Lumea subacvatica ,o lume de basm a celtilor
In viziunea celtilor, cealalta lume nu se afla in cer ci intr-un univers subteran si subacvatic. Era populat de stramosi, de regi, de diverse creaturi, dar si de femei ispititoare. In foarte putine texte este evocat destinul celor care au intrat in acest univers. Trei destinatii sunt rezervate celor care au trecut granita vietii, in functie de locul si modul in care au murit, destinul lor fiind hotarât de divinitati. De pilda, razboinicii care au sfârsit pe câmpul de lupta ajung in Valhöl (Valhalla), proprietatea zeului Odin, condusi de valkirii, creaturi inaripate inzestrate cu puteri magice.
Cei care au murit de batrânete sau de boli, ajung in regate submarine sau in cel subpamântean, al lui Hel, fiica lui Loki, un zeu viclean si amoral. In povestiri si poezii mediul submarin este cel mai des reflectat, considerat a fi cea mai mare si mai importanta lume de dincolo. Cei care au murit prin inec calatoresc in regatul submarin al zeitei Ran, care facea parte dintr-un clan divin aflat in opozitie cu Odin.
In Völuspa, un poem anonim din mitologia nordica, este prezentat regatul celor care au plecat in lumea de dincolo. Intr-unul dintre versurile evocatoare este descrisa sumar o secventa din periplul unei femei: „A vazut zbatându-se, printre animale fioroase, in apele unui fluviu adânc, oameni care au pacatuit pe Pamânt.” (…) Si in alte poeme ale autorilor celti in care este descris „regatul mortilor” apar referinte, scene inspaimântatoare dar niciodata populate de diavoli, in care pacatosii sunt condamnati la suplicii, la vapaile focului vesnic in maniera in care iadul a fost prezentat in Evul Mediu.
Civilizatia celtica, intinsa intre Irlanda, Spania si Cehoslovacia intre secolele al V-lea si al III-lea i.Hr. a transmis oral aceste mituri prin intermediul calugarilor, fiind preluate de poeti si prozatori si publicate in carti incepând cu secolul al VII-lea. Intr-un numar restrâns de texte este insa descris destinul lor. In insulele fermecate scufundate sunt evocate, de unii autori, scene in care frumoasele fiice ale stapânului apelor, Manannan Mac Lir, atrageau barbatii aratosi prin magie pentru a le deveni soti. Una dintre aceste dive, printesa Niamh, pe umerii careia se revarsau plete din aur, il atrage in mrejele ei pe Oisin, fiul unui erou irlandez, pe care il conduce in palatul ei de clestar aflat pe fundul unei mari cu ape limpezi. In acest regat submarin se aflau numeroase palate de clestar, peisaje de o frumusete de neinchipuit, pesti multicolori dar si animale existente pe pamânt, pasari cântatoare… Pe ramurile copacilor cresteau flori nemuritoare iar pomii erau mereu incarcati de fructe.
De fiecare data când erau culese, altele apareau intr-o clipa. Viata pe care o duceau locuitorii regatului depasea cu mult culmile fericirii atinse pe pamânt. Durerile, tristetile trecatoare, ura, mânia erau inexistente.
Palatele din mijlocul naturii luxuriante au, evident, interioare somptuoase, impodobite cu sculpturi, picturi, mobilier, casete pline de bijuterii stralucitoare, panoplii cu arme ornamentate – lanci, sabii, pumnale, scuturi, armuri – multe dintre ele fiind asemanatoare cu cele descoperite in mormintele princiare celtice din epoca de fier, conform descrierilor poetilor.
Fericirea este continua, pentru ca in aceste locuri paradisiace nu intervine niciun eveniment care s-o tulbure si pentru ca tineretea si viata sunt eterne. Singura neimplinire a celtilor o constituie faptul ca nu pot fi „revazute” rudele, prietenii decedati. Intre aceste regate stapânite de un zeu, un stramos, o persoana de rang inalt, si morminte, unele acoperite de movile (tumulus), exista cai de acces prin puturi, izvoare, mlastini. Dornici sa-i revada pe cei apropiati, unii dintre ei urca la suprafata zabovind in mormintele acestora, unde sunt cuprinsi de emotie si suferinta. In aceste conditii, isi pierd imortalitatea.
Granitele dintre cele doua lumi sunt adesea instabile, se inchid si se deschid in functie de dorinta „calatorului”. Uneori, nemuritorii se intorc pe pamânt pentru a se razbuna pe cei care le-au facut rau in viata. Sarbatoarea pagâna din Samain, din 1 noiembrie, reflecta, printre altele deschiderea frontierelor dintre cele doua lumi. In una dintre legende este relatata calatoria Sfântului Brendan, un calugar islandez din secolul al VI-lea, in universul subacvatic populat de insule scufundate si devastate, acoperite de un nor gros de fum. Sfântul a lovit naprasnic cu toiagul un loc aflat intre granita dintre pamânt si universul subacvatic, deschizând portile dintre cele doua lumi pentru ca toti semenii vii sau cei plecati in marea calatorie sa aiba o reprezentare cât mai clara a infernului terestru si sa desluseasca drumul care duce spre Paradis.
In cursul calatoriei spre lumea de dincolo, unii dintre „nemuritori” intâlnesc numeroase obstacole, animale monstruoase pe care trebuie sa le invinga. In special razboinicii care au devenit eroi, odata ce au trecut in lumea cealalta, se confrunta cu creaturi uriase, inaripate, asemanatoare dragonilor. Sunt adesea raniti sau ucisi, dar renasc in fiecare seara participând, prin intermediul unor forte necunoscute, binevoitoare, la banchete in care toate durerile de peste zi dispar.
Miturile, in special cele din Islanda, au fost consemnate in carti incepând cu secolul al VII-lea. Asa cum au facut-o si oamenii de litere ai Evului Mediu din Norvegia, Danemarca si Suedia, tari ale caror populatii din epoca de fier vorbeau aceeasi limba, dar legendele lor transmise oral, consemnate de calugari, nu coincideau cu viziunea si detaliile celtilor islandezi.
In secolul al VII-lea, calugarii au consemnat aceasta mitologie, cu multiple scenarii, adesea haotice, incercând s-o sistematizeze si s-o retuseze, pentru a o face compatibila cu dogmele crestine.
Revista Magazin
