Descoperirile de la Acambaro, Mexic, au bulversat, din nou, oamenii de stiinta. Pentru aceste OOPART- obiecte care nu trebuiau sa existe- nu s-a dat inca o explicatie oficiala pertinenta…
În anul 1923, negustorul de origine germana Waldemar Julsrud si „padre” Fray Jose Marie Martinez au descoperit situl arheologic Chupicuaro, continând boluri, diverse tipuri de vase si figurine datate la circa 1000 de ani i.Hr., precedând deci cultura Tarascana, cea mai veche cultura amerindiana cunoscuta pâna atunci.
O descoperire considerata „clasica” si care nu a generat polemici stiintifice.
Doua decenii mai târziu, acelasi Julsrud (ajuns la vârsta de 69 de ani) a facut o alta descoperire, în oraselul mexican Acambaro, situat la 300 km nord-vest de Mexico. Barbatul mergea calare de-a lungul unui mal surpat, însotit de fermierul Odilon Tinajero, când atentia i-a fost atrasa de un fragment de ceramica iesit partial din pamânt.
Era o figurina lucrata în pamânt ars, într-un stil care îi era totalmente necunoscut. I-a cerut angajatului sau sa îndeparteze pamântul din jurul obiectului si sa-i aduca toate piesele similare pe care le-ar fi putut gasi acolo.
Câteva zile mai târziu, Tinajero i-a prezentat lui Julsrud o multime de artefacte, de o diversitate care l-a lasat mut pe acesta. Negustorul a încheiat o întelegere cu fermierul: pentru figurinele întregi pe care i le va aduce avea sa primeasca câte un peso, nu însa si pentru cele deteriorate, care oricum trebuia sa îi parvina. În acest fel, el dorea sa-i mareasca angajatului sau interesul pentru sapaturi, dar mai ales pentru a le face cu mare precautie.
Figurinele au fost descoperite în puturi aflate la adâncimi de 1 metru pâna la 1,80 metri, fiind grupate câte 20 sau 40. Nu era vorba despre puturi funerare (în sapaturi s-au gasit doar 6 cranii), ci mai degraba parea ca ar fi fost îngropate în graba, pentru a nu cadea în mâinile unui atacator iminent.
Au fost scoase astfel la lumina peste 35.000 de obiecte, marea majoritate din ceramica, dar si din piatra, jad si obsidiana. Lucru si mai uimitor – niciuna dintre piese nu fusese multiplicata, toate erau unicate, cu dimensiuni variind de la câtiva centimetri pâna la aproape un metru.
Julsrud nu a facut niciodata comert cu acest veritabil tezaur arheologic care îi apartinea, el dorind sa atraga atentia lumii stiintifice asupra a ceea ce considera ca face parte din patrimoniul umanitatii. Dorinta anihilata însa cu buna stiinta, dintr-un motiv greu de comentat.
Este vorba despre ceea ce înfatiseaza figurinele.
Astfel unele reprezinta, fara dubii, dinozauri, animale necunoscute, reptile (unele având trasaturi aviare); altele par a indica o forma de domesticire a micilor reptile si dinozauri, dar si a unor maimute mari, iar altele arata clar acte de zoofilie cu reptile.
În fine, exista si multe reprezentari de divinitati necunoscute ori obiecte uzuale, ca pipe, instrumente muzicale etc. Acestea din urma par lucruri obisnuite, dar oameni si dinozauri?…
Desigur, oricine „stie” ca asa ceva e imposibil, însa un anume Charles Hapgood, profesor de istorie si antropologie de la Universitatea New Hampshire, s-a aratat interesat de aceasta poveste si a luat chiar de la fata locului câteva obiecte pentru a le analiza cu metodele cele mai moderne la vremea respectiva.
În 1968, masuratorile cu metoda carbon 14 realizate într-un laborator de specialitate din New Jersey au datat artefactele între anii 1110 si 4530 i.Hr..; alte doua obiecte Acambaro expertizate în 1972 la Universitatea Pennsylvania au fost datate prin metoda luminiscentei în jurul anului 2500 i.Hr.!
Aceste din urma detalii ale „cazului Acambaro” constituie un argument cât se poate de solid împotriva detractorilor care contesta autenticitatea figurinelor, sustinând ca ele ar fi fost fabricate în secolul XX, în scopul obtinerii de avantaje materiale.
Mai exista însa si alte argumente, cum este cel legat de fabricarea obiectelor prin ardere cu foc deschis. Pentru aceasta era nevoie de foarte mult lemn. Or, zona respectiva e foarte saraca în paduri, iar pe de alta parte o asemenea veritabila mica industrie ar fi scos fum, la propriu, lucru imposibil de trecut neobservat. Si-apoi, cât sa fi câstigat cineva din aceasta presupusa sarlatanie, pentru a merita sa investeasca destul de mult, riscând în plus sa fie considerat ridicol?
Deocamdata, uluitoarele figurine adunate într-un muzeu local asteapta în continuare vizita specialistilor cu adevarat interesati de creatiile civilizatiei umane, chiar daca dupa multi „asa ceva nu ar trebui sa existe”!
Revista Magazin
