Pornind chiar de la imaginea ei – mare întunecata, amenintatoare si furioasa – Marea Neagra are o zestre mitologica extrem de bogata, care îi leaga trecutul de Potopul lui Noe, de Atlantida, de fapturi legendare, precum Sirenele, Vidrele ori Sorbul Marii. Povesti vechi de sute de ani, care au incitat, deopotriva, interesul învatatilor antici, dar si al istoricilor de azi .
Marea moarta si marea vie
Numele Marii Negre este învaluit în legenda. Ea a fost botezata asa în secolul al XV-lea, datorita furtunilor violente care o bântuiau si care se stârneau din senin.
Turcii îi spuneau „Karadeniz”, „Marea întunecata din miazanoapte”, poate si din cauza infrangerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corabii, la fel de temute ca uraganele apelor.
Marele om de stiinta român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagra ca este „unica”, în sensul ca ea reprezinta, de fapt, doua mari suprapuse, una vie si una moarta.
Odata cu cresterea salinitatii marii (legenda spune ca datorita Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vietuitoare mai rezistente au continuat sa traiasca în zonele cu apa mai dulce, aflate în apropiere de gurile de varsare ale Dunarii, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit si, în lipsa curentilor verticali, s-au depus pe fundul marii si s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen.
În prezent, în adâncurile Marii Negre nu exista oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund sa ramâna moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe.
Între cele doua straturi ale marii nu exista deloc interactiune, ea fiind, în continuare, formata din doua parti, una vie si una moarta. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face si ca navele scufundate acolo sa fie perfect conservate.
Marea Neagra adaposteste aproximativ 160 de specii de vietuitoare foarte rare, dintre care unele aflate pe cale de disparitie, cum ar fi zarganul, nisetrul, steaua de mare, pastruga, crabul de piatra, tonul, marsuinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare.
Tot în legatura cu Marea Neagra, exista o teorie care sustine ca depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar putea actiona la un moment dat ca o bomba, producând catastrofe naturale, dar riscul ca acest lucru sa se produca este foarte mic. În schimb, Marea Neagra este cunoscuta pentru riscul real de producere de valuri uriase, asa cum se întâmpla si pe vremea navigatorilor turci.
În luna martie a anului 1901, în zona Sabla, s-a produs un cutremur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la formarea de valuri tsunami în regiunea Mangalia.
Potopul si Arca lui Noe
Una din cele mai incitante legende ale Marii Negre este legata de Potopul biblic. Luând în considerare apropierea dintre Muntele Ararat si Marea Neagra, exista cercetatori care sustin ipoteza ca ramasitele arheologice ale Arcei lui Noe sunt localizate undeva în aceasta mare.
La tarmul Marii Negre, în vecinatatea orasului rusesc Ghelendjik, mai exista un munte care poarta numele de Ararat. În aceasta zona s-ar fi refugiat oamenii si animalele care au supravietuit Potopului biblic.
În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al calatoriei lui Noe, în arca lui.
Descrierea contine si amanuntul ca muntele se scufunda în asa-numitul „Lac Negru”, despre care unii cercetatori si arheologi sustin ca ar fi devenit, de fapt, Marea Neagra. Fiind o zona depresionara, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apa dulce, care a ajuns sa fie, în timp, Marea Neagra.
Teoria este sustinuta si de informatii stiintifice cu referire la un Potop, care s-ar fi petrecut în realitate, cândva la sfârsitul erei glaciare.
Atunci, Marea Mediterana s-ar fi revarsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele.
Alte aspecte care sustin aceasta teorie îl reprezinta si fundul atipic al Marii Negre, care prezinta terase de plaje întinse mult spre larg, precum si salinitatea foarte scazuta a apei.
Între descoperirile recente facute de arheologi experti în scufundari, pe fundul Marii Negre, se afla si urmele unor cetati înghitite de ape, lucru care face, din nou, trimitere la ipoteza unui cataclism petrecut în timpurile stravechi.
Sanctuarul zeului Poseidon
Conform mitologiei grecesti, zeita Thetis l-a rugat pe zeul marii, Poseidon, sa ridice o insula în Marea Neagra pentru eroul razboiului troian, fiul ei, Ahile.
Mentionata pentru prima data în anul 777 î.Hr., aceasta ar fi fost Insula Serpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre razboiul troian, în care mentioneaza faptul ca ramasitele pamântesti ale lui Patrocle si ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în aceasta regiune si asezate, spre pastrare si venerare, într-un sanctuar.
Alte surse precizeaza însa ca adevaratul stapân al Insulei Serpilor era, de fapt, zeul Poseidon, stapânul apelor, în cinstea caruia fusese ridicat pe insula un altar.
În urma unor sapaturi facute în secolul al XIX-lea, pe insula au fost descoperite, într-adevar, ruinele unui templu patrat, de dimensiuni foarte mari, o latura a acestuia masurând 29,8 metri.
Blocurile mari de piatra ale zidurilor fusesera fasonate din calcar, pentru a avea culoarea alba. Constructia avea numeroase camere, dintre care una era destinata sacrificiilor si ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era destinata ritualului oracolului. Marii „raportori” ai antichitatii, Strabon, Ovidius si Ptolemaios, mentioneaza toti acest templu în scrierile lor, notând ca getii pontici respectau zona ca pe un loc sacru.
Poarta spre lumea de dincolo
În celebra sa lucrare „Naturalis Historiae”, Plinius vorbeste despre o populatie aflata la gurile Dunarii, care purta numele de „cattuzi”, „cei captivi”, „cei vrajiti, fermecati, blestemati”.
Unul dintre numele vechi ale Insulei Serpilor era „Leuke”, Insula „Alba”, la greci, în vreme ce la geti, numele semnifica posibil „legatura” cu lumea de dincolo.
Insula Serpilor nu putea fi locuita din pricina lipsei surselor de apa potabila.
Conform relatarilor locuitorilor din Dobrogea si din Bugeac, Insula Serpilor era o poarta de trecere spre lumea de dincolo, populata de fiinte ce aveau puteri supranaturale. Tot acolo, pe insula, se credea ca exista „Sorbul Paamântului” si „Bradul Zânelor”, un arbore urias ce putea ajunge sa îsi întinda ramurile si sa treaca în cealalta lume.
În acceptiunea lui straveche, numele de Insula Serpilor facea referire, de fapt, la balauri sau zmei, dupa cum sugereaza si numele ucrainean al locului: „Ostriv Zmiinii”, „Ostrovul zmeilor”.
Sorbul Marii Negre si faraoancele
Despre „Sorbul Pamântului” si „Sorbul Marii” se spunea ca ar fi niste fapturi bizare, care vietuiau în apa, având solzi stralucitori ca pestii.
Legenda spune ca dintre toti Sorbii Marilor, Sorbul Marii Negre ar fi cel mai mare, rolul lui fiind acela de a înghiti din apa, din timp în timp, pentru a nu o lasa sa se reverse asupra pamântului.
Atunci când Sorbul Marii este foarte însetat, se spune ca urmeaza o perioada de seceta. În plus, pentru a-si potoli setea cea mare, Sorbul Marii bea uneori si din apele râurilor, cu tot cu broaste, pe care le scuipa apoi afara, sub forma binecunoscutelor ploi cu broaste.
Asa cum îi sta bine oricarei mari, nici Marea Neagra nu este lipsita de povesti despre sirene.
În mitologia româneasca, sirenele si tritonii sunt numiti „faraoance” si „faraoni”, niste fapturi care stau în mare, fara sa se arate în timpul zilelor lucratoare, dar ies la suprafata la sfârsit de saptamâna, atunci când în traditia populara se crede ca si marea se odihneste.
Unde ies sirene, se zice ca în apa apar trei dungi, prima rosie, a doua galbena si a treia albastra.
Ele ies la suprafata apei în grupuri, tinându-se de mâini si cântând, pentru a-i vraji pe cei care le asculta.
Cei care aud glasul faraoancelor pot fi vrajiti de ele, aruncându-se în apa, unde îsi gasesc sfârsitul prin înec.
Vrajilor faraoancelor le pot rezista doar oamenii cinstiti, care le tin minte cântarile si le pot reproduce când se întorc de pe mare.
Sirenele ies din apa foarte rar. În general, ele vin pe tarm primavara, când este mai cald si se joaca în nisip, cu scoici si nestemate culese de pe fundul marii. Daca un om încearca sa se apropie de ele, sirenele se sperie si se întorc repede, înapoi în mare, dar uneori îsi uita pe mal pietrele pretioase, pe care le-au avut cu ele.
O alta fiinta supranaturala din zona Marii Negre este Vidra, numita si Iuda, un duh maritim, despre care se spune ca salasluieste pe fundul marii.
Acesta are acolo un urias palat, de o frumusete nemaivazuta, unde îsi duce traiul si domneste peste toata Împararia Pestilor, care anima salile palatului, supunându-i-se conducatorului absolut.
Cât despre palat, acesta ar fi fost construit în cel mai adânc loc din mare, care poarta numele de Vidros.
Atlantida din Marea Neagra
O teorie, la fel de raspândita ca aceea legata de Potop, sustine ca Atlantida ar fi fost localizata în Marea Neagra si ca Insula Serpilor ar fi o mica bucata ramasa din vechiul continent disparut.
Cu ajutorul vizualizarii topografiei subacvatice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic sa cerceteze stratul aflat imediat sub fundul Marii Negre, descoperind o retea de strazi perfect conturate, care nu puteau fi facute decât de mâna omului. Specialistii britanici afirma ca dovezi mai importante ar putea fi descoperite în apropierea coastelor României.
În „Dialogurile” sale, Platon descrie civilizatia înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia.
Continentul pierdut avea o câmpie fertila, cu canale transversale si un munte nu foarte înalt, santuri de apa legate prin tuneluri si poduri, doua izvoare – unul cu apa calda si unul cu apa rece – care tâsneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, sali de gimnastica si un majestuos palat regal.
În perioada ei înfloritoare, Atlantida era si o temuta forta militara, cu 1.200 de corabii de razboi si 10.000 de care de lupta, toate sub conducerea regelui Evenor.
Împreuna cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fata, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, sotia lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stapânire regiunea bogata centrala a Atlantidei, întinsa pe 160.000 kmp.
În urma unor mari cutremure si inundatii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singura zi, si de atunci a tot fost cautata de numerosi istorici si arheologi, aparând chiar „atlantologia”, stiinta care se ocupa de teoriile privitoare la acest continent.
Una din aceste teorii sustine ca Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscuta de egipteni sub numele de „Siriath”, care ar corespunde cu Marea Neagra.
În zona unde este localizata Insula Serpilor, arheologi rusi au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlantilor.
Ei sustin ca Insula Serpilor este ultima ramasita a Atlantidei, si ca în trecutul îndepartat, locuitorii insulei purtau numele de „Blajini” sau „Preafericiti” (grecii le spuneau „makaron”, „fericiti”) si erau vazuti ca fiind descendentii atlantilor.
În plus, unele studii istorice mentioneaza ca, în perioada de decadere, atlantii practicau ritualuri de sacrificiu uman, practicate mai târziu si de geto-daci.
sursa: Formula As
