Insule misterioase de pe Terra

În seria misterelor neelucidate se afla si multe zone terestre care par bantuite de un blestem. Locuri din care oamenii dispar fara urma, teritorii populate de fiinte stranii sau lovite de destine dramatice. Între ele, se afla cateva insule ale caror enigme sunt vii si astazi.

Insula Barsa Kelmes, o poarta intre doua lumi

În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, care odata adapostea 1500 de insulite.

Cea mai mare dintre ele este Barsa Kelmes dar si cea mai enigmatica. Insula nu mai este locuita de nimeni de foarte mult timp.

În limba kazaha numele ei se traduce prin insula disparutilor, pentru ca toti cei care s-au aventurat in inima ei au disparut.

Deasupra ei apare o ceata stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pandeasca victimele.

Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca acolo se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea in plan real, fiinte enigmatice care astazi nu mai exista, pasari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai apelor, creaturi ciudate care seamana cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza, o ora transformandu-se intr-o zi.

În secolul al XIII lea, in timpul marilor cuceriri ale imperiului mongol, pe aceasta insula se retragea populatia din calea acestor hoarde. Cand reveneau in locurile de bastina, constatau ca erau mai batrani cu ani si nu cu luni de zile, cat statusera in realitate.

Insula le inghitise cu lacomie zeci de ani. În anii 50 s-a incercat popularea insulei de catre autoritatile sovietice datorita faptului ca temperaturile pe timpul iernii erau mai ridicate. La sfarsitul iernii, populatia care se dusese pe insula nu a mai revenit pe continent. Rudele acestora au pornit in cautarea lor. O echipa a ramas la tarmul insulei, iar cealalta a pornit in interiorul insulei, in cautarea disparutilor. Neintorcandu-se la tarm cea de-a doua echipa, au fost alertate autoritatile.

Acestea au trimis un avion intr-un zbor de recunoastere. Pilotii au vazut ceata groasa care acoperea ostrovul. Deasupra paclei zburau niste obiecte ovale care intrau si ieseau din ceata. Acele ceasornicelor au inceput sa se miste haotic iar motoarele avionului s-au oprit, pilotul fiind obligat sa aterizeze pe insula.

Discurile luminoase au stat nemiscate, monitorizand echipajul minute in sir.

Autoritatile au trimis in interiorul insulei caini special dresati, pentru a descoperi persoanele disparute. Acestia nu s-au mai intors. Autoritatile au luat decizia de a trimite un tanc, inchis ermetic, iar pe caroserie au asezat mai multe aparate de masurat.

Tanchistul a fost instruit sa nu iasa din tanc si sa mentina in permanenta legatura radio cu cei ramasi la tarm. Mai mult, tancul a fost legat cu un cablu metalic pentru a impiedica disparitia acestuia. Tancul a inaintat o bucata de vreme, tanchistul raporta ceea ce vede pana cand transmisia s-a intrerupt. Cei de la tarm au tras tancul spre tarm si au constatat ca acesta era acoperit cu un strat gros care semana cu gheata. Cand au deschis tancul au constatat ca tanchistul disparuse.

Mostre din gheata au fost duse la Moscova pentru a fi cercetate si s-a ajuns la concluzia ca particulele sunt de origine necunoscuta.

Vadim Cernobrov, cercetator rus, vorbeste despre faptul ca pe insula ar fi amplasata o baza a extraterestrilor, iar pacla este un scut de protectie a acesteia. În prezent insula este nelocuita, iar autoritatile au interzis accesul.

Insula Envaitenet, cea fara de intoarcere

Prima înregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice.

De la bun în­ceput, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun ani­­­­mal si nicio pasare nu îsi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se „comportau” ciudat: dispa­reau si reapareau în alte locuri, se deplasau, lasând pe pamânt urme vizibile. Iar în noptile cu luna plina, se spu­ne ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti.

În une­le zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, în fata ochilor le apareau deodata, ca din pamânt, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau îsi pierdeau subit cunostinta, zacând asa ore sau chiar zile întregi.

Nici cei mai iscusiti vraci nu reuseau sa îi aduca în simtiri. Atunci a început dezas­trul.

Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilo­deau, se înecau, mureau în conditii extrem de stranii. Pe urma, în mod inexplicabil, chiar sub privirile ma­melor, au început sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit.

Mai târziu, la fel de misterios, au dis­parut toti locuitorii insulei. Când rudele lor, îngri­jorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au desco­perit asezarea abandonata. Totul era în perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma.

Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pilda, în credinta tri­bu­lui Samburu, un popor nomad de pastori, când vracii, vrajitorii si înteleptii tribului mor, sufletele lor se trans­for­ma în serpi si se retrag în hatisurile insulei En­vaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit.

Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. Populatia tribului Masai crede cu tarie ca înaintasii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmareste si astazi.

Cei care apartin tribului El Molo considera ca oa­me­nii disparuti au fost victi­me­le unor civilizatii nepa­mântene. Acele creaturi enig­ma­tice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamânt, în subteranele de sub insula.

Straniu este si faptul ca în Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tâsneau din adâncuri si dis­pareau, cu o viteza colosala. Asemenea rela­tari au fost facute nu numai de simpli pes­cari, ci si de mai multi membri ai per­so­nalului navigant maritim. S-a emis ipo­teza conform careia abisurile oceanului ar fi stapânite de alte civilizatii, extraterestre. Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine „non-pamânteana”?

Toate aceste convingeri sunt consi­derate însa de catre oamenii de stiinta simple superstitii sau supozitii ce nu pot fi dovedite. Conform geolo­gi­lor de la So­cie­tatea Regala Britanica de Geo­grafie, cauza disparitiilor si a ciudatelor feno­me­ne de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana une­­ori gaze toxice, care pot afecta psi­hicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca sin­guri în lac, acolo unde îsi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca în apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat întreg?

San Simon – ostrovul blestemat

 Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhi­pelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.

 „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spu­ne ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu se­cole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti sta­pânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.

De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii fran­cis­cani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În se­colul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, orga­nizatie militar-mo­nahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.

Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bi­ne pla­sat. De-a lungul se­co­lelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor or­dine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curma­ta de sabia ber­berilor, renumitii cor­sari arabi din Nor­dul Afri­cii.

În 1617, corabiile ra­pi­de ale piratilor berberi din Al­ger invadau coas­te­le vestice ale Spaniei. Pes­te noap­te, insulele gol­fului Vigo si toate locali­tatile din împre­jurimi fu­se­sera trecute prin foc si sa­bie. De cumplitele ma­sa­cre ale corsarilor afri­cani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.

Mânasti­rea a fost jefuita si apoi incen­dia­ta, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva ma­car statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si pa­tronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima su­flare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ul­timele puteri, abatele An­tonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru oro­rile lor.

Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al du­hu­rilor, un teritoriu bles­temat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor în­ceta sa se mai omoa­re unul pe altul. De­cenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita în­tindere a oceanului Atlan­tic a fost victima atacu­rilor piratilor si a tâlha­ri­lor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mâ­nas­tirea fortificata, înal­tata de cavalerii tem­plieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din te­melii si recladita de câteva ori.

Astfel, la finele vea­­cului al XVII-lea, insu­la ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desem­nat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pen­tru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cum­plita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bol­navii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cum­plita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izo­lati pacientii în stare grava.

Abandonati în voia sor­tii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica spe­ran­ta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Le­pro­sii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasa­ta acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis ­monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei de­ve­nea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Bles­temul aruncat asu­pra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cum­plita.

Lagarul sufletelor pierdute

De abia în 1943 „Co­lo­nia Penitenciara San Si­mon” îsi închidea definitiv portile. Se sfârsise cu mor­tii aruncati pe plaja, se sfârsise cu contrabanda de carne umana, cu umilin­tele, abuzurile, teroarea… Dar cei care înca mai aveau pu­tere sa se întoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramânea în urma lor, lugubra si pustie, în mijlo­cul apelor oceanului.

În ciuda încercarilor de a „umaniza” acel loc sum­bru, transformându-l în camin pentru oamenii din gar­da generalului Franco, blestemul calugarului arun­cat cândva capata din nou forta. În august 1950, o ne­no­ro­cire se lega iarasi de numele insulei. Vasul „Mon­chita”, care naviga în directia San Simon, la bor­dul caruia se aflau 43 de ofiteri de elita din armata fran­chista, nu si-a mai atins niciodata destinatia. Din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile si a cu­rentilor puternici, nava s-a scufundat si toti pasagerii au pierit…

De parca spiritele detinutilor din „lagarul mor­tii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost însa ultimele su­flete pe care blestemata insula le înghi­tea. Printr-un or­din, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ramânea din nou abandonat, din nou pustiu…