Surprinzator sau nu, noi românii stim foarte putin despre popoarele arhaice din Caucaz, zona deosebit de interesanta din multe puncte de vedere, de care ne desparte doar Marea Neagra.
Între aceste popoare se remarca si cel al cerchezilor, numit gresit de marea partea a presei românesti care a aflat despre ei cu ocazia Olimpiadei de la Soci – „circazieni”, prin românizarea fortata si absolut inutila a denumirii din limba engleza (în limba româna exista de secole termenul de cerchezi care-i desemneaza, de altfel).
Dincolo de acest aspect, cerchezii sunt un popor cu adevarat aparte.
Natiune care se straduieste sa supravietuiasca etnic si cultural în granitele republicilor lor ocupate de Rusia înca din perioada tarista, cerchezii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii si posesori ai unei limbi si culturi originale prin definitie.
Sunt oameni remarcabili prin traditiile si obiceiurile lor si prezinta acea mândrie, farmec si duritate caracteristice muntenilor din regiunea Caucazului, de care-i leaga nu doar mitologia si unele traditii, ci si un trist destin istoric.
Meotieni, adigheeni, kabarzi, cerchezi
Pe malul de est al Marii Negre, în nord-vestul Muntilor Caucaz, traia în vremuri antice, imemoriale chiar, un popor stravechi, asa numitii meotieni.
Primele mentionari ale lor ne parvin prin intermediul lui Hellanicus, iar Strabon ne spune ca meotienii contemporani lui traiau alaturi de alte populatii, astazi total disparute, precum dandarii, agrii, tarpetii, obidiacenii, sittaceni, dosci si aspurgienii.
Pe baza studiilor aprofundate efectuate de cercetatorii, antropologii, istoricii si arheologii rusi din secolul trecut, stravechii si misteriosii meotieni se constituie de fapt în stramosii directi ai tuturor populatiilor cercheze de astazi.
Conform datelor coroborate în volumul „Meotae, the ancestors of Adyghe” aparut în anul 1998, orientalistul si arheologul Boris Piotrovsky afirma ca „Cercetarea amanuntita a limbilor, dialectelor, toponimiilor si numelor din nord-vestul Caucazului a descoperit strânse legaturi între stravechile triburi ale meotienilor si adigheenii si kabarzii de astazi”.
Fapt care demonstreaza ca cerchezii sunt cei mai vechi locuitori ai Caucazului, alaturi de georgieni si grupul paleocaucazian vainakh (cecenii, ingutii, batii si populatiile akkhia din Dagestan).
Osetinii, populatiile turco-mongole precum azerii, karaceaii, balkarii, kumâcii sau kalmucii, alaturi de armeni au patruns în regiunea Caucazului cu mult timp dupa aceste populatii autohtone ale caror urme coboara pâna dincolo de Epoca Bronzului.
Nu trebuie sa ne mire prea mult acest detaliu, caci în zona Caucazului traiesc astazi în jur de 59 natiuni distincte.
Daca în timpuri demult apuse teritoriul cerchezilor se întindea de la tarmul Marii Negre pâna în tinutul osetinilor, astazi ei mai pot fi întâlniti în Republica Adighei, Republica Kabardino-Balkara si Republica Karaceai-Cercheza, toate trei fiind în componenta si sub influenta ruseasca de când au fost cucerite si ocupate de regimul tarist, pâna în zilele noastre când sunt încluse în Federatia Rusa cu grad de republici autonome.
Cu toate acestea, tot de cerchezi tin si abhazii, cu limba si obiceiuri asemanatoare, dar care traiesc într-o republica separatista inclusa pe vremuri în teritoriul georgian, dar care astazi a fost smulsa Georgiei de politicile ruse de dupa anii 90.
De veacuri, cerchezii se considerau pe sine rasariteni sau apuseni, în functie de locul de bastina din arealul lor traditional.
În schimb, puterea sovietica a decis pe baza principiului Divide et Impera, sa-i separe în trei populatii, pretins distincte, gazduite de trei mari unitati administrative. Totul pentru a-i controla mai usor si a sugruma în fata orice tendinta separatist-nationalista, si orice sentiment cu radacinile în sumbrul dar cvasinecunoscutul Genocid Cerchez.
Astfel cerchezii orientali au fost separati de kabarzi, si inclusi alaturi de balkari si cerchezii care traiesc alaturi de karaceai. Doar cerchezii occidentali si-au pastrat numele de adigheeni, pornind de la termenul de Adighei care desemneaza de fapt pe toti cerchezii în ansamblu.
Stalin a avut grija sa nu fie majoritati în niciuna dintre republicile artificiale în care locuiesc, pentru a preîntâmpina astfel orice miscare unionista…
Din viata si istoria cerchezilor
În jurul anului 400 i.Hr., sursele istorice mentioneaza existenta unui efemer regat adigheean situat în jurul orasului-colonie grecesc Phanagoria. Dupa caderea sa în urma atacurilor triburilor khazare, cerchezii adigheeni nu si-au mai manifestat dorinta de a se uni, preferând în schimb, ca multe alte popoare din Caucaz sa duca o existenta discreta dar dârza. În fata invaziilor si atacurilor, adigheenii au ales mereu sa se refugieze în munti, în timp ce kabarzii au ales de a se stramuta cât mai la est, dar tot la baza lantului muntos al Caucazului de Nord.
Sub înfluenta bizantina si mai apoi georgiana, crestinismul s-a raspândit lent în tinuturile cerchezilor, undeva între secolele IV-XIII. În schimb, în secolul XV, islamul se propaga printre cerchezi, în urma contactului acestora cu tatarii din Crimeea si dervisii turcilor otomani. La fel precum crestinismul, islamul s-a impus doar superficial, dupa cum se poate constata si astazi.
Marea majoritate a mult mai celebrilor mameluci au fost la origini adigheeni, georgieni sau otomani.
Niciunii dintre numerosii navalitori în regiune, khazari, tatari, mongoli, otomani, care i-au precedat pe rusi nu au reusit sa le înfrânga cerchezilor spiritul de independenta.
Desi deceniile îndelungate si grele de regim sovietic au modificat profuind viata cotidiana a cerchezilor, societatea lor pastreaza înca numeroase trasaturi traditionale.
Cerchezii traiesc si azi într-o lume ramasa în esenta rurala si patriarhala.
Respecta un cod nescris al onoarei, marcat de vendeta, ca si în cazul altor popoare caucaziene. Conform antropologulului Georges Charachidze, cerchezii practica asa numita vendeta blocata. Datorita faptului ca cercezii au adoptat o codificare economica extrema, scopul vendetei trebuie de fapt sa împiedice aparitia lantului continuu al razbunarilor.
Preturile pentru cea mai mica ofensa între clanuri sunt atât de astronomice încât functioneaza ca o frâna în fata violentei. Ofensa trebuie sa fie cu adevarat insuportabila încât sa duca la moarte de om. Atunci când ea este comisa, însa se ajungea la situatii în care o familie întreaga intra practic sub dominatia clanului mortului, asemenea unui grup de sclavi, pâna la plata datoriei, care se putea întinde pe mai multe generatii, chiar!
Factorul economic prima, dar se evita totusi moartea de om.
Societatea lor, împartita într-o multime de clanuri si triburi, era puternic stratificata. În cadrul ei se distingeau printi, nobili, oameni liberi si sclavi. Acestia din urma, erau in general prizonieri de razboi si faceau obiectul unui comert de sclavi întreptat în special catre Imperiul Otoman. Caracterul feudal al societatii era mai marcat la kabarzi, cea ce a facilitat anexarea timpurie a Kabardiei de catre Rusia Tarista.
La abhazi exista un obicei unic în istoria omenirii:
Chiar daca societatea abhaza era foarte ierarhizata, condusa de o nobilime ereditara, pentru a întari legaturile dintre oameni indiferent de statutul lor, la abhazi copii nobililor cresteau de regula în familiile taranilor saraci, iar copiii taranilor erau crescuti în belsug în familiile nobililor.
Astfel, la maturitate, tinerii cunosteau pe pielea lor ce înseamna saracia, daca erau din familii bogate, respectiv bogatia, daca erau din familii sarmane. Astfel, abhazii se ajutau mai apoi în viata într-un fel firesc, natural!
Cerchezii se simt apropiati de multe alte populatii de munteni din Caucaz prin multe aspecte deosebit de interesante.
Primeaza acea „optica caucaziana” de a vedea lumea prin prisma valorilor traditionale comune precum legaturile insititutionalizate de ospitalitate ( cine crede ca românii sunt traditional ospitalieri, trebuie neaparat sa aiba experienta de a fi oaspete în Caucaz), dreptul cutumiar Adat (mai mult sau mai putin acelasi), dansuri asemnatoare si aceleasi cicluri de legende si mitologii.
Cerchezii nu practicau deloc mestesugurile, comertul sau activitatile administrative. Pe toate acestea le dispretuiau.
Locuiau în sate extinse (auluri), traiau din agricultura si cresterea vitelor.
În societatea lor patriarhala primeaza si astazi regula stricta a exogamiei: nu sunt permise casatoriile în cadrul aceleiasi familii sau acluiasi clan, nici între locuitorii aceluiasi sat sau purtatorii aceluiasi nume de familie.
La cerchezi, la fel ca în tot Caucazul si Asia Centrala, se obisnuieste înca ca viitorul mire sa-si rapeasca aleasa (dupa ce în prealabil se întelegea cu ea).
Fapt foarte interesant la cerchezi: Tinerii casatoriti au obligatia de a-si evita socrii!
De exemplu, proaspatul sot nu avea voie sa le vorbeasca sau sa fie vazut de socri timp de mai multi ani de la nunta cu fata lor. Tatii nu trebuie sa-si arate afectiunea fata de proprii copii, cu atât mai mult daca acestia sunt baieti.
Batranii erau de-a dreptul venerati (ca în tot Caucazul, de altfel) si aveau un rol important în aplanarea conflictelor.
Limba cerchezilor constituie împreuna cu abhaza, abaza si limba ubîh, familia de limbi nord-vest caucaziene, care nu este înrudita cu nicio alta familie lingvistica din întreaga lume.
Conform antropologului si jurnalistului român Dan Alexe (unul dintre putinii specialisti la nivel mondial în culturile si obiceiurile popoarelor din Muntii Caucaz), tribul cerchezilor ubîh traia pe teritoriul unde este astazi orasul Soci si a fost practic sters de pe fata pamântului de trupele tariste.
Putinii supravietuitori s-au refugiat în Imperiul Otoman, unde treptat li s-a stins neamul. Tevfic Esenc, ultimul vorbitor al limbii ubîh a decedat în anul 1992, nu înainte de a-i transmite lui Georges Dumedzil (care a fost cel mai mare caucazolog occidental), elementele limbii sale.
Trebuie mentionat ca faimosul costum cu cartusiere pe piept si caciula uriasa din blana purtat deseori de aristocratii rusi, si adoptat aproape nemodificat de cazacii de pe Don, Terek si Kuban, este de fapt costumul traditional cerchez „confiscat” cumva de rusi.
Acest tip de vestimentatie masculina este de fapt propriu tuturor populatiilor din Caucaz, cu mici diferente regionale. Haina, denumita de primii rusi care au adoptat-o vestimentar, Cerkesska, în amintirea cerchezilor, este lunga peste genunchi, cu mâneci largi si este ornata de-a latul pieptului cu cartusiere din metal. Pantalonii sunt largi, iar ca încaltaminte se folosesc si astazi cizmele cu talpa moale, mulate pâna la genunchi.
Cerkesska, sau choka, cum o numesc georgienii are diferite culori pentru a pastra distinctia dintre clasele sociale.
Albul era purtat de cei cu ascendenta princiara, rosul de nobili, iar gri-ul, brunul si negru de catre taranii liberi. Nelipsite costumului masculin sunt armele specifice, un pumnal lung, drept si foarte ascutit denumit kama sau kindjal, alaturi de o sabie fara garda, lunga si usor curba denumita de catre cazaci shashka, termen derivat din adigheeanul „sashkhwa” adica „cutit lung”.
Atât pumnalul, cât si sabia au fost adoptate de cazaci de la primele contacte cu popoarele caucaziene.
Adighe Habze si fabuloasa mitologie si spiritualitate cercheza
Adighe Habze sau Adighabze cum mai este denumit este de fapt un concept stravechi care combina religia arhaica, filozofia de viata si obiceiurile cercheze într-un stil de viata care a dus la cultura, traditiile si valorile etice ale cerchezilor adigheeni.
Adighabze este codul lor de onoare si este bazat pe respect mutual, disciplina, cultivarea autocontrolului si responsabilitatii. Este Legea Nescrisa a Pamântului pentru cerchezi. Codul îndeamna la pretuirea curajului si generozitatii.
Lacomia, dorinta de a epata si a purta ostentativ haine si lucruri scumpe este o mare rusine „Yemiku” cum îi spun cerchezii.
Codul cere ca în prezenta copiilor si femeilor, convorbirile sa fie cuviincioase, iar conflictele sa nu aiba lor.
Animismul este cu siguranta prima religie a cerchezilor, care precum alte popoare nord-caucaziene venerau copaci si stânci în timpurile lor imemoriale când credeau ca acestea sunt locuite de divinitati invizibile.
Cerchezii au trecut apoi de la animism si totemism la pagânismul lor distinct, care este si astazi foarte prezent în religia si obiceiurile lor. Cercetatorii estimeaza ca acum circa 5.000 de ani toate populatiile proto-caucaziene au trecut la politeism care împarte Univesul în lumi, fiecare din aceste lumi fiind guvernata de o anume zeitate.
La cerchezi fiecare fenomen natural sau forma de relief are o zeitate proprie, ca la multe alte popoare. Toate zeitatile respective compun panteonul cerchez guvernat de un zeu suprem denumit Theshxwe.
Lista panteonului cerchez cuprinde un numar de 51 zeitati majore si eroi cu caracter supranatural. Între acestea se disting Afi-zeul luminii, Zhig Gwasche-zeul copacilor, Qwedes-zeul marii, Lhepsch-patronul focului si fierarilor, Sozeresh-zeul fertilitatii, familiei, sanatatii si bolilor! Tetertup-zeul razboiului, Hedrixe-zeul mortii si protectorul celor decedati, sau Shuu-Muts-zeul patron al tuturor animalelor salbatice.
La fel de important pentru cerchezi a ramas epopeea mitica a Nartilor, un fel de semizei cu atribute clare de eroi civilizatori, care se lupta deseori între ei sau cu fortele raului.
Celebrul mit al lui Prometeu, nu este deloc de origine greceasca cum se crede în mod obisnuit, ci este inspirat în totalitate de saga Nartilor cu care primii greci au intrat în contact când au poposit în premiera în Caucaz pentru negot.
Nemurirea sufletului era principala credinta a religiei stravechi a cerchezilor. Dupa moarte, sufletul intra în lumea lui Hedrixe. Cum sufletul continua sa existe si acolo, rudele aveau grija ca acestuia sa nu-i lipseasca provizii, alaturi de arme pentru a se apara de pericolele din lumea cealalta.
Descoperirile arheologice care abunda în vase si resturi alimentare precum si multe arme, confirma acest aspect.
Venerarea stramosilor îsi are de fapt originea în aceasta credinta. Cerchezii onoreaza si astazi memoria stramosilor si rudelor decedate. Ceremoniile acestea, denumite Q’ezch erau deosebit de dure în trecut, când sotiile vaduve obisnuiau sa-si zgârie fetele pâna la sânge, în timp ce barbatii se biciuiau fara crutare pâna când spatele le era negru de vânatai.
Multe rugaciuni speciale, bocete si incantatii, denumite general Bzhe (adica poarta, usa) sunt spuse în perioada imediat urmatoare mortii cuiva.
Femei frumoase, un genocid necunoscut si adevarata identitate a eroilor de la Plevna
Timp de sute de ani, femeile cerchezilor care rivalizeaza cu georgienele în domeniu, au fost considerate etalonul suprem în materie de frumusete feminina. Termenul s-a împamântenit cu timpul si nu este deloc unul exagerat.
Primele mentiuni despre frumusetea de-a dreptul legendara a cerchezelor ne parvin din Evul Mediu, de când navigatorii si negustorii genovezi au ajuns pe coasta apuseana a Marii Negre, si fondatorul dinastiei de Medici, Cosimo Întâiul a avut un fiu ilegitim de pe urma uneia dintre sclavele sale cercheze.
Toate sursele istorice relateaza despre frumusetea lor nelumeasca, eleganta, politetea, dorinta de a face pe plac barbatului si prezenta de spirit a acestor femei.
Aceeasi frumusete li s-a dovedit a fi aducatoare de nenorociri, caci pe baza ei turcii otomani au cucerit pamânturile cercheze.
De fapt, atât de pretuite erau cerchezele (administratorii haremurilor otomane le considerau cele mai frumoase si pretuite femei din lume) încât pe tot parcursul istoriei Imperiului Otoman, cerchezele au fost cele mai cautate femei.
Situatia a dus nu doar la nenumarate expeditii de rapit femei, dar si la situatii triste în care familiile saracite de cerchezi îsi vindeau propriile fete negustorilor turci…
Faima lor a ajuns si în Occident unde odata cu anul 1734 au ajuns primele zvonuri legate de aceste femei. Personalitati celebre precum Voltaire sau Byron le-au mentionat frumusetea.
Johan Friederich Blumenbach naturalist, fiziolog si fizician celebru la vremea lui, era convins ca cerchezii erau oamenii „cei mai aproape de omul creat de Dumnezeu”, fiind în acelasi timp si „cei mai frumosi si cei mai puri oameni de rasa alba”.
Însa pentru cerchezi, urmau ani cumpliti caci natiunea lor a cazut victima unui genocid cvasinecunoscut multor oameni chiar si în zilele noastre.
Doctrina expansionista a taratului rus, pusa la punct de Ivan cel Groaznic si perfectionata de Petru cel Mare a dus la cucerirea întregii regiuni a Caucazului. Cucerirea nu a fost deloc un proces usor nici pentru rusi, a caror armata a suferit pierderi serioase.
Mai mult, cucerirea nu pare a fi definitiva nici în prezent, când unele popoare din Caucaz, în speta cecenii, nu au renuntat deloc la idealul lor de libertate, iar recentele razboaie din Abhazia si Osetia de Sud nu s-au încheiat deloc printr-o pace durabila.
Cucerirea rusa (desfasurata între anii 1783-1864) a avut consecinte demografice dezastruoase mai ales pentru cerchezii adigheeeni. În tinuturile cercheze, si nu numai , rusii au dus o adevarata politica de curatire etnica, cu nimic diferita fata de metodele colonistilor si autoritatilor americane la adresa amerindienilor, concretizata în numeroase acte de cruzime inclusiv la adresa femeilor si copiilor.
Între anii 1568-1915, otomanii si rusii au dus cel putin 17 razboaie pentru mizele Balcanilor, Crimeei si Caucazului, iar cei care au suferit cel mai mult au fost autohtonii.
Dupa cucerirea tinuturilor cercheze, rusii au observat ca acesti oameni nu se lasa pacificati cu forta sau asimilati, si de teama unor eventuale rascoale au pus în practica planul sângeros al eliminarii lor cu orice mijloace.
Ideea expulzarii în masa a cerchezilor a aparut în anul 1857, si a apartinut maresalului Dmitri Mylutin care credea ca astfel va scapa definitiv de riscul rebeliunilor frecvente în zona. Cerchezii nu s-au lasat deloc dusi din locurile de bastina. Multi au murit cu arma în mâna în fata unor forte militare net superioare, dar si mai multi au murit în urma exilului. Foametea, setea, bolile au secerat numeroase vieti.
Multi cerchezi au murit înecati dupa ce corabiile cu care sperau sa ajunga în Turcia s-au scufundat în Marea Neagra. Pentru a comemora moartea atâtor nevinovati, foarte multi cerchezi refuza si în prezent sa mânânce peste în amintirea stramosilor înecati, care au sfârsit drept hrana pentru pesti.
Deoarece majoritatea lor erau musulmani (chiar daca formal), autoritatile i-au fortat sa emigreze în Imperiul Otoman unde pâna sa se integreze, acesti munteni dârji au avut destul de suferit.
Se estimeaza (inclusiv sursele rusesti o spun) ca în urma epurarii etnice a cerchezilor circa 400.000 au fost ucisi în razboaie si exil, 500.000 au ajuns pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, în timp ce pe pamânturile lor natale mai ramasesera doar 80.000 de cerchezi...
Cei ramasi pe loc au fost stramutati la câmpie, iar în tinuturile lor de bastina, administratia rusa a încurajat stabilirea rusilor si cazacilor. Începând cu anul 1990, toti cerchezii din lume au ales ca zi nationala ziua de 21 mai, data la care a început în anul 1964 deportarea si genocidul la adresa lor.
Recent, se observa o recrudescenta a nationalismului cerchez, sustinut si de diaspora, precum si numeroase campanii de aducere aminte si cercetare a genocidului generalizat, întreprins de rusi, careia i-a cazut victima aceasta natiune. Deloc singura…
Populatia totala a cerchezilor atinge astazi cifra de aprioximativ 5 milioane de oameni, dintre care cei mai multi traiesc în Rusia (900.000), urmata de diaspora din Turcia, Iordania, Siria, Germania, Statele Unite si Israel.
Un capitol deosebit de interesant, dar insuficient studiat îl constituie prezenta cerchezilor în tara noastra.
În urma genocidului cerchez, circa 200.000 de cerchezi au fost colonizati in Balcani, dintre care 10.000 în Dobrogea, care facea pe atunci parte din Imperiul Otoman.
Cele mai mari concentrari cercheze au fost în localitatea care le poarta numele, Slava Cercheza (500 familii), Horia, Turda, Baltagesti, Subati, Ortachioi, Isaccea si Mihai Bravu din Jud. Tulcea si în Cerchezu din Jud. Constanta.
Pe baza informatiilor remise de cerchezul Baslan Abdzack student la Timisoara în anul 1983, actualmente cetatean canadian, cerchezii ajunsi în Imperiul Otoman nu stiau limba turca, precum tatarii, în consecinta li s-au dat arme si au fost înrolati de catre autoritatile otomane pe post de basbuzuci.
Sederea lor în Dobrogea a durat putin, deoarece dupa revenirea acestei provincii istorice românesti la patria mama, toti cerchezii de aici, alaturi de o parte a tatarilor au plecat spre alte provincii ale Imperiului Otoman.
În timpul Congresului de la Berlin din 1870 se hotaraste expulzarea lor, iar circa 40.000 de cerchezi si tatari care se ocupau cu oieritul au plecat atunci definitiv din Dobrogea.
Se pare ca la baza acestei masuri care dicta expulzarea tuturor cerchezilor din Europa, nu doar din Dobrogea ar fi fost atacurile acestora asupra populatiilor crestine civile, atacuri petrecute în timpul Razboiului Ruso-Turc. Stationarea lor în Dobrogea nu a fost deloc una pasnica.
Se pare ca în comparatie cu etniile crestine din zona, cerchezii au primit o serie de avantaje din partea autoritatilor otomane. Ciobani priceputi, dar organizati dupa metode primitive, medievale, au intrat rapid în conflicte cu vecinii lor, deoarece cerchezii atacau si jefuiau în permanenta alte sate dobrogene, în special cele ale colonistilor germani care erau mai bogati.
Atacurile lor erau tolerate de otomanii de aceiasi religie, care nu erau deranjati ca victimele erau crestini, într-o perioada în care toti etnicii crestini din imperiu se rasculau frecvent.
În consecinta, cerchezii au dus-o foarte bine la noi în putinii ani cât au stat aici, caci aproape imediat de la stabilirea lor temporara pe meleaguri dobrogene, o delegatie a capeteniilor lor s-a dus la Istanbul cu o suma de bani pe care vroiau sa o doneze sultanului ca semn de multumire pentru scutirea de dari si primirea în imperiu.
Sultanul le-a returant banii, pe care cerchezii i-au donat sangeacului de la Tulcea. Turcii au construit cu banii geamia si cladirea Scolii turcesti din Tulcea, cladirea actualului muzeu de arta din oras, precum si alte cladiri în Macin, Isaccea si Rusciuk.
Deosebit de interesant si revelator este momentul în care s-a predat Osman Pasa în urma caderii Plevnei. Osman Pasa era de fapt un cerchez care servea în armata turca. Din acest motiv, a ales sa capituleze în fata armatei române (eroina de fapt a victoriei de la Plevna) decât în fata generalilor rusi pe care-i ura de moarte. Întâmplator sau nu, Osman Pasa avea sa-si predea sabia în mâinile colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez, care avea tot origine cercheza, familia acestuia ajungând în Moldova între primele valuri de refugiati cerchezi.
Momentul a fost, se pare, unul epic.
Când a intrat colonelul Hristodulo Cerchez pe o ulita din Plevna unde lui Osman Pasa i se pansau ranile, acesta si-a adus aminte ca avea grad de general, si-a scos sabia si i-a înmânat-o lui Cerchez spunându-i:
„Am onoarea de a capitula în fata tinerei si bravei armate române”.
Cherchez, colonel regal, l-a salutat respectuos pe Osman si i-a restituit sabia, în virtutea faptului ca fostul adversar avea titlu de generalissim.
Sfârsitul întâmplarii este definitoriu.
Spre sfârsitul zilei a intrat un soldat rus la pasa cel ranit la picior de un srapnel, l-a scuipat si insultat, dupa care i-a furat sabia…
