Escadronul Leonidas, pilotii kamikaze germani cu prea putine realizari
În anul 1944, conducerea militara a Japoniei a socat întreaga lume dupa ce a decis sa trimita în lupta temutii piloti sinucigasi cunoscuti astazi sub numele de Kamikaze. Însa decizia japonezilor nu a ramas deloc una singulara.
La mii de kilometri de Razboiul din Asia de Sud-Est si Pacific, în mintile artizanilor militari ai celui de-Al Treilea Reich a încoltit o idee similara.Asa a aparut asa numitul 5th Staffel of Kampsgeschwader 200, sau escadrila Leonidas, cum mai era cunoscuta aceasta unitate speciala cu misiuni „doar dus”. Putin se cunoaste despre acesti razboinici fatali ai aerului. Cu toate acestea, faima escadrilei Leonidas a înspaimântat suficient Fortele Aliate într-un moment în care acestea credeau ca razboiul cu masinaria de lupta germana era aproape câstigat.
Sa mori cu un scop …
Una dintre cele mai misterioase pagini ale celui de-al doilea Razboi Mondial vizeaza aparitia si propagarea pilotilor de aviatie trimisi în misiuni sinucigase în care acestia trebuiau sa provoace cât mai multe pagube inamicului înainte de inevitabilul lor sfârsit.
Fenomenul a aparut în Japonia, unde cultura razboinica a castei samurailor înca nu se stinsese cu adevarat si rabufnea periodic în subconstientul colectiv al acestei natiuni aparte. Însa si pe Batrânul Continent avea sa apara un fenomen similar, chiar daca acesta nu a atins poportiile celui din Japonia. De fapt, exista multe evidente istorice care indica faptul ca nazistii studiasera eventualitatea constituirii unor trupe sinucigase cu ceva timp înainte de japonezi. Numai birocratia si dezinteresul cercurilor din jurul lui Hitler au împiedicat aparitia acestor trupe înca dinainte de declansarea marii conflagratii militare.
Pe un fond afectiv marcat puternic de înfrângerea Germaniei în Primul Razboi Mondial precum si de faptul ca tot mai multi germani vedeau o conspiratie mondiala gata sa le sfasie mult iubitul Vaterland în bucati, au existat persoane care s-au gîndit serios la consituirea unui ultim corp care sa se sacrifice în lupta.
Înca de pe atunci, în unele cercuri militariste germane se credea ca daca un avion ticsit de bombe era pilotat pentru a fi literalmente aruncat într-un vas de razboi sau într-un transport de munitii, medicamente sau alimente, constituia în cele din urma o lovitura psihologica pentru orice adversar. Idealisti pâna la exaltare, unii militari marcanti credeau astfel ca aproximativ o mie de piloti voluntari sinucigasi ar fi putut sa opreasca pâna si o invazie terestra.
Ideea în sine a fost initial propusa de celebrul Otto Skorzeni, seful tuturor trupelor de comando ale Reichului si de catre pilotul de vânatoare si bombardament Hajo Hermann. Inedita propunere a fost sustinuta din rasputeri si de Hanna Reitsch, nimeni alta decât cea mai buna femeie pilot de vânatoare din întregul Luftwaffe. Planul impunea ca Germania sa foloseasca piloti voluntari în misiuni sinucigase într-o încercare disperata de a contrabalansa avantajele numerice ale trupelor Aliatilor, printr-un fanatism cu iz germanic.
Conceptul avea de altfel radacini adânci în mitologia vechilor germanici, fiind folosit intens de catre aparatul de propaganda al nazistilor. În luna octombrie a anului 1943, Hanna Reitsch avansase cu planurile si cerintele sale într-un asemenea grad, încât Academia Germana de Aviatie s-a vazut obligata sa treaca la construirea si modificarea unor aeronave special concepute pentru misiuni ultimative.
În prima instanta, sefii reputatei academii refuzasera ideea, pe care o considerasera nu doar degradanta, ci chiar produsul unor minti psihopate. Însa cum Germania începea sa piada teren pe câmpurile de lupta, ideea unor piloti kamikaze parea sa fie una dintre acele solutii disperate pentru vremuri disperate.
Hitler nu prea a fost de acord
Înarmati cu toata documentatia necesara, sustinatorii planului mai aveau un singur hop de trecut, doar ca acela nu era deloc unul mic. Pentru ca totul sa fie îndeplinit cu precizie si fanatism tipic german, planul trebuia sa treaca de conducatorul suprem, Adolf Hitler.
Cei trei sustinatori au cerut si obtinut astfel o întrevedere cu Hitler. Fuhrerul nu a aprobat în prima instanta. „Grofaz”, cum mai era Hitler denumit în argou, s-a opus filozofiei sinucigase care era definitorie pentru acest plan, comentând ca nu exista niciun precedent de acest fel în întreaga istorie militara germana. Tot el a declarat atunci ca ideea nu rezona deloc cu caracterul poporului german. Însa Hanna Reitsch nu se dadea deloc învinsa usor.
Hanna i-a replicat lui Hitler ca niciodata în istoria sa, Germania nu fusese într-o situatie atât de disperata ca în acele vremuri. Hitler i-a raspuns ca situatia nu era deloc atât de grava, caci daca ar fi fost, el însusi ar fi ordonat înfiintarea unor astfel de unitati. Întrevederea parea a fi un esec, însa Hanna a reusit în cele din urma sa paraseasca încaperea având încuvintarea lui Hitler.
Între timp, grupul de voluntari sinucigasi atinsese cifra de 80 de persoane. Selectia era foarte riguroasa, iar odata acceptat, candidatul pentru un zbor numai dus, trebuia sa semneze o declaratie în care se angaja sa faca distrugeri cât mai mari inamicului, dupa care urma sa ia niste cursuri tipice de pilotaj. Noua unitate a primit numele de escadrila Leonidas în onoarea regelui spartan care în anul 480 i.Hr, s-a sacrificat odata cu armata sa pentru a opri înaintarea persilor la Termopile.
Cu inima îndoita, Hitler a dat permisiune ducerii planului la bun sfîrsit. Fuhrerul nu suporta ideea sa fie comparat cu un grec, chiar daca acela se dovedise a fi unul dintre cei mai mari razboinici ai omenirii.
In cele din urma au avut loc cateva misiuni
Imediat, Herman Goering a dat ordinele pentru modificarile tehnologice necesare obtinerii unor aeronave potrivite pentru misiuni sinucigase. Avionul Messerschmitt 328, conceput initial ca avion de vânatoare si bombardament, a fost selectat pentru rolul de avion kamikaze al voluntarilor mortii. Producerea de avioane modificate a fost totusi întârziata din motive tehnice, fapt care i-a facut pe voluntarii fanatici sa creada ca cineva dorea sabotarea întregului plan.
În consecinta, grupul pilotilor sinucigasi cauta de urgenta un alt avion, de data acesta unul care sa fie construit cât mai repede. Raspunsul a venit sub forma avionului de tip V-1, sau „Bomba care bâzaie”, cum era denumit în argoul militar. Acesta a fost modificat pentru a purta un singur pilot si o cantitate cât mai mare de explozibili. În mai putin de 3 saptamâni, patru astfel de „torpile zburatoare” erau deja gata de teste.
Contrar dorintei voluntarilor, cei din Luftwaffe au insistat sa-si foloseasca pilotii proprii pentru testele de zbor. Cum principala cerinta a avionului era sa fie îndeajuns de manevrabil pentru a cadea cu precizie pe tinta aleasa, noul avion nu avea niste capacitati tehnice stralucite. Putea atinge totusi viteza maxima de peste 300 kilometri la ora. Însa povestea nu avea cum sa se desfasoare fara certuri si scandaluri, care erau de-a dreptul hilare în acel context.
Ca exemplu, majoritatea pilotilor sinucigasi îsi doreau sa moara în lupta cu Aliatii anglo-americani, însa strategii din Luftwaffe erau de parere ca mai bine s-ar fi aruncat cu avioanele peste convoaiele de munitii ale sovieticilor, idee respinsa de sinucigasi pe motive diverse, cel mai des invocat fiind acela ca sovieticii erau „untermensch-i”, adica „oameni inferiori” fata de englezi, francezi sau americani, în aceste conditii, moartea pilotilor fiind mai putin glorioasa.
Programul era sa se prabuseasca, mai ales ca pilotii se ocupau mai mult cu trasul la tinta cu pistolul si exercitii in sala de forta decât cu deprinderea tehnicilor de pilotaj. A fost nevoie de toata influenta si interventiile lui Hanna Reitsch pentru ca programul sa fie pus din nou în parametrii doriti. Reitsch a intervenit chiar pe lânga Himmler, dar fara prea mult succes. Himmler nu avea nimic împotriva constituirii unitatilor de piloti sinucigasi, doar ca, în opinia sa, acestea trebuiau alcatuite exclusiv din infractori de drept comun si din oameni suferinzi de boli incurabile.
Între timp, Aliatii se pregateau de debarcarea din Normandia, iar germanii nu aveau controversatele trupe de piloti sinucigasi. Dezamagirea voluntarilor era cum nu se poate mai mare. La 6-7 zile dupa Ziua Z, germanii realizasera ca invazia fusese un succes, si momentul pentru care se pregatisera atât fusese ratat cu brio. Însa dupa invazie, Goering si-a adus în cele din urma aminte ca undeva în Luftwaffe, uitati si amânati, exista un grup de piloti care doreau sa faca istorie drept kamikaze în Europa.
Abia atunci, Goering a apelat la ei. Cum nu mai existau avioane de tip V-1, comandantul escadrilei a decis folosirea unor avioane Focke Wulf 190, încarcarcate cu bombe de doua tone. Cum niciunul dintre voluntari nu pilotase astfel de avioane, comandanul a tinut cu tot dinadinsul sa le aduca aminte ca daca în urma lipsei de pregatire acestia vor muri fara sa-si îndeplineasca misiunile, numele lor vor fi totusi amintite drept nume de eroi care s-au sacrificat pentru patria mama.
Palida consolare pentru pilotii fanatici, al caror entuziasm aproape se epuizase. Însa, în timpul Bataliei Berlinului, Luftwaffe a trimis câteva misiuni de tip Selbstopfereinsatze (sinucigase) împotriva podurilor peste râul Oder, poduri ocupate de sovietici. Misiunile ultimative au fost îndeplinite de catre pilotii din escadrila Leonidas, condusi pe atunci de locotentent-colonelul Heiner Lange. Misiunile pilotilor germani au avut loc între 17-20 aprilie 1945, iar acestia s-au folosit de orice avioane pe care le-au mai gasit intacte, avioane umplute cu bombe si chiar grenade. Germanii au declarat atunci ca escadrila distrusese un numar de 17 poduri, dar cercetarile istorice ulterioase au stabilit ca pilotii kamikaze distrusesera doar podul de cale ferata de la Kustrin.
Iar peste întregul episod al acestor kamikaze germani s-a asternut uitarea odata cu trecerea timpului. Astazi, spre exemplu, nu se mai cunoaste cu exactitate nici macar identitatea tuturor voluntarilor …
sursa: descopera.ro
