenind conducatorul lumii subterane, ci a fost trimis în „lumea de jos”, Pamântul, devenind conducatorul planetei. Doar astfel a putut sa se întoarca printre zei pentru a-si lasa sotia însarcinata. O tablita sumeriana chiar îl înfatiseaza pe Enki legat de mâini si de picioare, alaturi de el fiind reprezentati serpi dar si o stea din care pleaca o sageata în jos. Steaua era simbolul pentru zeu iar sageata, în sumeriana arhaica, se citeste „bur, buru”, care înseamna „gonit”. Prin urmare, acel simbol ne explica faptul ca Enki era zeul exilat, sageata îndreptata în jos indicând destinatia sa: „lumea de jos” sau Pamântul.
Arestarea lui Enki nu a fost lipsita de peripetii, textele sumeriene afirmând ca a fost prins abia dupa o urmarire ca în filme. Dupa ce a fost ajuns din urma, Enki a fost agresat de catre acei politisti, numiti uneori demoni, semn ca nu avea de gând sa se predea fara lupta. Iata cum prezinta evenimentul Moartea lui Dumuzi:
„În stâna intra primul demon,
Pe Dumuzi-l împinge cu acul în obraz (o substanta paralizanta injectata );
În stâna intra si al doilea demon,
Lovindu-l pe Dumuzi-n obraz cu bâta-i ciobaneasca;
În stâna intra si al treilea demon
Si putineiul sfânt îsi schimba locul;
În stâna intra si-al patrulea demon,
Causu-i sacru atârnat cazu de pe pironul sau;
În stâna intra si-al cincilea demon,
Sfarâmat e putineiul, nu mai primeste lapte.”
Se pare ca acesti „demoni” erau condusi de fratele mai mic al lui Enki si Inanna, Enlil, mâna dreapta a lui Anu si mostenitorul tronului. Cel putin asta sustin egiptenii, pentru care Seth si cei 72 de complici ai sai l-au capturat pe Osiris si l-au închis într-o cutie uriasa. Iar în crestinism, Lucifer a fost aruncat pe Pamânt dupa ce a fost învins de fratele sau mai mic, Mihail, si armata de îngeri a acestuia.
Câti ani avea Enki când a fost exilat? Dumuzi la sumerieni, Tammuz la babilonieni sau Adonis la greci si fenicieni erau tineri si frumosi. Dar, din pacate, nu ni se ofera niciun indiciu despre vârsta. Însa în Despre Isis si Osiris, istoricul Plutarh scria ca unii egipteni considerau ca Osiris a domnit timp de 28 de ani, altii ca a trait 28 de ani. Cum episodul în care a fost trimis în lumea de jos s-a întâmplat înainte ca el sa devina stapânul Terrei, cel mai probabil 28 se refera nu la anii de domnie, ci la vârsta sa în momentul exilului.
Dupa ce l-a izgonit pe Adam, Biblia sustine ca Dumnezeu „a pus heruvimi si sabie de flacara vâlvâitoare, sa pazeasca drumul catre pomul vietii”. Desi heruvimii definesc actualmente în crestinism o clasa de îngeri, pentru evrei erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur si capete de om. Grecii numeau aceste fapturi sfincsi, indienii purushamriga, sumerienii lamma si alad iar akkadienii si babilonienii, lamassu si sedu. Sa fie oare vorba despre o astfel de creatura ?
În Vechiul Testament, Dumnezeul biblic este numit de foarte multe ori „Cel ce sade pe heruvimi”. Se pare ca acest fapt se datoreaza profetului Iezechiel, care a vazut cum „slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvim”. (9:3) Acest Dumnezeu se deplasa într-un „vânt vijelios, un nor mare si un val de foc, care raspândea în toate partile raze stralucitoare; iar în mijlocul focului stralucea ca un metal în vapaie. Si în mijloc am vazut ceva ca patru fiare, a caror înfatisare semana cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru fete si fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de vitel si scânteiau ca arama stralucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru parti ele aveau sub aripi mâini de om si toate patru îsi aveau fetele lor si aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, si când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Fetele lor? – Toate patru aveau câte o fata de om înainte, toate patru aveau câte o fata de leu la dreapta, toate patru aveau câte o fata de bou la stânga si toate patru mai aveau si câte o fata de vultur în spate. Fetele lor si aripile lor erau despartite în partea de sus, si, la fiecare, doua din aripi erau întinse, iar doua le acopereau trupul. Fiecare fiara mergea drept înaintes si mergea încotro îi dadea duhul sa mearga si în mersul sau nu se întorcea. Înfatisarea acestor fiare se asemana cu înfatisarea carbunilor aprinsi, cu înfatisarea unor faclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc tâsneau raze si fulgere. Fiarele alergau înainte si înapoi iute ca fulgerul. Când ma uitam eu la fiare, iata am vazut jos, lânga aceste fiare, câte o roata la fiecare din cele patru fete ale lor. Aceste roti, dupa înfatisarea lor, parca erau de crisolit, iar dupa faptura toate aveau aceeasi înfatisare. Si dupa alcatuirea si dupa faptura lor ele parca erau vârâte una în alta.” (1:4-16) Acest ciudat mijloc de deplasare al lui Yahweh nu poate fi decât o nava spatiala, descrisa în modul simplist al unui om ce a trait acum câteva milenii, concluzie la care a ajuns la începutul anilor 1970 si cercetatorul NASA Joseph Blumrich. Mai mult, inginerul german Hans Herbert Beier a realizat o schita dupa cladirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând ca naveta încapea perfect în templu. Cele patru „fiare” din componenta navei, cu capete de om, bou, leu si vultur, i-a dus cu gândul pe evrei la heruvimi, care erau compusi din parti din aceste patru fiinte. Observam si din alte carti ale Bibliei ca acesti „heruvimi” erau doar un mijloc de transport divin: „Si s-a suit pe heruvimi si a zburat; zburat-a pe aripile vântului” (Psalmul 17:12) sau „Plecat-a cerurile si s-a coborât si sub picioarele lui era negura deasa. Sezut-a pe heruvimi si a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negura si-a facut adapost si cort împrejurul sau; cu ape întunecoase si cu nori negri era înfasurat. De stralucirea ce-i mergea înainte se împrastiau norii, aruncând grindina si carbuni de foc.” (A doua Carte a Regilor 22:10-13).
Daca în Biblie heruvimii desemneaza nave spatiale, cel mai probabil despre acelasi lucru este vorba si în cartea Facerii. Cum pomul vietii se afla în „gradina” de pe planeta zeilor, drumul catre acesta, pe care îl pazeau „heruvimii” si „sabia de flacara vâlvâitoare”, era drumul spre casa. Prin urmare, întelegem ca Anu a pus nave spatiale sa pazeasca drumul spre planeta-mama, împiedicându-l astfel pe fiul exilat sa se întoarca. Oracolele caldeene sustineau un lucru asemanator, afirmând ca la granita dintre lumea inteligibila (planeta zeilor) si cea sensibila (Pamântul) se gaseau lyncsii, fiinte misterioase ale caror nume s-ar traduce prin „roti” sau „vârtejuri”. Se pare ca erau considerati niste sfere ce se învârteau în toate directiile, create de Gândirea Divina, ce reprezinta legatura dintre lucrurile divine si cele fizice: „Lyncsii creati de Gândul Tatalui sunt si ei inteligenti, fiind miscati de vointe cu neputinta de înteles”. Pentru mesopotamieni, zeii pusesera de asemenea „fiinte” ciudate sa pazeasca acest drum. Niste „oameni-scorpion” pazeau portile muntelui Masu, în care se afla un tunel întunecat ce ducea în gradina zeilor, un loc plin de plante cu pietre pretioase, aflat lânga mare, în care locuiau mai multe divinitati.
Exista într-adevar lyncsi / heruvimi ? În 2012, NASA a facut publice doua fotografii ce prezinta niste structuri ciudate, despre care se presupune ca sunt forme de viata ce calatoresc prin Univers. Au fost numite zeriods si se considera ca populeaza spatiul cosmic, traind fie independente, fie în colonii. Nu se cunoaste modul de viata al acestor creaturi, nici felul în care au evoluat, dar cercetatorii au identificat în spatiu zeci de compusi organici care le-ar putea oferi acestor zeriods anumite conditii pentru dezvoltare. Nu putini sunt cei care considera ca aceste creaturi sunt în realitate nave extraterestre biologice, cu ajutorul carora alte civilizatii se deplaseaza prin spatiu. Sa nu uitam ca lyncsii din oracolele caldeene erau fiinte mecanizate ce se deplasau prin spatiu. Iar heruvimii evreilor erau, de asemenea, fiinte cu aspect mecanic, folosite de dumnezeul biblic pentru transport. Cercetatorii NASA Manfred Clybes si Nathan S. Kline chiar vorbeau în 1960 într-un articol despre un sistem om-masina, pe care l-au numit cyborg, ce ar putea supravietui în spatiul cosmic. Indiferent daca este vorba despre nave biologice ori organisme cibernetice, lyncsii, heruvimii si zeriods par a reprezenta acelasi lucru.
Înainte sa paraseasca planeta-mama, conform Textelor Piramidelor, ultimile cuvinte ale lui Enki / Osiris catre sora sa, spuse ca strigat de ajutor, au fost „Grabeste-te la mine!”. Dupa ce a plecat, miturile egiptene sustin ca Isis l-a cautat peste tot, plângând si smulgându-si parul din cap:
„O, frate al meu, o stapâne,
Plecat pe tarâmul tacerii,
Revino cu chipul de altadata
Si stavila pune durerii!
Revino în lume, revino.
Revino ca tare mi-e sete
Din ochi sa-ti sorb chipul pe-ndelete!
Mi-s bratele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire,
Trudite-s de-atât-asteptare, trudite-s de-atâta dorire!
O, frate, barbate, stapâne al iubirii fara de nume,
Revino în casa ta draga, întoarce-te, întoarce-te-n lume!”
În Ugarit se credea ca „asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vitelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mieluselul ei, asa era si inima lui Anat frânta pentru Baal”. În Bocet la disparitia lui Dumuzi, Inanna spunea:
„Zac precum juncana care muge –
Stau precum oaia behaind dupa mielutul ei,
Zac precum juncana care muge –
Stau precum capra behaind dupa iedutul ei.
În sanctuarul din adâncuri – îl voi cauta!
În sanctuarul din înalturi – îl voi cauta!
Eroul, stapânul meu, pe unde-i ? – mi-e gândul doar la el!
Ah, cel flamând de mine – mi-e gândul doar la el!”
Spre surprinderea tuturor, fata s-a hotarât sa îl urmeze în exil. În Coborârea zeitei Istar în Infern, text descoperit de George Smith în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, zeita a venit la poarta catre lumea cealalta (Terra):
„Ishtar batu la poarta, staruind:
– Portarule, portarule, grabeste
Si portile deschide mai curând!
Nu pregeta, portarule, o clipa,
Ci lasa-ma sa intru în tara ta,
Caci altfel, daca vrerea ti-e haina,
Din temelii le-as darâma usor.
Voi smulge usa mare din canaturi,
Voi frânge balamale, prag, zavor,
Si portile cu laturi multe, grele,
Sa le dobor, nu mi-ar fi mult prea greu.
Voi izbavi din închisoarea mortii,
Si-acestia pe cei vii îi vor mânca –
Si astfel morti în numar mult mai mare
Decât cei vii, pe lume-atunci ar fi!
– Din plaiuri mari, celeste, o, zeita
Ishtar, în poarta grea nu ciocani!
Spuse portarul. Merg sa dau de veste
Zeitei Ereshkigal, stapâna mea!”
Dupa ce a primit aprobarea de a o lasa sa treaca, împreuna cu instructiuni suplimentare, paznicul i-a cerut Inannei / Ishtar ca la fiecare dintre cele sapte porti sa lase câte unul dintre obiectele sale. Astfel, zeita a renuntat, rând pe rând, la coroana, cercei, sirag de perle, gateala scumpa de la piept, brâul cu piatra nasterii, bratarile de la mâini si de la picioare si vesmintele din partea de jos a trupului. Renuntarea la toate aceste obiecte însemna de fapt renuntarea la toate însemnele sale regale, implicit la titlul de printesa si statutul de mostenitoare a tronului. Dezmostenita si goala, Ishtar a trecut pe partea cealalta, unde a fost legata de zeita Ereshkigal, din acest lucru întelegându-se interdictia si pentru ea de a se întoarce acasa. Ceea ce nu conta absolut deloc, vazându-se din nou în bratele iubitului sau. „Sora ta, Isis, venit-a la tine desfatându-se cu iubirea ce-ti purta”, spune un pasaj adresat lui Osiris din Textele Piramidelor. „si astfel aceia au fost închisi în temnita formelor plasmuite, pâna la împlinirea veacului”, afirma lucrarea gnostica Despre obârsia lumii. Aici, ea i-a devenit sotie, dupa cum relateaza si mitul lui Enlil si Ninlil, primind titlul Ninki („doamna Pamântului”) sau, mai pe scurt, Ki („Pamântul”). Incasii au pastrat si ei în legendele lor acest episod: zeul suprem, Soarele, si-a trimis pe Terra fiul si fiica (care erau nu doar frati, ci si sot si sotie) ca sa traiasca printre muritori.
Enki nu a fost exilat singur pe Terra, ci alaturi de câtiva dintre adeptii sai. Pentru tibetani, zeul cu gânduri nedemne s-a prabusit din Cer alaturi de câtiva complici, tot la fel de lipsiti de delicatete ca si el. Cartea Apocalipsei din Noul Testament sustine ca „a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce înseala pe toata lumea, aruncat a fost pe pamânt si îngerii lui au fost aruncati cu el” (12: 9). Crestinismul considera ca o treime din populatia planetei sale l-a însotit în exil, luându-se dupa citatul din aceeasi Apocalipsa „iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamânt” (12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina sustinea prin secolul al XV-lea ca 133.306.668 este numarul exact al îngerilor decazuti, bazându-se în aceasta afirmatie doar pe propria imaginatie. Pentru greci, Kronos / Enki a fost însotit de fratii sai, 11 titani, trei ciclopi si trei hekatonchiri. Pe o tablita descoperita la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, Dagon (identificat deja cu Enki) era conducatorul unui panteon compus din 200 de zei. În conformitate cu aceasta tablita, Cartea lui Enoh sustine ca 200 de îngeri Veghetori condusi de Azazel (acelasi Enki) au fost pedepsiti din pricina sexualitatii. În capitolul 10, Dumnezeu i-a cerut arhanghelului Mihail sa-i lege pe acestia timp de 70 de neamuri pe câmpiile Pamântului. Pedeapsa exilatilor difera în cadrul aceleiasi carti, capitolul 18 sustinând ca Veghetorii au fost întemnitati pentru 10.000 de ani iar, în capitolul 20, arhanghelul Uriel relevându-i lui Enoh ca sapte îngeri au pacatuit si vor fi înlantuiti timp de 10 milioane de ani. Din faptul ca acesti „îngeri” erau numiti Veghetori întelegem ca aveau aceeasi ocupatie ca si conducatorul lor: de supraveghetori sau observatori ai experimentelor biologice. Astfel întelegem si cine erau Igigi („ochii Pamântului”), zeitatile minore ale mesopotamienilor, numite „zei decazuti” în Enuma Elish, pe care Enki le-a instigat la revolta.
Conform legendelor sumeriene, odata ajuns pe planeta noastra, Enki a construit orasul Eridu („casa departe construita”), astazi Tell Abu Shahrain (în Irak), numit si Urudu („locul mare?”) sau Nunki („pamântul Printului”), a carui umbra „se întinde peste Mlastina sarpelui”. Multi arheologii confirma miturile, considerând Eridu cel mai vechi oras din lume. Din lista regilor sumerieni reiese acelasi lucru: primii doi conducatori divini ai lumii, Alulim si Alalgar, au domnit în Eridu, domniile lor totalizând 18 sar, adica 64.800 de ani. Biblia ne mai ofera un indiciu în identificarea lui Enki cu Adam. Daca Eridu era orasul în care au locuit Enki si familia sa, unul dintre urmasii lui Adam, stra-stranepotul lui Seth, se numea Iared, adica „cel din Eridu”.
Suparat ca a fost pedepsit pe nedrept, Enki si-a propus sa se razbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, tatal sau: sa îi rapeasca ce avea mai de pret, adica tronul. Negasind însa vreo cale de întoarcere acasa, mintea sa geniala a pus la cale un plan. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria ca Sophia „neputând sa se întoarca, ea a înteles ca Tatal este incomprehensibil, s-a dus la locul ei si si-a schimbat patima în veneratie pentru Tatal”. Cu alte cuvinte, s-a prefacut a fi fiul ascultator, ce se caieste în speranta ca va fi primit înapoi. În textul Enki si ordinea lumii, Enki spunea ca s-a nascut în Cer si a venit pe Pamânt, unde a asanat mlastinile, umplându-le cu pesti, apoi a umplut Tigrul si Eufratul cu „apa de viata datatoare”. Adica si-a început cercetarile biologice, respectând ordinele tatalui sau. Planul a reusit iar Anu, înduplecat fiind si de fiica sa, i-a micsorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun ca, dupa ce a coborât dupa Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat partial, el fiind nevoit sa traiasca jumatate de an pe Pamânt si jumatate în lumea cealalta. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care salasluieste în Orion cu un anotimp în cer si un anotimp pe Pamânt”, un epitet care nu are nicio explicatie pentru egiptologi. Însa raspunsul se gaseste la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit sa traiasca jumatate de an pe Pamânt si jumatate pe planeta natala. O poveste asemanatoare întâlnim si la vechii greci unde Persefona, zeita lumii subterane, traia jumatate de an pe Pamânt, alaturi de mama ei, si jumatate de an în lumea de jos, alaturi de sotul ei, Hades. Fara îndoiala, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi si l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci sotiei acestuia, Persefona.
Care a fost adevaratul motiv al exilarii lui Enki ? Acuzatia de viol nu poate sta în picioare, din moment ce „victima” si-a urmat „agresorul” si chiar s-a casatorit cu el. Orice tribunal pamântean i-ar da câstig de cauza acuzatului, daramite unul „ceresc”. Prin urmare, acuzatia de viol a fost doar pretextul prin care Consiliul zeilor si-a motivat decizia exilarii. Cert este ca aceasta hotarâre s-a datorat relatiei sexuale dintre Enki si Sud. Însa de ce acest lucru i-a deranjat atât de mult pe împaratul An si pe ceilalti zei din Consiliu?
În crestinism, Lucifer a fost izgonit pe Pamânt deoarece a încercat sa-i ia locul tatalui sau. Pentru hititi, Alalu a fost detronat si exilat pe planeta noastra, întocmai ca la azteci, unde Quetzalcoatl l-a aruncat pe Tezcatlipoca pe Terra pentru a deveni el noul conducator al lumii. Însa, dupa cum am vazut, fiul nu a încercat sa-si detroneze tatal. Motivul real pentru care Anu si-a gonit fiul a fost teama de a-si pierde tronul. Grecii sustineau ca Uranus, care putea vedea viitorul, si-a exilat copiii deoarece stia ca unul dintre ei îl va detrona. Egiptenii aveau o varianta mai apropiata de adevar, Plutarh relatând ca motivul pentru care Ra a împiedicat-o pe Nut sa nasca era teama de o uzurpare a propriei sale puteri. Conform acestei variante, Ra nu se temea, precum Uranus, ca unul dintre copiii sai îi va lua tronul, ci un nepot. Scandinavii relatau un lucru asemanator: Loki si copiii sai au fost alungati din Asgard (lumea zeilor) pe planeta noastra din cauza unei profetii care spunea ca zeii vor fi distrusi de catre acestia. Surprinzator sau nu, Biblia ne ofera aceeasi varianta. „Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscând binele si raul. Si acum nu cumva sa-si întinda mâna si sa ia roade din pomul vietii, sa manânce si sa traiasca în veci!”, spunea Domnul în timpul procesului. Zeii l-au izgonit pe Adam / Enki de teama ca el ar putea gusta din pomul vietii… Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metafora, la fel ca pomul cunoasterii. A mânca din pomul vietii înseamna a crea viata. Sau, cu alte cuvinte, a face un copil. Teama zeilor ca Adam ar putea gusta din pomul vietii dupa ce a mâncat din cel al cunoasterii nu este decât teama de nasterea unui copil în urma relatiilor sexuale dintre cei doi. Acesta este motivul pentru care a fost exilat doar Adam, nu si sora sa: au fost despartiti pentru a se împiedica astfel relatiile sexuale ce ar duce la nasterea unui copil. Egiptenii sustineau acelasi lucru: Geb si Nut au fost despartiti de catre Ra. Însa planul zeilor a fost dat peste cap de decizia Evei de a-si urma alesul inimii.
De ce le era teama zeilor de acest copil? Desi Enki era primul sau fiu, împaratul Anu îl prefera pe Enlil, mezinul. Pe acesta îl considera mâna sa dreapta, si îl dorea urmas al sau la tron. Însa, conform legilor, fiul cel mare primea tronul si, dupa el, primul sau fiu. În cazul în care noul împarat nu avea fii, mostenitor al tronului devenea fratele sau mai mic. Daca Enki putea fi scos din ecuatie, fiind trimis pe Pamânt, nu acelasi lucru se putea spune despre un eventual fiu al acestuia, care ar fi devenit mostenitorul de drept al imperiului. Mai ales daca ambii parinti ai sai ar fi fost copiii lui Anu, nu ar fi existat niciun dubiu ca acel copil ar fi fost urmasul împaratului. Iar Enki si Ninhursag nu erau doar copiii lui Anu, ci chiar clonele lui. Prin urmare, un copil al lor ar fi devenit din punct de vedere genetic identic cu împaratul, ceea ce i-ar fi eliminat din cursa pentru tron pe ceilalti pretendenti, care ar fi avut o parte din genele lui Anu. Si cum Enlil trebuia sa mosteneasca imperiul conform dorintei conducatorului lor, Enki nu trebuia sa aiba mostenitori. Dar inevitabilul s-a produs, mult temutul copil facându-si aparitia în cele din urma….
