O enigma a istoriei noastre: romanizarea

O enigma a istoriei noastre: romanizarea

Istoria noastra este plina de întrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul român -, dar, daca vrem sa cercetam felul în care dacii au fost romanizati, ne prabusim în cea mai adânca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cât de mult au construit, investit si civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populatia cucerita si-a însusit limba latina, renuntând definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat.

o enigma-romanizarea

Nu exista niciun document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte întins la vremea apogeului sau (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maxima), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut înlatura limbile locale, în ciuda faptului ca stapânirea romana a durat multe sute de ani: în primul rând Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii.

Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dând nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar în altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapâneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporata de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, în anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment înceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.

o enigma a istorie noastre-romanizarea
Dacia in secolele II-III d.Hr.

Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor stabiliti în Dacia. Însa, în mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat întreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramâna în calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunarii o noua “Dacie”. În nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamânt, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu îl depasea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acesti colonisti?

În nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu îsi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetatorii au încercat sa explice în fel si chip cum a fost posibil acest lucru si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atât. Pârghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi în Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de învatamânt roman, raspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice strânse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspândirea latinei prin intermediul crestinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste “pârghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si în alte provincii, în masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte parti decât în Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital în raspândirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda în sec. II-III în Dacia.

o enigma si un miracol -dacii

Problema consta în abordarea modalitatii în care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupati în orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat în lumea rurala.

 Lingvistii (si, înaintea lor, unii nespecialisti) ne-au învatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, în favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atât de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, în loc sa revina la limba lor materna?

Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul.

Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor într-un interval foarte scurt, desi nu au fost constrânsi sa o faca, pluteste în apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atât de rapida, Iorga si Pârvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, înainte de razboaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Oricât de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o învata pe a stainului, exceptie facând eventualele casatorii mixte. Câteva cuvinte latinesti vor fi învatat si autohtonii, pentru a se întelege cu acesti oaspeti. Dar pâna la a presupune ca o mâna de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si întunecata.

Cum se paraseste o limba în favoarea alteia?

Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Într-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca în limba lor, dar sunt capabili sa converseze si în cea de-a doua limba, fara sa o stapâneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare.

În cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna în cea straina. Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stapânirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales în mediul femeilor, care îsi cresteau si educau copiii în limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi.

o enigma a istoriei noatre-romanizarea-imperiul roman
Imperiul Roman la apogeul sau

În sfârsit, în faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna în favoarea limbii straine.

Aplicând principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii în limba ocupantului, desi nu putem sti câte femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

 La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” în a-si abandona limba si a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau în contact cu administratia si chiar obtineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau în preajma oraselor si a castrelor si le deserveau.

N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta înversunati împotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, în momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara).

Însa cel mai mare procent din populatia dacica de rând din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta în armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le încurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramâne ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i înteleaga pe daci.

o enigma istorica-romanizarea

 Retragerea romanilor si urmarile ei

 Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decât sa o adânceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pâna cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne îndeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recâstige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobândirea libertatii este un mister si mai tulburator.

Arheologii nu se înteleg la acest capitol cu lingvistii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se întareasca, cultura materiala dacica cunoaste, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

 Au fost romanizati dacii liberi?

 Si pentru ca cele înfatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam întrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas în libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, în limba lor.

o enigma-dacii

Ei sunt dacii liberi, cunoscuti în nordul tarii sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacându-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobândirea libertatii Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au învatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina!

Toata istoriografia româneasca, atât dinaintea, cât si  dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: caci nu încape îndoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influenta a romanilor.  Desi romanii n-au ajuns pâna la ei, decât printr-o mâna de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare în masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au înlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie în masa.

 Unitatea incredibila a limbii române

 O alta problema care îi nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii române. Limba româna nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înteleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite între ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite.

În Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, în ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba româna. Daca, însa, privim în urma, orizontul se încetoseaza: în provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe.o enigma si un miracol -poporul roman

Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut întelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. În fapt, lingvistii, atunci când vorbesc de aparitia graiurilor, nu se întorc în timp înainte de sec. XI. Pentru ei a existat o româna comuna unitara, pe care au numit-o si protoromâna. Însa nimeni nu se întreaba cum de aceasta protoromâna a fost atât de unitara în toate regiunile tarii, în conditiile în care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait în libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca în Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

 Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

 Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se îndoieste de faptul ca limba româna e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii române, într-o epoca în care stiinta limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol încheiat înca din secolul XIX, denota o nesiguranta, o teama.

Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am încheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o natiune “tolerata”, în vreme ce maghiarii, secuii si sasii îsi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni.

Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra încheiere “noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului român, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii române si a poporului român sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decât celebra baroneasa Nicholson.

O enigma a istoriei noastre romanizarea
Grupul statuar Scoala Ardeleana din Cluj

 Istorie si politica

 Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne învata ca suntem mai europeni daca îi proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac si ne-au adus în Europa.

Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat de Muzeul National de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marcheaza prima încadrare a teritoriului de azi al României în spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” în Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor în Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie când am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei.

Astazi, reclamarea originii romane are înfatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra în Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau în nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvântului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. 

Mecanismul este vechi. Cât am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, începând cu cultura Dridu. Când ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbitat independenta si neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”.

o enigma si un miracol -crestinismul

Când Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem în Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si întelepti, care ne-au luat de mâna si ne-au adus în Europa, înca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

 Tacerea specialistilor

 “Ma îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se îndoiesc, nu-si pun întrebari, deci ei nu exista în stiinta adevarata, ci doar în dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la întrebarile formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna întrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevar: obedienta în fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

 un articol preluat din Formula AS