Amintiri din alte vieti

Amintiri din alte vieti

Uneori nu aveti impresia de deja-vu? Ca ceea ce traiti ati mai trait candva in alte vieti?Cazurile de mai jos sunt cele mai cunoscute dintr-o serie foarte lunga de relatari ale persoanelor care sustin ca au mai fost pe Pamant intr-o perioasa anterioara. Au fost alese relatarile unor copii pentru ca sunt mult mai greu de manipulat si au o sinceritate dezarmanta in ceea ce spun.

Amintiri din vietile anterioare. Fapte si intamplari reale

În toate timpurile si culturile lumii au existat re­latari despre oameni care afirmau ca îsi amintesc în­tâmplari dintr-o alta viata. Diferenta dintre sarla­ta­nie si adevar consta în faptul ca relatarile lor puteau fi do­vedite istoric, furnizând, adesea, amanunte interesante si halucinante. Cele mai convingatoare povesti le apartin copiilor de vârste mici, care nu au apucat sa citeasca, sa se uite la televizor si nu au învatat despre istoria ome­nirii la scoala. Relatarile lor corespund unor spa­tii si eve­nimente reale.

Bolul din lada rosie

amintiri din alta viata

Printre cei care cred în reîncarnare se numara si initiatii tibetani tulku, niste fiinte cu totul iesite din comun. Celebra calatoare si orientalista franceza Alexandra David-Neel povesteste ca trecusera sapte ani de la moartea unui preot lama, fara sa i se poata descoperi noua reîncarnare. În timpul unei calatorii, intendentul mânastirii preotului defunct a intrat la un moment dat într-o ferma, cu intentia de a se odihni. A fost primit cu toate onorurile datorate rangului sau si, în timp ce îsi scotea cutia cu tutun de prizat, copilul ta­ranilor de la ferma, care pâna atunci îl ignorase to­tal, a fugit la el si l-a întrebat de ce i-a luat cutia cu tutun. Intendentul a ramas stupefiat, tabachera pe care o folosise îi apartinuse fostului lama…

Copilul a fost dus la mânastire, unde, de cum a ajuns în curte, a dorit sa o ia spre dreapta, si nu spre stânga, unde se afla poarta de intrare. Or, aceasta fusese mutata recent, ea aflându-se, pe când defunctul preot lama înca mai traia, în partea dreapta. Copilul a fost dus mai apoi în fostul apartament al preotului si când i s-a oferit o cana cu ceai, el a insistat sa îi fie servit în bolul sau de portelan. Nimeni nu cunostea acel bol, dar cu o siguranta care a amutit asistenta, copilul a dat indicatii precise: bolul se afla într-o lada veche, de culoare rosie, pusa într-o camera care nu mai era folosita de multa vreme. În scurta vreme, bolul a fost gasit si adus, spre bucuria baiatului, care a sorbit în tihna ceaiul din el. Intendentul i-a spus Alexandrei David-Neel ca el ignora existenta acestui bol care, probabil, fusese pus acolo de mai-marele mânastirii.

Dorothy Eady

În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a cazut pe scarile casei din Londra, unde locuia. Mama sa a ridicat-o de jos si a chemat în graba medicul. Când a sosit, dupa o scurta consultatie, acesta a de­cla­rat ca fetita murise. O ora mai târziu, când s-a întors sa întocmeasca certificatul de deces, a gasit-o pe Do­rothy asezata pe patul din camera ei, jucându-se.

Din acel moment, fetita a început sa aiba vise tot mai frecvente, în care vedea o cladire mare, cu co­loane, înconjurata de o gradina plina cu flori si co­paci. De multe ori, fara niciun motiv aparent, parintii ei o gaseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, ea raspundea ca vrea sa se întoarca acasa, dar ca nu stia unde locuieste. Într-o zi, mergând în vizita la British Museum, împreuna cu cealalta fiica a ei, ma­ma lui Dorothy a luat-o si pe fetita cu ea. Aceasta le-a însotit nu prea bucuroasa, dar când a intrat în galeria rezervata mumiilor egiptene, a început sa alerge feri­cita prin sali, îmbratisând statuile care erau expuse acolo. Mama ei a încercat sa o linisteasca si sa o duca la etajele superioare, dar Dorothy a refuzat categoric. S-a dus la o mumie asezata într-un sarcofag de sticla si s-a asezat pe jos, lânga ea. Cum nu a vrut în niciun chip sa se ridice, mama si sora ei au lasat-o acolo si au mers sa viziteze alte sali. Când s-au întors si i-au spus ca trebuie sa mearga acasa, Dorothy s-a agatat de sarcofagul de sticla strigând „Lasati-ma aici! Acestia sunt parintii mei!”. Îngrozita, mama a scos cu greu afara fetita care urla.

-

La câteva luni de la acest incident, tatal lui Do­rothy i-a cumparat o enciclopedie pentru copii, dar ea nu a fost interesata decât de partea consacrata Egip­tului, cerându-le parintilor sa îi citeasca toate pasajele dedicate acestei tari. În scurta vreme, fetita a învatat sa citeasca singura, dorind sa descifreze paginile fa­vorite. Într-o zi, mama ei a gasit-o uitându-se cu lupa la niste hieroglife. „Chiar daca ai învatat sa citesti, nu poti sa întelegi ce este scris într-o limba pe care nu o cunosti”. Fetita, pe atunci în vârsta de sase ani, i-a raspuns: „Ba da, o cunosc, dar am uitat-o”.

Într-o zi, în timp ce rasfoia o noua revista adusa în dar de tatal ei, Dorothy a ramas interzisa în fata unei fotografii a templului lui Seti I din Abydos, în Egipt. Ea i-a aratat tatalui fotografia strigând: „Asta este casa unde am locuit! Dar unde a disparut gradina?”. Parintele ei a rugat-o atunci sa termine cu in­ventiile, pentru ca stia foarte bine ca nu fusese nicio­data în acea cladire distrusa aproape cu totul, veche de câteva mii de ani, si ca nu putea sa aiba o gradina în plin desert, unde era numai nisip. La putin timp de la acest incident, Dorothy a gasit o fotografie a mumiei lui Seti I, faraonul celei de-a XIX-a dinastii egiptene, a mers din nou la tatal ei, spunând ca îl cunostea pe acel om. Din nou, acesta s-a înfuriat, amenintând-o ca s-a saturat de minciunile ei. Cum sa îl cunoasca pe acel faraon mort de peste trei mii de ani? Dar Dorothy nu a renuntat. Într-o zi, la scoala, în plina ora de religie, a declarat ca religia egipteana, fiind cu trei mii de ani mai veche decât cea crestina, era adevarata re­ligie. Crestinii copiasera credintele egiptenilor. Osi­ris si Iisus înviasera ambii din morti. Fecioara Maria semana cu zeita Isis. Iosif, Maria si pruncul Iisus semanau foarte bine cu Osiris, Isis si Horus. Drept urmare, Dorothy a fost imediat data afara din clasa si apoi exmatriculata din scoala, pentru ca refu­zase sa cânte un imn, în care Dumnezeu era implorat sa îi blesteme „pe egiptenii cu pielea neagra”. Arun­ca­se partitura în capul profesorului.

Dupa ce a împlinit 10 ani, Dorothy chiulea de mul­te ori de la scoala pentru a merge sa viseze în fata antichitatilor egiptene de la British Museum. Într-o zi, în timp ce se uita la hie­­roglifele de pe un ba­so­re­lief, un domn în vârs­ta, cu parul alb, pe care îl mai vazuse prin mu­zeu, s-a apropiat de ea si a întrebat-o de ce nu era la scoala la ora a­ceea? Fata i-a raspuns ca la scoala nu învata des­pre ceea ce o inte­resa cu adevarat. „Si ce doresti tu sa înveti?”, a întrebat-o ba­trânul domn. „Hie­ro­gli­fele”. „În cazul as­ta, eu te voi în­vata ceea ce do­resti sa afli”. Acest tri­mis al pro­videntei nu era altul decât Sir Alfred Ernest Wallis Budge, cer­cetator al anti­chi­tati­lor egiptene de la Bri­tish Museum, expert în isto­ria, limba si religia Egip­tului Antic. Sub egi­da a­cestui mentor de exceptie, Dorothy a în­vatat cu o rapiditate ulu­itoare lec­­tura hiero­glifelor fun­da­­men­tale, fiind mai apoi capabila sa desci­fre­ze anu­mite pasaje din „Car­­tea egipteana a mor­tilor”. Toata viata, ea i-a purtat o imensa afectiune aces­tui batrân egiptolog pe care l-a iubit ca pe tatal ei.

La 29 de ani, Dorothy s-a maritat cu un tânar egip­­tean, întâlnit la Lon­dra, Iman Abdel Mequid, si a plecat împreuna cu el în Egipt. La putin timp dupa nun­ta, tânara sotie a început sa aiba vedenii cu fa­raonul Seti I, care o vizita cu regularitate. Mama lui Do­rothy, la fel ca si tatal socru, au fost si ei martori la una dintre aparitii. În unele nopti, tânara se ridica din pat pentru a scrie, ca si cum i-ar fi fost dictate mesaje formate din hieroglife. Într-o noapte, i-a aparut în vis un personaj nobil care i-a spus ca se numea Hor-Re si ca vrea sa îi spuna ade­varata poveste a copilariei ei, pe când se numea Bentreshyt, adica „Harpa fericirii”.

În toata perioada muncii în Egipt (Dorothy Eady s-a specializat în istorie si a colaborat la cercetarile des­pre viata din Egiptul Antic), ea ducea o viata du­bla. În timpul zilei se comporta ca o englezoaica cul­ti­vata si savanta, care lucra la departamentul de an­tichitati, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteanca din cea de-a XIX-a dinastie, care se ruga în locuri sacre si, dupa spusele sale, primea, în unele nopti, vi­zita faraonului Seti I.

amintiri din trecut

Pe 3 martie 1956, Dorothy, care divortase între timp (sotul ei s-a declarat excedat de viziunile ei nocturne), în vârsta de 52 de ani, a mers în oras ul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevarata ei casa. Acolo a luat numele de Omn Seti, pe care l-a purtat pâna la sfârsitul vietii. Sapaturile ei au dus la descoperirea, de jur-împrejurul palatului, a gradinii pe care o descrisese pe când nu era decât un copil naiv, care nu stia nimic despre Egipt. Doctorul Hanny el Zeini, inginer chimist si industrias, a devenit cel mai bun prieten al lui Omn Seti si a scris mai multe carti împreuna cu ea. Prima este „Abydos, ora­sul sfânt al Egiptului Antic”, publicata în 1981. Pro­fe­sorul John A. Wilson, cel mai cunoscut dintre egip­tologii americani, a scris despre aceasta lucrare: „Este incredibila precizia cu care Omn Seti trece în revista cele mai marunte vestigii din vechiul Abydos. Este un is­toric extrem de competent, care merita tot res­pectul”. Responsabilul departamentului de an­ti­chitati din Cairo, însarcinat cu restaurarea templului din Abydos, a declarat la rândul lui cs lui Omn Seti i se datorau cele mai importante descoperiri si ca, dincolo de talentul ei de desenatoare, parea dotata cu un al sa­­selea simt. „Nu stiu de ce am impresia ca ea stie acest loc mai bine decât oricine alt­cineva de la departamentul de antichitati, ba chiar pot sa afirm cu încredere ca co­laborarea sa este indispensabila ori­carei misiuni arheologice ce doreste sa aiba succes în regiunea Abydos”. Aventura lui Omn Seti este o poveste uluitoare, dar ea este perfect creditata prin cunoasterea sitului de la Abydos si contributia exceptionala pe care a adus-o stiintei.

Copilul isi aminteste…

Pe când avea doar 8 ani, Edward Ryall a vazut o stea cazatoare. Se întâmpla în 1908 si tatal lui i-a spus ca era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a re­pli­cat tatalui ca mai vazuse acea co­meta. Baietelul a fost pedepsit pentru ca mintise. Din cauza aceasta copilul a pastrat pentru el atât de multe lucruri pe care ar fi vrut sa le povesteasca. Doar când a devenit adult si s-a casato­rit, a avut curajul sa îi mar­tu­riseasca câ­teva fapte tulburatoare sotiei sale, dar a trebuit sa mai astepte câtiva ani, îna­inte de a-si publica expe­rientele. To­tusi, în 1974, a aparut la Londra „Se­cond time around” (A doua oara pe aici), în care Ryall relateaza o viata an­terioara, traita în secolul al XVII-lea. Pe vremea aceea, se numea John Fletcher si se nascuse în 1645, în Somerset. Mic proprietar de pamân­turi, a participat la revolta împo­tri­va ducelui Monmouth si la nu­me­roase evenimente istorice pe care le rela­tea­za, în detaliu, în aceasta car­te. Ba chiar a trait o tragica po­ves­te de dragoste cu o oarecare Me­lanie. În 1685, în tim­pul unei noi batalii, a fost ucis de un soldat al regelui Iacob al II-lea al An­gli­ei.amintiri din alte vieti

Multiplele precizari din cartea lui Ryall sunt impresionante prin realismul si acuitatea lor. Nicio carte de istorie nu furnizeaza atâtea detalii, numele membrilor clerului local, al notabililor din regiune, datele evenimentelor mentionate. A trebuit sa fie folosit un dictionar pentru a se întelege anumite cuvin­te si expresii folosite în epo­ca res­pectiva. Ryall a mai descris câteva obiecte domestice si agri­cole, ne­cunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate mone­dele care circulau în zilele acelea. A precizat ca numeroasele amintiri din se­co­lul al XVII-lea faceau parte inte­granta din mintea sa, la fel ca si acelea din existenta actuala. Ele persistau în constiinta si apareau fara niciun fel de dificultate.

Profesorul Ian Stevenson, cu­nos­cut pentru cercetarile sale asu­pra amintirilor din alte vieti, a stu­diat cazul lui Ryall si a schim­bat cu el o im­por­tanta corespon­denta. Ste­­ven­son semna­leaza remarcabila exac­titate a faptelor relatate si mai ales mo­destia autorului, în ceea ce pri­ves­te fructificarea materiala si pu­blica a experientei sale, ceea ce nu se întâmpla de fiecare data la cei care pretind ca au trait acest gen de eveni­men­te. Cât despre co­meta Hal­ley, ea a aparut pe cer, acum trei veacuri, cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher.

Un alt caz celebru: Alexandrina Samona

Pe 15 martie 1910, a murit fe­tita unui doctor italian, Alexan­dri­na Samona, în vârsta de 5 ani. Trei zile mai târziu, mama ei a vazut-o aparând în vis si în­cercând sa o consoleze, spunân­du-i ca va reveni sub forma unui nou bebelus. Dar acest vis nu a linistit-o pe tânara femeie, pentru ca dupa o sarcina pierduta, doctorii au avertizat-o ca, probabil, nu va mai putea sa faca un copil. Cu toate acestea, fata ei a continuat sa apara în vis, spunându-i ca va reveni.  Intr-o zi, cu o imensa sur­priza, femeia a des­coperit ca este însarcinata. Totusi, a continuat sa se teama, crezând ca va pierde sarcina. Dar Alexan­drina a aparut din nou în vis si i-a promis ca se va întoarce înapoi, de Craciun. Într-o alta noapte, ea a mai spus ca nu va veni singura, ca mai este înca o surioara îm­pre­una cu ea. Predictia s-a împlinit. Pe 22 decembrie, doamna Samona a nascut doua gemene, foarte diferite între ele, dar una semana perfect cu Alexandrina. Parintii au botezat-o cu ace­lasi nume, iar asemanarea a devenit din ce în ce mai puternica de-a lungul anilor. Astfel, cea de-a doua Alexandrina s-a dovedit a fi stângace, la fel ca pri­ma, se exprima în acelasi fel, avea absolut aceleasi gusturi, te­meri si stari sufletesti. La fel ca si fetita decedata, avea o usoara asimetrie a fetei si un mic defect la ochiul stâng. Cealalta geamana nu pre­zen­ta niciuna dintre aceste carac­teristici.

Când au împlinit 10 ani, ma­ma lor le-a dus la Montreal, pre­ve­nindu-le ca vor vedea lucruri noi. Alexandrina a protestat, spunând ca ea a mai fost si înainte la Montreal. Cum mama sa a con­trazis-o, ea s-a suparat si i-a spus: „Nu îti mai amin­­testi ca era o biserica mare, care avea pe aco­peris statuia unui om care des­chide bratele? Nu îti mai amin­testi ca eram cu o doamna care avea coarne si ca în oras erau preoti îm­bracati în rosu?”.

amintiri din alte vieti ale tale

În clipa aceea, mama si-a amintit de o calatorie facuta împreuna cu sotul ei, înainte de moartea primei Alexan­drina, in compania unei femei care avea nis­te excrescente pe frunte. Înainte de a intra în biserica, întâl­ni­sera un grup de preoti greci, ale caror sutane erau de cu­loa­re rosie. Acest caz, relatat de doctorul Samona în persoana, a fost publicat în revista „Fi­lo­sofia della scienza”. Scri­soa­rea sa este foarte inte­re­santa pentru ca vine din partea unui doctor cu o reputatie exceptionala si explica de ce a dorit sa depuna marturie în legatura cu acest subiect. „Da­ca în domeniul metapsihic, din teama de ri­di­col sau din alte motive de ace­lasi gen, fie­care pastreaza pen­tru sine astfel de în­tâm­plari, putem spune adio pro­gre­sului”. Scrisoarea continua, pre­ci­zând ca relatarea este ab­solut fi­de­la. Pentru a-si con­vin­ge cititorii, doc­torul Sa­mo­na adauga nume­roa­se atestari ale martorilor, rudelor si prie­te­nilor de familie, care au ur­ma­rit derularea acestui caz.

În 1932, revista americana „Mo­dern Screen” a publicat povestea stra­nie a lui Robin Hull. Pe când acesta avea 5 ani, a început, dintr-odata, sa spuna po­vesti lungi, într-o lim­ba de ne­înteles, dar care pa­rea coerenta. Au­zind acel limbaj, o prietena a fa­miliei i-a propus mamei baiatului sa mearga cu Robin la un specialist în dia­lecte orientale. Profesorul a re­cu­nos­cut imediat un dialect utilizat în Tibet, loc în care familia Hull nu pusese piciorul niciodata. Fiind în­tre­bat de unde stie acea lim­ba, co­pilul a raspuns foarte senin ca o învatase la scoala. Cum mama lui, uluita, i-a spus ca nu avea vârsta scolii, el i-a raspuns „ba da, am mai fost la scoala, înainte”. Îsi amintea, chiar, ca scoala se ga­sea în munti, dar acestia erau di­feriti de aceia unde îsi pe­tre­cea vacantele de vara în Ame­rica. Cât despre profesori, ei purtau haine lungi, legate în jurul taliei cu niste sfori groase. Copilul a facut, chiar, o descriere foarte detaliata a scolii si a îm­pre­jurimilor. Stârnit de întâmplare, specialistul în dia­lecte orientale a mers în Tibet si a întreprins ca­u­tari pentru a gasi scoala. A descoperit-o. Era situata în Mun­tii Kuen-Lun, foarte arizi. Toate informatiile fur­nizate de Robin s-au confirmat, cât despre preotii lama, care erau profesori la acea scoala, ei purtau hai­ne lungi, strânse peste talie cu o sfoara….

Formula As si A. D. Neel ” Cu mistici si magicieni in Tibet”