Lampile eterne, surse de lumina ce nu foloseau energie conventionala

La mijlocul secolului al XV-lea, a fost descoperit la Roma un mormant mai putin obisnuit, a carui vechime a fost stabilita, dupa inscriptiile gasite la fata locului, la circa 1500 de ani. In el, “cufundat intr-un lichid, a carui compozitie a ramas necunoscuta, zacea trupul Tulliei, fiica lui Cicero”. Corpul era intr-o perfecta stare de conservare, nici una din trasaturile fetei nefiind alterata. La picioarele defunctei, o candela raspindea o lumina palida.

Cum nimeni nu mai umblase anterior pe acolo, inseamna ca ardea de un mileniu si jumatate! Din nefericire, la putin timp dupa aceea, flacara s-a stins si nimeni nu a reusit sa explice remarcabila longevitate a felinarului.  Un studiu amanuntit efectuat pe ceea ce a ramas din doua astfel de lampi (care se gasesc in prezent in custodia Muzeului Leyda), ar putea oferi o explicatie la aceasta enigma.

Aceste doua lampi au fost gasite intr-o manastire din Anglia  la inceputul secolului XV, pe timpul regelui Henric al VIII-lea si se presupune ca ardeau inca din secolul al IV-lea.

In Germania anului 1604, a fost decoperit in interiorul unei caverne, un mormant. Conform unei inscriptii gravate pe o placa de arama, mormantul apartinea lui Christian Rosenkreutz -( presupus fondator al societatii secrete Rose Croix  – Crucea de Trandafiri), decedat in 1484.

Primul om care a patruns in mormant a fost intrigat de lumina care scalda interiorul. Lumina provenea de la cateva lampi eterne, care la putin timp dupa deschiderea mormantului s-au stins. Singura mentionare despre aceasta societate secreta o gasim in Fama Fraternitatis Rosae Crucis – manifestul fratiei fondate de Rosenkreutz, publicat in 1613, la 9 ani de la deschiderea mormantului. Tot in anul 1613, intrun manifest lipit pe zidurile cladirilor din Paris se putea citi:

 Noi deputatii colegiului principal Rose – Croix, facem sejur vizibil si invizibil in acest oras, prin gratia Celui Prea Inalt.  Aratam si invatam a vorbi fara carti sau semne , toate graiurile tarilor unde vrem sa mergem pentru a-i salva pe oameni, semenii nostri, din gresala si moarte. Daca cineva este cuprins numai din curiozitate de dorinta de a ne vedea, nu va reusi niciodata sa comunice cu noi, dar daca doreste sa ni se alature,noi, care citim gandurile, ii vom arata adevarul promisiunilor noastre…pana-intr-atat ca noi nu facem cunoscut locul unde ne aflam pentru ca gandurile unite cu vointa adevarata a cititorului, vor fi capabile sa ne faca lui cunoscuti si el noua”.

  Sute de ani mai tarziu, a fost descoperit un alt mormant subteran care  apartinea unui alt membru al acestei confreerii. In 15 mai 1717,oamenii care au patruns in sanctuar au decoperit un fotoliu de piatra pe care era sezat un barbat mumificat ce parea a citi dintr-o carte voluminoasa sprijinita pe genunchi.

Langa acest om se gasea un felinar care raspandea o lumina placuta. Brusc, o mana a acestei mumii a cazut sfaramand lampa eterna si bagand groaza in cei prezenti.

Roger Bacon, Geoffroy de Villehardouin, Laonikos Chalchochondylas, Georgios Akropolites, Abul Feda, Abul Fergius amintesc si ei despre ciudatele mijloace de iluminat ce par sa fi fost destul de bine cunoscute in Evul Mediu.

De forma sferica si contectionate dintr-un material care nu era nici sticla, nici piatra, nici metal, acestea semanau cu toate aceste materiale la un loc.  

Aceste felinare se aprindeau singure si nu foloseau nici unul dintre combustibilii cunoscuti la acea vreme. Raspandeau caldura si lumina puternice, nu scoteau fum , iar cand erau lovite explodau violent distrugand palate si cetati (cum s-a intamplat in Cipru la Famagusta si in Nicosia).

Cand unul dintre aceste globuri care ardeau fara incetare a fost aruncat in mare, fiind considerat “lucratura diavoleasca”, furtuna izbucnita din senin si moartea pestilor din zona au intarit convingerea ca aceste stranii obiecte nu sunt de origine pamanteana.

 Legede europene, asiatice si africane sustin ca ele ar fi fost daruite oamenilor de fiinte coborite din cer.

Colonelul Fawcett, renumit explorator al continentului latino-american, afirma ca orasele ascunse in jungla sunt luminate de sfere stralucitoare, iar locuitorii lor sunt “descendentii unei mari civilizatii disparute”. Din nefericire, Fawcett a disparut pe cand incerca sa descopere fabuloasele cetati, inainte de a divulga sursa neobisnuitelor informatii pe care le detinea.

Precedindu-l cu citeva secole, cronicarul Barco Centenerra descrise si el o “luna mare, fixata in virful unui stalp inalt si care lumina in intregime cetatea, denumita de conchistadori Gran Marco” (in Matto Grosso, la izvoarele Paraguayului).

In cursul luptei de cucerire, misteriosul obiect a disparut fara urma, luat probabil de bastinasii care s-au retras in desisul impenetrabil al junglei. Conform exploratorului si scriitorului australian Ian Idriss, capeteniile merilor, triburi din insulele Oceanului Pacific, erau posesoarele unor asa-numite “buia”, toiege care pareau sa aiba o foarte interesanta proprietate.

Astfel, cand, in timpul ceremoniilor, detinatorii le indreptau spre cer, din varful lor tasneau, mai ales inainte de furtuna, o intensa lumina albastra-verzuie, asemanatoare flash-ului fotografic.

Pentru realizarea toiegelor “buia” se foloseau trei pietre ovale, a caror compozitie Idriss nu o cunostea, introduse intr-o trestie groasa de bambus.

Tot din piatra par a fi confectionate si sferele din varful unor stalpi inalti, care straluceau asemeni unor tuburi de neon peste colibele unui sat de la poalele muntelui Wilhelmina/Noua Guinee, asa cum mentiona, in 1963, C. S. Downyx, autorul surprinzatoarei descoperiri.

Beneficiarii originalei instalatii, care intra singura in functiune la caderea noptii, aveau un nivel de dezvoltare echivalent cu ceea ce se considera a fi fost paleoliticul timpuriu. Singurele mijloace care pot fi intrevazute astazi si care ar putea egala performantele enigmaticelor lampi eterne, s-ar putea baza pe energia nucleara.

Conditia ar fi, insa, ca realizarea lor sa fie miniaturala, nepericuloasa, extrem de fiabila, extrem de usor de folosit si sa nu necesite intretinere. Cum, insa, legendarele felinare nu aveau nevoie, aparent, de nici un fel de combustibil, este mai probabila utilizarea surselor de energie neconventionale, desi aplicatiile practice din acest domeniu se lasa inca asteptate chiar si pentru stiinta actuala.

O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea asa-numitilor curenti telurici ce curg in profunzimile pamantului si inmagazineaza energii imense, iar o alta  utilizarea campului electric, care atinge in orice loc de pe suprafata globului terestru, in medie, 75 de volti/metru. In momentul in care se apropie furtuna sau inaintea cutremurelor, el poate depasi chiar 4000 de volti/metru.

Tehnologiile contemporane utilizeaza aproape in exclusivitate prelucrarea la cald a materialelor, fiind mari consumatoare de energie si contribuind la poluarea cu substante nocive a mediului inconjurator. Dovedind un respect mai mare pentru natura, anticii au pus la punct metode de prelucrare a materialelor la rece, fara consumuri excesive de caldura si energie. In favoarea acestei afirmatii vin marturiile referitoare la utilizarea unei tehnici de taiere la rece si a unei tehnici de inmuiere a pietrei…

Pana ce stiinta actuala va reusi sa prelucreze metalele si piatra „la rece”, ramane misterul asa-numitelor „lampi eterne”...